Pentru Oltenia (Dolj, Gorj, Valcea) cu drag. Dar si pentru Cluj, Brasov si Timisoara

Google Analytics imi spune ca dupa Bucuresti, cei mai multi cititori ai acestui blog sunt din Craiova si Targu Jiu. Wow! Urmatoarele cele mai importante orase sint Cluj, Brasov, Timisoara si Ramnicu Valcea.  Multumesc tuturor, sint realmente impresionat si onorat!

Pentru Craiova am o explicatie: pe langa faptul ca acolo se organizeaza (din nou) Romanian Music Awards, editia a 10-a si exista o fantana muzicala dupa cu se vede si din poza, Craiova este orasul din care se trage Candlestickmaker.  Dar Targu Jiu?! Sunt foarte curios cum e scena de electronica din orasul in care se afla Coloana Infinitului! Timisoara a fost intotdeauna o capitala a muzicii (electronice) pentru Vestul Romaniei, scena electronica de drum&bass a avut si are un avanpost in TMBase.

Despre celelalte nu stiu prea multe, asa ca: va multumesc si va rog, dragi cititori din Targu Jiu, Craiova, Ramnicu Valcea, Cluj, Brasov si Timisoara sa imi trimiteti orice linkuri aveti despre scena de muzica electronica de la voi. Sunt curios ce trupe exista (vreau nume), ce evenimente, cluburi, ce muzica (electronica) se asculta si mai ales cum se asculta ;). Multumesc inca odata si sa ne auzim cu bine!

Is it the hype or is it the music?

Desen de Alexandru Paul

Mergem la concertele la care merge multa lume, nu la alea la care e ceva de vazut si de auzit. Ascultam muzica pe care o asculta grupul de prieteni, nu aia despre care credem noi ca e cea mai buna. Prietenii asculta muzica pe care o recomanda blogurile,  iar blogurile vehiculeaza piesele care sunt prezentate mai bombastic (atunci cand nu fac ele serviciul de a dubla arsenalul sonic cu unul conceptual-verbal). Tinta e un loc de top in pagina populara de pe hype machine. Este batalia pentru hypem unul din secretele bine pastrate ale industriei, asa cum sunt practicile payola? Se fac multe manarii pentru factorul hype, iar hypem angreneaza mai nou pe toata lumea: pe unii pe bani, pe altii pentru chestiuni legate de tehnologia egoului. Afla mai jos de ce si cum poti sa iesi din schema, macar din cand in cand. 

Mai aud de cite o chestie din asta care ma pune pe ganduri tare de tot: cica in Control (in cadrul festivalului AltCtrl Fest organizat de OneDay) la Ben Frost lumea s-a inghesuit si s-a militat cu pumnul in aer in fata scenei, umar la umar. De parca ar fi mancat toata copilaria ben frost cu cereale si lapte la micul dejun. Cred ca si blandul Ben a simtit ca e ceva dubios. In schimb, la PVT, trupa de la WARP, foarte live si buna de vazut de altfel, doar 20-30 de oameni. Motivul: eventul cu Ben Frost era endorsat de chestionabil, blogul romanesc lider pe electronica necomerciala (adica aia care nu primeste multi bani de la Ursus, Ciuc, Orange, Vodafone si alti mari sponsori, ci putin si greu de la obisnuitii manifestarilor din zona gri a muzicii electronice: Burn, Groslch si Jagermeister). PVT era sponsorizat de Tuborg si Jose Cuervo, Ben Frost la fel. Doar promoterii erau diferiti.

