Intre saudade si kraut. Un interviu cu Pilooski.

Pilooski @ Palatul Bragadiru presented by Circus  10/15/10 © nights.ro                                                                                                                                                                                  

M-am intalnit cu Pilooski prin prietenii de la Circus, Pilooski fiind unul din artistii prezenti pe line-up/ul primului eveniment Circus de la Palatul Bragadiru pe care l-am gandit impreuna  pentru 15 octombrie (cu WhoMadeWho, Tomboy si Surround Around Sound - mai multe detalii aici).  

Daca despre WhoMadeWho se stiu destule, despre Pilooski, producatorul francez,  nu gasesti mare lucru pe internet. Toate piesele lui sunt pe youtube, are o multime de re-edituri la cantece obscure si de demult. Daca sapi indeajuns dai de cateva seturi si mixuri, unul-doua inteviuri (pe unul l-am pus pe blog, cel  francez care e destul de pueril, genul de interviu de televiziune de care se fereste, dupa cum am aflat mai tarziu) si poate cateva piese mai noi. 

Unul din ultimele podcasturi XLR8R  vorbeste reverentios despre Pilooski, un tip care nici macar in fotografia de presa nu se expune prea mult. Am pregatit interviul doua zile, cautand cat mai multe informatii. Multumesc lui Paul pentru update/ul facut. 

L-am asteptat seara in Otopeni, cu setul de 13 intrebari scrise pe laptopul inchis in portbagaj, putin panicat ca nu am pancarta pe care sa scrie cu negru Pilooski si ca de fapt nu stiu prea bine cum arata omul cu care trebuia sa ma intalnesc. L-am vazut carand un troller mic, not the usual DJ case, imbracat foarte french (pantofi de piele, camasa, costum de blugi), tuns si aranjat. Nu seamana cu tipul barbos si cu ochelari, care apare in profilul lui de myspace, mi-am zis. Era atent si totodata adancit in ceva. Dupa prima strangere de mana m-am relaxat: Pilooski e un tip cordial si deschis. Pe drumul spre hotel am vorbit mult despre calatoriile lui, despre faptul ca e norocos ca le face, ca uraste Moscova, ca s-a deprimat in tarile nordice si Canada si ca ii place mult in Grecia si in Sud. Ca din pacate vede toate orasele noaptea, asa ca nu prea stie cum arata locurile pe unde ajunge in turnee. Nu se astepta sa vada un Bucuresti cu cladiri cochete si parcuri. “Toate orasele ex-comuniste seamana intre ele, dar Bucurestiul e altfel, are ceva din Thessaloniki”, mi-a zis. 

Am facut pe ghidul si i-am spus de povestea cu Micul Paris, de faptul ca Bucurestiul e unul din orasele cu cele mai multe mini-palate din lume, ca centrul vechi care a fost populat strategic cu familii de tigani pe vremea lui Ceausescu. I-am facut si un curs de istorie sumara a comunismului in Romania, despre inchisorile politice (“scuza-ma ca te fac sa vorbesti despre asta, nu stiu daca e e ok”, mi-a spus cu eleganta). Mi-a zis ca a avut un turneu si in China, dar din cauza cenzurii "pentru ca tipii se temeau sa nu puna piese cu texte subversive" a trebuit sa se prefaca ca mixeaza in timp ce in boxe se auzea un material inregistrat dinainte. Despre baiatul lui de 7 ani, despre faptul ca e greu sa faci muzica in home studio si ca era ciudat atunci cand statea acasa si lucra toata ziua, iar prietena lui il gasea tot in fata sculelor. Am intrat atat de mult in detalii ca am uitat sa vorbim despre subiectele conversationale comune cum ar fi Dracula, manele, mititiei, mamaliga si mai nou shaorma.

Intre aeroport, hotel, restaurant si Palatul Bragadiru epuizasem deja subiecte cat pentru un articol intreg despre el, fara sa fi deschis reportofonul...  Ii spusesem ca vreau sa ii iau un interviu pentru blog si a zis ca e ok doar daca e o inregistrare audio; nu prea ii place sa apara la TV, fata de care are atitudinea ‘90-ista a celor de la Daft Punk, mereu ascunsi in spatele mastilor. La Bragadiru am dat cateva ture intre scena si bar, admirand stucaturile, coloanele, scenografia, proiectiile si animatoarele, si, dupa ce Tomboy a ajuns la jumatatea setului, m-am intors la masina sa iau reportofonul si sa scriu pe o hartie rupta dintr-o agenda alte intrebari. 

Era clar ca nu puteam sa ii iau inteviul stand cu laptopul pe genunchi si citind de pe ecran, mai ales ca ii promisesem o discutie libera, nu un interviu standard, fata de care nu se simtea confortabil. L-am gasit sus, la primul balcon al Palatului Bragadiru, la care se ajunge chiar din sala de concert. Era in mijlocul unei discutii aprinse cu cei de la WhoMadeWho, in fata unei mese rotunde pline cu fructe, sucuri fresh, apa plata, beri si vodca. Multa vodca. 

Am tras doua scaune deoparte si am stat de vorba fata in fata, ca la sah, doar ca fara masuta. Intre timp animatoarele faceau o sesiune foto cu Dreamrec, iar danezii se uitau cu un interes usor mirat, comentand cu voce tare, pe genul nordic. Am vorbit cu Pilooski pana cand WhoMadeWho au inceput sa se schimbe pentru concert. Hartia cu intrebari a ramas in buzunar, nu am scos-o nici macar odata.

*******************************************************

Boing Bum-Chak: Pentru inceput as vrea sa vorbim putin despre  backgroundul tau muzical.

Pilooski: Am inceput prin a cumpara viniluri, am cantat putin la pian cand eram mai tanar, pe urma am inceput sa produc hip hop pentru niste prieteni si pentru o trupa americana independenta, si pe urma... nu stiu... am inceput sa pun muzica, ca DJ, din cauza backgroundului de hip-hip, apoi am inceput sa fac edit-uri, apoi unul din aceste edit-uri a fost ales de o mare companie, dupa care am lucrat pentru mai multe commercialuri, apoi am inceput sa fac chestia asta cu Discodeine, acum cinci ani, si... cam asta este foarte pe scurt.

BBC: Intr-adevar foarte, foarte pe scurt. E o perioada mare de timp intre momentul cand ai luat lectii de pian si cel in care te-ai apucat de hip-hop. Cand ai inceput sa produci?

P: Prima data, prima mea relatie cu muzica a fost cand aveam 7 sau 8 ani si mergeam cu parintii mei la supermarket si plangeam ca sa primesc viniluri de 7",  si ma ascundeam printre rafturi si incercam sa ii speriu ca sa imi cumpere discurile acelea. Pana la urma am primit unul. Asa ca primul meu album a fost un soundtrack semnat de Ennio Moriccone, si pana in ziua de astazi sunt un mare fan al lui. Prima mea amintire legata de muzica este Ennio Moriccone.

BBC: Deci nu a fost un album de muzica electronica?

P: Nu, a fost un soundtrack. Parintii mei nu ascultau muzica acasa. Asa ca a trebuit sa imi dezvolt singur aceasta relatie cu muzica.

BBC: Nu aveau un background muzical?

P: Nu, nu. Eu singur mi l-am dezvoltat. Eram un copil foarte singuratic, stateam in camera mea si citeam si ascultam muzica ore in sir. Si apoi - e foarte greu sa explic - am inceput sa simt muzica, stiu ca e foarte cliche, dar asa se intampla, stii... apoi am inceput sa cumpar echipament, primul meu sampler, si am inceput sa fac lucruri cu el de unul singur, apoi am intalnit niste tipi la Paris.

BBC: Ce varsta aveai?

P: 18 ani. 17 sau 18. Mi-am cumparat si un keyboard si faceam piese.