Sa lasam de o parte distinctia live-live. Ba nu, ca e importanta. Live a devenit noul "new" al scenei de electronica romaneasca, e eticheta cu pedigree bio a festivalurilor si eventurilor. Live poate sa fie si un click de mouse pe butoanele virtuale ale softurilor, fie un lansat de cateva sample amarate de pe un hardware sau un software, fie facut beaturi pe mpc (asta e deja alta clasa - ca trebuie ceva virtuozitate), pana la manipulari live gen Dan Deacon - astea cer si o doza de nebunie care vine direct din prezenta scenica - artistul e propriul sau instrument la care numai el stie sa cante. In concluzie, poti avea parte de un live in care sa vezi o momaie pe scena care apasa pe doua butoane si se da cu capul de laptop la fiecare schimbare de arpegiatoare. Ce e trecut sub tacere e ca in cazul publicului de club etalonul pentru live-ul electronic in Ro e djsetul la doua platane si un mixer. Fantastic, fabulos si incitant de modest, in 90 la % din cazuri. Nu e ca live-ul de rock, sau de orchestra sau ala de manele sau ala popular, unde treaba e mai serioasa si exigentele mai mari: sa cunosti instrumentul, sa fii in sync si in groove cu toata trupa, si sa mai pui si ceva emotie din aia artistica si personala. La electronica, cu cat e mai ocult ce fac artistii cu butoanele, ascunsi sau nu in spatele laptopurilor, cu atat e mai interesant. Dar nu conteaza: distinctia e prea tehnica, o stiu cativa baieti obsedati de productia de muzica, iar fetele care vin dupa ei ii cred sau nu pe cuvant, ca vorba aceea, ne strangem ca sa ne adunam, important e sa fim impreuna, pretextul si criteriile nu conteaza.

Acum, fiecare industrie are propriile ei secrete. In publicitate toata lumea stie - de la ultimul carator de cabluri la o filmare pana la product sau brand manager - ca filmarile alea in care detergentul de vase curata dintr-o singura miscare toata grasimea intarita pe vase sunt un fals. Cine a lucrat intr-o fabrica de mezeluri stie ca in parizer mai scapa si un cioc de gaina, sau cateva gheare, poate chiar o copita de porc. Vanzatorii de ingrasaminte agricole stiu ca treaba cu bio e destul de relativa in Romania: da, e adevarat ca se abtin de la cateva prafuri si arunca altele, ca sa ia niste subventii, dar pentru productie trebuie lucruri serioase, cum ar fi ingrasaminte agricole. Samd. Lucratorii din industriile respective nu povestesc in gura mare secretele industriei, dar nici nu consuma produsele respective. In povestea cu muzica, nu e asa, tot ce e hype e bun.

Hype e un alt cuvant pentru ceea ce se cheama mai stiintific si mai pretentios "produsul avantajului cumulativ". WTF? E un nume mai nou care inglobeaza si realitatile social media pentru un fenomen mai vechi, numit band wagoon, ruda buna cu oportunismul: oamenilor le place ceva doar pentru ca altor oameni le place acel ceva. Cu cat mai multi oameni apreciaza ceva, cu atat mai multi se vor alatura lor. Nu pentru ca nu sunt inteligenti si nu stiu sa aprecieze singuri, ci pentru ca oamenii in general tind sa se conformeze, ca sa apartina de un grup. Iar asta e o chestiune vitala pentru tinerii care fac grosul publicului de muzica electronica. Relatiile sociale ale tinerilor sunt in principal cele generate in jurul grupului de prieteni (reali si virtuali), iar muzica e unul din  elementele de (auto)identificare cele mai importante.  

In plus fata de chestia cu band wagoon, un experiment a demonstrat ca "avantajul cumulativ" e o chestie care isi spune cuvantul in modul in care se produc hiturile. Pe scurt, teoriile vechi despre aprecierea muzicii pornesc de la premiza ca muzica se consuma individual, iar deciziile despre ce ne place si ce nu se iau independent. E de ajuns sa o studiezi pe Norah Jones, sa afli componentele succesului ei si pe urma ca expert sa construiesti replicarea ei. Sau a lui Ben Frost. 

Lucrurile nu stau asa din trei motive. 1. cantitatea de informatie muzicala zilnica este coplesitoare, sunt prea mult e optiuni care ingreuneaza procesul de a gasi ce ne place de unii singuri (in asa fel incat sa fim in concordanta cu gusturile altora), 2. nu suntem niciodata prea siguri de ce vrem si 3. vrem sa experimentam nu neaparat ce e bun ci ceea ce place si altora astfel incat sa maximizam bucuria de a fi impreuna (la Ben Frost si nu la PVT). Sunt naivi cei care inca mai cred ca se poate face predictia unui hit.