BBC: Nu existau calculatoare...

P: Nu. Adica existau, nu eram ca in anii '70, dar nu prea aveam bani. Studiam engleza la scoala, apoi am fost profesor pentru 2 sau 3 ani, cand eram la universitate, apoi mi-am dat seama ca asta nu e drumul meu si m-am intors la muzica. Am inceput, mai mult ca o distractie, sa fac mixtape/uri, cu casetofoane, apoi am inceput sa scot propriile mele discuri pentru ca... stii, cand asculti si pui muzica altor oameni, vrei sa o faci pe a ta. Asa am inceput sa fac beaturi. Primele mele amintiri legate de muzica sunt beat oriented. Intotdeauna am inceput cu beaturile. Muzica mea e bazata pe beaturi, asa ca hip-hop-ul era alegerea cea mai evidenta, pentru ca beaturile stau la baza hip-hop-ului.

BBC: E ciudat, pentru ca muzica ta, re-editurile pe care le faci, par sa fie diferite datorita melodiei, nu datorita beaturilor.

P: Da, e adevarat. Stii, Ennio Moriccone este pentru mine cel mai bun exemplu de creator de melodii. E genul de tip care poate face melodii pe care oricine le intelege, indiferent daca are 7 ani sau 90 de ani. E o abordare foarte larga a muzicii. Asa ca ma gandesc ca intotdeauna am ascultat muzica in sensul muzicii pop. Pentru mine hip-hop-ul este muzica pop: ai chorus, ai verse-chorus, verse-chorus, e structura cantecelor din muzica pop. Pentru mine muzica soul este muzica pop. E muzica pop a afro-americanilor, dar este tot muzica pop. Pentru ca, pana la urma, cand te trezesti dimineata vrei sa auzi melodii. Poti sa asculti minimal techno cand iesi din casa, dar nu iti amintesti melodii. Asa ca pentru mine melodia e primul pas. Pentru ca nu am fost cu adevarat un chiar asa de bun instrumentist, mi-a fost mai usor sa fac beaturi iar melodiile sa le fac din sample. E adevarat ca am facut si drum&bass dar pentru o perioada foarte scurta, cam un an. Lucram pentru case de discuri din UK, apoi dupa un timp am inceput sa fac edit-uri dupa piesele care imi placeau. Pentru ca era un trend cu edit-urile in acea perioada.  Am fost foarte norocos sa folosesc acest trend cu cinci sau sase ani in urma. Oamenii erau destul de satui de techno, asa ca au inceput sa caute melodii. Stii, cand oamenii se plictisesc de muzica electronica se intorc in timp. Se intorc la muzica anilor '60, la cea a anilor '70. Asa ca am inceput sa fac edit-uri, mai mult de distractie, ca sa le folosesc in seturile mele de DJ. Apoi am fost foarte foarte norocos ca un tip din UK m-a sunat pentru piesa Beggin.

E o piesa veche [1967] careia i-am facut un edit. M-a intrebat daca am drepturi pentru piesa asta. Era un bootleg, scosesem eu insumi 500 de copii. Mi-a zis ca nu am voie sa folosesc piesa asta ca sa fac bani cu ea. Si i-am zis ca nu fac bani, ca nu castigi nimic din 500 de copii. Asa ca m-a amenintat ca mergem la tribunal. Si l-am intrebat ce e de facut. Si pana la urma au scos ei edit-ul meu,  au vandut 40.000 de copii, au scos compilatii. Nu am castigat nici un ban din asta. Insa am castigat expunere. Eram la al zecelea disc inainte de Beggin, nu prea vandusem nimic inainte. Dupa asta oamenii au inceput sa se intereseze de mine, sa caute editurile mele. Iar tipii care lucreaza in publicitate au inceput sa ma caute sa fac edit-uri pentru reclame TV, am inceput sa merg in turnee si asa a inceput totul la o scara mai mare.

BBC: Stiu ca ai lucrat pentru Adidas si pentru Lipton...

P: Da, am lucrat doua piese pentru Adidas, pentru doua spoturi globale, unul de TV si unul de cinema iar ultimul pe care l-am facut a fost pentru un spot global Lipton. Apoi am lucrat cu acest tip, Luc Besson, am facut un remix la o piesa a lui Iggy Pop pentru ultimul lui film  ["Rebel, rebel" pentru les minimoys 3]. Am ajuns sa fiu contactat ca sa fac aceste lucruri, adica sa fac piesele vechi sa sune modern, si de-asta ma cauta. Platesc foarte putini bani pe drepturile de autor iar eu incerc sa le fac sa sune nou. Asta e ideea mea cand fac edituri, nu e ceva paseist, nu vreau sa copiez lucruri din trecut, vreau sa le fac sa sune ca ceva de acum. Melodia originala exista inca in ele, dar poti sa simti ca editul nu e din anii '60. Pentru mine e tot timpul ceva in the middle in termenii productiei, incerc sa gasesc un echilbru, nu imi place ideea sa fac lucruri care sa sune ca in trecut.

BBC:  Adica sa nu aiba in ele nostalgie?

P: Cu siguranta sunt un nostalgic, dar incerc sa fac lucrurile sa sune modern, asta e ideea mea despre edit-uri.

BBC: Atunci cand alegi piesele pe care sa le lucrezi, am observat de asemenea ca ele au versuri foarte puternice: vorbesc despre relatii, despre dragoste, despre emotii...

P: Da, da, cu siguranta! Tatal meu este polonez, asa ca am o opinie despre asta. Stii, in Brazilia oamenii au ceva care se cheama saudade. Saudade este nostalgie, dar nu nostalgie in sensul a ceva trist, ci a ceva care te face sa te simti bine ca esti nostalgic [intr-adevar, saudade este un termen paradoxal si greu de tradus, pentru ca se refera la o nostalgie dupa lucruri pe care nu le-ai trait niciodata, sau lucruri care nu au existat si probabil nu vor exista niciodata, n. bbc]. Si cred ca in tarile estice, in Rusia, e la fel. Tatal meu e polonez, si am in mine acest ceva polonez, imi place sa fiu nostalgic, dar asta ma face sa ma simt bine, nu e ceva trist. Cred ca in tarile estice exista acest sentiment.

BBC: Da, se poate.

P: Asa cred si eu. E ceva foarte similar cu muzica soul. Asa ca poate imi aleg piesele in functie de asta. Cea mai buna muzica pentru mine este o combinatie intre melancolie si sex. E ca si cum groove-ul ar putea fi sex, iar melancolia... Melancolia e ceva ce intelege toata lumea. E foarte greu sa fac piese happy. Adica propper happy. Imi place cand le fac altii, dar cand le fac eu... nu pot sa le fac. Asa ca tind intotdeauna sa aleg partea melancolica, e foarte greu sa explic, asa sunt eu.

BBC: Ai dreptate, pentru ca piesele tale intr-adevar nu sunt niste piese triste.

P: Da, asa e. Melancolia nu e ceva trist, pentru ca e vorba mai mult de ceva profund decat de ceva trist. Imi place orice fel de muzica, imi place energia ritmului si incerc intodeauna sa creez un echilibru intre energia ritmului si melancolia versurilor. Asa ca poti sa dansezi pe cantece melancolice. Nu are nimic de a face cu cantecele lente, poate fi ceva foarte energetic si foarte intens ca melodie. In mod fundamental e mai ales ceva pentru fete. Cand fac muzica am aceste lucruri legate de fete in minte. Mai sunt si mass media care sunt destul de sensibile la asa ceva. Asa ca am tendinta sa merg spre chestii melancolice, dar e foarte greu sa iti explic de ce. Asta sunt eu. Unii oameni sunt mai melancolici decat altii. Si cu varsta am devenit mai increzator in aceste lucruri, si asa imi ies lucrurile.