In lumea social media unde contagiunea likeului sau dislike-ului e mai vizibila si virusarea mai placuta, succesul pe termen lung depinde de reactiile initiale ale catorva, amplificate si blocate de procesul avantajului cumulativ (cele mai populare piese devin in social media si mai populare in lumea social media). Iar likeul e functie de numarul de aprecieri pe care cititorii de bloguri care se constituie in streamuri constante de continut le acorda unei piese trupe sau alta. Ca sa ajunga sa o faca, se stie, trebuie sa aiba acces la piesele respective, acces favorizat de casele de discuri care promoveaza o trupa sau alta. Sa apari in pagina populara de pe hype machine e o chestie atat de importanta incat exista grupuri de promovare care au incercat sa pacaleasca sistemul agregatorului de bloguri (conturi false, aprecieri ale propriilor piese) - vezi povestea pe billboard si pe hypem.

Recent am aflat ca Gold Panda lucreaza cu un butic digital de promovare care are in roster pe Memory Tapes, Niki and The Dove, Ghostpoet,  Star Slinger. Iar succesul lui Gold Panda din 2010 e unul la care s-a lucrat dupa un plan de marketing finalizat si cu un case study al unei povesti de succes. Interesant e ca Gold Panda dadea tot felul de interviuri in care spunea ca de fapt muzica lui a fost inteleasa gresit, si ca el e mai mult un tip depresiv si nu sunny asa cum au preluat toate blogurile comunicatele respective. Pana cand i s-a spus sa nu mai dea interviuri ca sa nu stirbeasca succesul. 

Deci niste oameni scriu un comunicat, propun un construct mental si fantasmatic despre un produs cultural care in general e apreciat cu alte organe decat cele rationale, dupa care incepe feedul de net pentru obtinerea feedbackului final: cat mai multe preluari si cuvinte bune spuse despre produsul cultural respectiv pe blogurile mici cu tintire spre media mare. Incat te intrebi care realitate e mai puternica: aia a muzicii, sau aia a ce se spune despre muzica atat de insistent si pe atatea canale aparent independente incat te simti obligat, dintr-un sentiment civic de cetetean media social, sa dai like. 

Prima data am auzit chestia la Radio Deea, actualul Vibe FM: erau prezentati niste dj obscuri in termeni care m-au facut sa zic frate, dumnezeu pune muzica pe pamant. Sau ca in anuntul facut pentru Ben Frost: 

"producatorul care de multe ori depaseste barierele sunetului, va prezenta un show live a (sic!) combinatilor (sic!) triumfale de sunete, amplificate de basi si riff-uri."

Bine, toata lumea e parte din hype machine, fie ca e platita, fie ca nu. Ce poti sa faci ca sa iti iei o pauza de la asta: fii in contracurent. Circumspect cu vorbele si prezentarile de albume si artisti ca cea de mai sus, asculta albumele cu urechile nu cu ochii sau in functie de nr. de like-uri. Rezerva-ti dreptul sa nu fii la curent cu ce e hype azi. Ca maine se dezumfla, si odata cu hype-ul intepat, se dezumfla si personalitatea pe care incerci sa ti-o construiesti atat de atent din muzicile care plac (si) altora, si nu stii de ce. Intreaba-te de ce iti place si evita butonul de like. A, era sa uit. Don't belive the hype, indiferent ca vine de la lider sau nu.

PS. Apropo de hype, acum o luna si postam pe o retea sociala un spot cu o piesa de-a lui SBTRKT (Nervous feat Jessie Ware). Nici o reactie, nici un like, nici un comment. Intre timp hypem a zis despre albumul omonim de debut al lui Subtract ca "the internet (and well, actual people with ears), has not been able to get enough of this week." E verdictul final. Peste ceva vreme, toti hiphoperii hip si fetitzele hype o sa se inghesuie sa dea attending si sa posteze care mai de care remixuri obscure cu noul nume. So, it's just the fcking hype.

Schutzhaft EP - o descifrare reverse engineering. Probabil ultima din blogosfera.

Din toata tona de comentarii si de reactii provocate de textul albumului Shutzhaft EP lipsesc inca niste lucruri esentiale. Nu ca ar mai interesa pe cineva, in afara de mine, dar fiindca acest blog se ocupa cu aspecte legate de regandirea muzicii electronice - ce legaturi stabileste aceasta muzica cu lumea din afara universului sonor, cum ii ajuta pe oameni sa se integreze, sa isi construiasca identitatile, sa aiba o pozitie sau nu fata de lumea in care traiesc etc. - e cel mai potrivit loc unde sa fac o ultima confruntare cu semnificatiile textului, ale textului asociat cu materialul audio, cu coperta EP/ului, cu sensurile care decurg din unele comentarii, intr-un cuvant cu toata reteaua generatoare de dialoguri cu lumea exterioara din jurul acestui obiect care vrea cu insistenta sa spuna ceva, si care a fost luat la injuraturi inainte sa fie cat de cat inteles. Voi lua pe cat se poate fiecare din elementele care semnifica, le voi desface de contextul in care apar pentru a vedea ce inseamna fiecare, si apoi voi reface intregul, cu ajustarile de rigoare.

Voi porni de la titlu, caci el este primul care creeaza niste asteptari si ingusteaza campul de intelesuri asociate. Avem un material care se numeste, suprinzator, Schutzhaft EP. Schutzhaft inseamna detentie protectiva, termen care se aplica atunci cand o persoana este tinuta intr-un tip de arest care o protejeaza de amenintari din afara sau dinauntrul inchisorii. In mod normal acest tip de arest se aplica pedofililor, ucigasilor si violatorilor de copii, ofiterilor de politie, capilor sau membrilor unor bande, sau persoanelor care sunt gay sau transsexuali sau criminalilor care au fost martori la alte crime. Folosirea termenului german face insa trimitere directa la alta realitate. In cadrul regimului nazist, Schutzhaft era un termen paravan pentru a ascunde o serie de politici indreptate impotriva minoritatilor formate din evrei. Acestia erau arestati si dusi in lagare, sub pretextul ca astfel sunt feriti si aparati de mania poporului. Si in ultima instanta, exterminati.

La ce se poate face trimitere Schutzhaft aplicat ca titlu unui EP de pseudo-deep house? Cine pe cine ia in detentie protectiva prin cateva piese de ritmuri "patrate"? In ce scop si de cine ii fereste? Titlul suprinzator nu a suprins pe nimeni, nu am vazut nicaieri o referinta la acest termen. E destul de greu sa refaci traseul acestei alegeri. Pentru multi dintre noi termenul nu avea inainte de EP lui Ion nici o semnificatie; daca cineva a cautat ce inseamna Schutzhaft a dat de arhivele Holocaustului si referirea la regimul nazist - lucru care nu ajuta prea mult, la prima vedere.

Long story short: fara textul de descriere a materialului am fi ramas cu intrebarile; referintele pieselor sunt prea vagi ca sa poata arata cu degetul in ce directie trebuie sa gasim sensul corect - fireste daca vrem sa o facem. Titlul EP/ului si numele pieselor sunt un joc simbolic in contextul actual al felului in care Ion percepe clubbingul. Cred ca Ion vrea sa zica ca suntem luati in detentie protectiva de chiar acest stil de viata pe care il traim ca si clubberi. De muzica pe care o ascultam, ritmurile patrate de techno, muzica de club.  Muzica asta aresteaza pe fiecare clubber/fan al muzicii 4/4, rapindu-i dreptul de a avea o atitudine politica; iar clubbingul, prin comportamentele asociate, celebrele "cuie" ale lui Clontz, extermina incet si sigur pe omul-cetatean care ar trebui sa aiba o agenda politica.

Chiar felul in care e conceput designul copertii EP-ului cu pricina spune acelasi lucru. Nu stiu daca ati observat, dar spre deosebire de toate celelalte releasuri de la Local Records - care sunt porti deschise catre lumi conotate pozitiv: fantasme grafice atragatoare ca cea a lui Bogdan cu Human Thermodynamics, sau lumi curate si minimale ca cea a EP-ului Minus - coperta Schutzhaft e o chestie gri, rugoasa si aspra. La prima vedere am crezut ca e un burete, dar de fapt e un zid. E zidul simbolic al clubbingului asa cum il vede Ion. E gri pentru ca e si uniformizarea cenusie a ritmurilor 4/4 (toata lumea asculta house, suntem house-nation, de la baieti cu Dacii tunate pana la supermasini, nu se poate ca pe strada sa nu te pocneasca din difuzoare sunetul de mars al muzicii techno. Peste tot se aude, cum spuneau odata Vita de vie "basul si cu toba mare". Pentru cine nu stie, acest boom-boom-boom-boom principal e un ritm simplu de mars militar). Cenusii erau si uniformele Rinocerilor din piesa lui Ionesco, cu referire directa la orice forma de nivelare autoritara, de dreapta sau de stanga. Techno-ul patrat, in variantele comerciale, in sutele de mii de ipostaze putin diferite una de alta, e ceva care niveleaza. Comercial, in cazul acestei muzici, este chiar clubbingul si stilul de viata asociat lui, de la bere pana la haine, tigari, etc etc etc.