BBC: Asta se intampla in piesele facute de Pilooski, dar mai putin in cele facute de Discodeine, care sunt mai energetice.

P: Discodeine e mai experimental, este muzica de club, adevarata muzica de club, dar noul LP e mult mai pop,  mai melancolic. Am scos cateva releasuri de 12", am facut si cateva remixuri, dar acum materialul de pe LP devine pentru mine mult mai interesant, cu multe instrumente cu corzi. Unele instrumente inspira melancolie: asa sunt cele cu corzi. Sunt foarte apropiate de vocea umana, iar pentru mine sunt cele mai melancolice instrumente. Dar este si destul de mult experiment pe acest LP.

Cea mai buna muzica e un echilibru intre experiment si melodie. Iar atunci cand nu exista experiment, pentru mine e plictisitor. Cred ca am ascultat prea multa muzica in viata mea si am tot timpul acest sentiment ca s-a mai facut, ca am mai auzit inainte asta. Mai ales cu muzica electronica noua, e foarte rar cand sunt surprins, si nu e nimic pretentios in asta. Tinerilor, celor de 18 ani, nu le pasa de asta, pentru ca fac lucrurile spontan, dar eu cred ca am ascultat prea multa muzica si sunt: oh-keeey, am mai auzit asta inainte... Asa ca incerc intotdeauna lucruri noi, iar asta e o motivatie pentru mine cand fac muzica: sa incerc lucruri noi. Ce imi place cel mai mult in studio este sa incerc lucruri noi, sa incerc sa fac chestii bizare si sa le mixez cu chestii bizare. Cata vreme melodia este acolo poti sa faci chestii mai neobisnuite cu beaturile si cu orice si o sa mearga, pentru ca melodia este acolo. Asa ca poti sa asculti muzica asta pe diferite nivele. Cei care sunt in povestea cu experimentele o sa isi dea seama de ele, dar toata lumea o sa inteleaga melodia. Pentru mine trebuie sa fie ceva catchy, pentru ca imi place muzica catchy si muzica pop in general, iar cand este ceva mai mult in ea, experimente cu sunete, texturi, e mai bine. Asta imi place cel mai mult.

BBC: Cum a fost cu colaborarea cu Benjamin Diamond de la Stardust ? [Stardust este trupa  care a lansat in 1998 hitul "Music Sounds Better With You"; din trupa faceau parte Tomas Banglater de la Daft Punk si Alan Braxe, n. bbchk]

P: Niste prieteni scoteau un release la labelul lui [Diamond Traxx], se numeau The Eternals si lucrau cu Daft Punk.  Eu il stiam pe Alan Braxe, care mai tarziu avea sa infiinteze Stardust. El mi-a facut cunostinta cu Benjamin Diamond, asta se intampla dupa Stardust.

Si am facut un LP, dar ei [Diamond si Braxe] nu l-au scos niciodata. Am facut si niste chestii hip-hop pentru labelul lor. Apoi am inceput produc cate ceva pentru chestii pentru albumul lui [Diamond] solo. Am parasit toti labelul acum cinci ani. Am scos impreuna niste compilatii care se numeau Dirty Diamonds. Foarte, foarte bune compilatii. Acolo l-am cunoscut pe prietenul meu de la Discodeine. Acolo l-am cunoscut. Lucram pentru acelasi label facand lucruri diferite. Apoi am parasit labelul pentru chestii legate de bani, un motiv clasic, stii... Insa ne vedem in continuare, iar Parisul e un loc foarte mic pentru muzica, asa ca toti ne stim. Daca locuiesti in Paris si esti in domeniul muzicii, la un moment dat te intalnesti si cu Daft Punk. Nu acum, pentru ca acum locuiesc in LA si au un statut de trupa cult, dar acum 10 ani era foarte usor sa intalnesti oameni ca ei.

BBC: Pe profilul tau de myspace faci o multime de referinte la kraut si krautrock.

P: Da, asa e. Pentru mine krautrock este asemenea muzicii africane. O chestie legata de transa. Repetitiv si hipnotic. Imi place muzica hipnotica. Stii, trackuri care dureaza zece minute, au doua note, si nu sunt plictisitoare. Asa ca pentru mine trupe ca Can - stii Can, nu, trupa germana? - sunt ceva foarte surprinzator fiindca daca as incerca eu nu mi-ar iesi, dar tipii astia pot face piese de zece minute cu doar doua note si nu sunt plictisitoare. Incepi sa intri in piesa dupa cinci minute. Trece un minut, trec doua si te gandesti, o, nu se intampla nimic, dupa care incepi sa intri in ea, si e ceva hipnotic. Iti ia timp sa intri in piesa, dar cand esti acolo e ca un never ending loop. E ca muzica africana.

BBC: Foarte interesant. Acum doi sau trei ani BBC a facut un documentar despre Krautrock. In el, unul din eroii krautrockului, cred ca cineva de la Amon Duul, spunea ca germanii ca natiune erau imediat dupa Al Doilea Razboi Mondial iar ei, ca artisti, incercau sa faca ceva care sa nu fie muzica anglo-americana, sa fie diferita si mai ales incercau sa uite trecutul lor. Asa ca isi gaseau inspiratia in muzica clasica si in cosmos, ca sa produca acest sound nou. M-am gandit ca poate si pentru tine e un statement de genul asta?

P: Da, probabil. Dar as spune ca - cel putin asa cred eu - Amon Duul si toate trupele de krautrock ascultau foarte multa muzica africana, muzica araba. Muzica araba, pentru armonii. Imi place mult muzica araba pentru ca are ceva ce in franceza le spunem demitons, e o scala muzicala diferita. Suna ciudat pentru noi. Dar e muzica populara in tarile arabe, oamenii o asculta in fiecare zi. Dar pentru mine toate trupele astea sunt legate de soundul african, de spiritul muzicii africane. Tipii fac piese de 15 minute, foarte repetitive. Cred ca fara muzica africana nu ar fi existat kraut.

  
Can - Sing Swan Song (March 22, 1973, Bataclan, Paris)

BBC: Deci crezi ca e o legatura intre krautrock si muzica africana?

P: Sunt destul de sigur. Ritmul si toate celelalte, ritmul foarte simplu, vine din Africa. Nu vine din muzica alba. Foarte multa muzica vine din muzica negrilor. In afara de muzica clasica, totul vine din muzica neagra: blues, rock, soul, funk, techno, totul vine din muzica negrilor. Nimeni nu inventeaza muzica noua. Nu e adevarat. Folosesti lucruri din trecut ca sa faci ceva nou, dar nimeni nu vine cu o noua idee despre muzica, niciodata. Cred ca toti au fost in tarile africane, in Maroc,  cu toate trupele de percutie traditionale. In '70 toate trupele mergeau in Arabia, sau in tari arabe, ca Beatles, Led Zeppelin. Sunt destul de sigur ca toti au fost influentati de muzica asta. Led Zeppelin suna pentru mine foarte arabic. Muzica araba e ca muzica soul, e ceva care te atinge, foarte profund. Si cred ca tipii astia faceau partea de ritm si o mixau cu instrumente electronice si electroacustice. Kraftwerk pentru mine este muzica africana, dar faceau din ea un fel de muzica pop, cu piese scurte. Diferenta dintre ei si Can este in structura pieselor, e ca o muzica pop fara versuri: verse-chorus, verse-chorus.

BBC: Tot pe profilul tau de myspace ai un link catre un blog, alainfinkielkrautrock.

P: Da, e blogul meu.

BBC: Care e legatura cu Alain Finkielkraut filosoful?

P: Era doar o gluma. Aveam impreuna cu un prieten un site care se numea Dirty. L-am oprit si am inceput sa facem alainfinkielkrautrock, ca o gluma intre noi. Dar tipul a inceput sa fie foarte fascist, cand e la radio are subiecte foarte dodgy, e rasist, nu ii place pe arabi si nu mai e amuzant. Dar e prea tarziu. Am lansat deja blogul si nu il mai putem schimba. Daca ar fi sa incepem din nou, nu am mai alege numele asta. Avea o conotatie amuzanta, dar nici un inteles politic. Tipul era un foarte bun filosof, dar acum e dodgy.

BBC: Care sunt planurile tale de viitor?

P: Produc niste trupe acum. Imi place sa stau in studio, sa ma ocup de cateva trupe, sa fac aranjamente muzicale. Am terminat un LP cu Discodeine pe care o sa il lansam in februarie la DFA, avem un single care va iesi in noiembrie cu Jarvis Cocker. Am produs o trupa de crossover pop care va avea releasul in februarie in State la Universal.

BBC: Mainstream?

P: E mainstream, dar sunt cantece pop foarte bune. Dar foarte diferite de Discodeine. E un album pop asa cum trebuie sa fie. Si ar trebui sa fie mainstream. Dar bineinteles ca nu e chiar mainstream, fiindca eu nu pot sa fac muzica mainstream.  Chiar daca lucrez din greu la asta. Nu sunt cel mai bun tip care sa o faca. Altii o fac mai bine decat mine. Pe urma produc o trupa care se cheama Turzi care fac un nou LP. Apoi o sa mai produc un englez care se cheama Baxter Dury. Este fiul lui Ian Dury, faimosul cantaret din anii '80 care avea trupa Ian Dury and The Blockheads [actor, textier, fondatorul de trupa si cantaret, unul din cele mai cunoscute cantece pentru care a scris versurile este "Sex & Drugs & Rock & Roll"].

Iar fiul sau este si el foarte talentat, si o sa scoata ceva la o casa de discuri majora din UK. Apoi o sa incepem sa facem un turneu cu Discodeine, in februarie. Si inca mai fac muzica de film. Asta e principala mea motivatie acum: sa fac soundtrackuri. Lucrez cu o orchestra de coarde si lucrez mult cu instrumente clasice. Am lucrat mult in studio, facand sunete de sinteza, si acum simt nevoia sa lucrez cu instrumente clasice adevarate, dar pe care sa le pun intr-un context diferit. To just fuck them up. Imi place profunzimea instrumentelor clasice. Felul in care suna... e ceva care ma atinge mai mult. Intstrumentele cu coarde imi fac pielea de gaina. Viorile, harpa, pianul... Fac multe inregistrari live cu ele, apoi le tratez cu efecte si le fac sa sune straniu si ciudat. Acum am propriul meu studio, facut cu banii castigati din spoturi video comerciale. Scopul meu era sa fiu independent, sa nu trebuiasca sa mai inchiriez un studio. Asa ca acum am propriul meu studio. Pentru mine o sa inceapa sa fie interesant de acum, lucrurile bune o sa inceapa pentru mine de acum. Intr-o luna sau doua o sa inceapa sa devina foarte interesant, nu mai trebuie sa sun oameni.

BBC: Cu preocuparea de care mi-ai zis, legata de instrumentele clasice, pari foarte departe de toata dezbaterile analog vs. digital.

P: Nu imi pasa de ele. Eu le folosesc pe amandoua. Nu e competitie intre ele. Sunt diferite. Oamenii se intorc la analog pentru ca nu inteleg cu adevarat cultura digitala, nu e destul de batrana pentru ca oamenii sa o fi digerat cum trebuie. Analogul are deja o istorie de 40 de ani, iar oamenii stiu la ce sa se astepte de la el, ii cunosc limitele. Dar digitalul e prea nou ca sa ii cunosti limitele. Pentru mine e o falsa dezbatere. Digitalul e bun din unele motive, merge mixat cu analogul, asta facem cu Discodeine, si in plus mai adaugam input de la instrumente clasice. Pentru mine asta e cel mai bun mod de a face lucrurile, sa le mixezi impreuna. Oamenii care spun Fuck digital, analogue is best..., n-are nici un sens, e  plictisitor. Daca faci lucruri doar cu echipament analog incercand sa copiezi chestii din trecut, n-are nici un sens. De ce sa copiezi lucruri din trecut when it’s fuckin’ now? Tipii cu piese disco, toti incearca copieze soundul anilor ’80 si sa faca din nou trackuri asa cum se faceau in trecut, si e plictisitor. Nu e nimic interesant in asta. Eu sunt intotdeauna interesat de electronica, de Aphex Twin, de techno, de muzica clasica e la fel...

Muzica e o chestiune de timp. Uneori vreau sa ascult muzica facuta cu echipament digital, alteori muzica facuta cu echipament analogic. Dar depinde doar de starea de atunci, nu de tehnica. Muzica e o chestiune care nu are de a face cu tehnica. Oamenii o sa faca intotdeauna muzica, oricum. In Africa pot sa faca muzica doar cu instrumentele lor traditionale, doar cu tobe, si nu suna vechi, suna foarte de acum. Asa ca dezbaterile astea... digitalul e rece... normal ca e rece, dar e un sound diferit. Sunt nivele diferite. Sa vorbesti cu pro si contra... e o falsa dezbatere. Dar, oamenilor le place sa aiba repere. Au nevoie de lucruri pe care sa se bazeze. Daca e ceva neasteptat si diferit si nu inteleg, spun a, nu e bun. Iar eu, eu sunt doar curios. Daca e diferit, o sa fie ceva interesant pentru mine. Orice ar fi, digital, sau analog, e mult mai interesant decat cineva care incearca sa faca muzica disco, ceva ce s-a mai facut inainte, e cool, merge sa o pui in cluburi, dar pana la urma e doar muzica de club. Sunt DJ si pot sa pun muzica si stiu ca astea sunt instrumente de DJ, dar cand sunt acasa nu ascult niciodata muzica de club, de DJ. Ascult soundtrackuri, muzica clasica, soul, multe chestii diferite, dar niciodata muzica de club. Imi place muzica de club, imi place energia ei si faptul ca pot sa interactionez cu oamenii, imi plac beaturile. Dar pentru mine nu e nimic genial in muzica de club. Sunt cativa tipi, Aphex Twin si altii care au lucruri foarte clever, dar in rest e doar 4/4, nimic suprinzator. Devine o rutina. Sunt cateva reguli si daca ai facut chestia asta de ceva vreme stii cum sa o faci.

Dar cand incepi sa lucrezi cu muzicieni clasici e ceva diferit. Pentru ca eu nu vin din zona aia. E o abordare diferita. De cele mai multe ori, cand lucrezi muzicieni clasici, nu au ritm. Nu au ritm, daca incerci sa faci ceva disco. Si daca nu e scris, nu pot interpreta, nu pot improviza. E o abordare foarte diferita si e destul de greu, pentru ca eu vin mai mult dinspre muzica electronica si nu pot sa scriu notele. Iar cand le cant ceva ei imi spun sa le scriu notele, altfel nu pot canta. Iar pentru mine e distractiv sa iau bucati clasice si sa le pun in contexte diferite. Asta e partea distractiva. Nu o sa fac niciodata muzica clasica adevarata. Si de-asta imi plac soundtrackurile. Pentru ca in soundtrackuri nu trebuie sa ai beaturi, e doar o chestiune de emotii, de ce simti. Am o relatie foarte apropiata cu imaginile. Sa lucrezi cu imaginile si cu sunetele e acelasi lucru. De-asta cand lucrez la spoturi fac si imaginile. Imi place sa o fac. Cand editez sunetele e la fel cand editez imaginile. E o chestiune de timming. Iei lucruri, le pui impreuna... e chestia asta care tine de uimire si de inocenta, wide-eyed. Asta imi place la muzica. It’s a kid thing, it’s like a puzzle, it’s very playful.