Adica, Schutzhaft EP pare a fi un decupaj al unui univers care claustreaza, universul clubbingului in care dimensiunea politica e atrofiata. Ceea ce proiecteaza acest material intr-un alt context decat cel escapist cu care suntem obisnuiti cand e vorba de muzica, si mai ales de muzica electronica. Aceasta muzica bazata in principal pe corporalitatea sunetului, pe texturi sonore mereu surprinzatoare fiindca nu au nici un referent in realitate, este o muzica care trimite in alte lumi.

De obicei pur instrumentala, ii lipseste orice fel de carlig care sa il ancoreze pe ascultator intr-un univers de semnificatii. Pur si simplu, asculti, incerci sa intelegi de unde vin acele sunete, acele texturi, acele structuri noi si suprinzatoare (vorbesc la modul general) si cautand sa raspunzi la intrebari care nu pot fi rationalizate construiesti o lume in care te si proiectezi (este un principiu cinematic pe care l-au folosit cei de la Makunouchi Bento, cu lansarea albumului Swime). Asculti si evadezi din lumea asta, sau mai precis faci o calatorie/trip in alta lume.

Asta e functia escapista a muzicii electronice, postulata chiar de cei care stau la originea ei, recent redescoperitii artisti germani inventatori ai Krautului, care spuneau ca vor sa iasa cu muzica lor din lumea care adusese al doilea razboi mondial si care era dominata de rockul de tip anglo-american. Deci sa evadeze. Nu mai insist, cred ca s-a inteles.

Insa EP/ul Schutzhaft functioneaza in sens opus. Inca odata, prin text. Vorbeste de ambiante suprinzatoare, de texturi rafinate, de melodie distanta repetitiva, dar de fapt el nu livreaza asa ceva. La felul in care o pune textul, el e facut ca sa claustreze si sa evidentieze tocmai limitele acestui spatiu sonor. E facut sa ne faca/ii faca pe fanii genului sa ii vada limitele si sa vada zidul care ii izoleaza de lumea exterioara. Te uiti la coperta EP-ului si vezi zidul inchisorii in care te afli, asculti piesele si iti dai seama ca ceva se repeta in acest univers sonor care promite mantuirea de lume si de fapt nu o face.

[Probabil o hiba a textului este ca, in primul rand, muzica electronica si cultura de club, ca post-subcultura (nu injurati, asa e) este profund politica. Nu stiu daca Villalobos l-a citit pe Thaemlitz, dar iata ce spunea chilianul intr-un interviu aparut in RA: For me, the idea that electronic music is not political is bullshit. Every movement—if it's more than two people—is political, in a way. Every common interest where there is a connection, is a political thing. And you have a political responsibility. The sound, the artistic approach, the content of text, if you play a siren in your set, some Arab preachers, some classical music from Bach, it will all polarize the dance floor in a second. All of these things are political.

Lucrurile stau asa cum spune Villalobos, nu cum o pune Ion. Neo-tribalizarea e un concept aparut in 1985, patentat de Michel Maffesoli  si, impreuna cu (post) subcultura de club, implica ceea ce a fost numit mai tarziu everyday politics, care nu sunt altceva decat un set de valori alternative puse in practica si in act de cei care apartin comunitatii respective. Aceste valori sunt de fapt alternative la cultura dominanta, pe care insa nu o confrunta direct (asa cum face punkul), ci o pun in paranteza.  

According to Maffesoli, urban tribes are microgroups of people who share common interests in metropolitan areas. The members of these relatively small groups tend to have similar worldviews, dress styles and behavioral patterns. Their social interactions are largely informal and emotionally laden, different from late capitalism's corporate-bourgeoisie cultures, based on dispassionate logic (dupa Wikipedia).

Asadar neo-tribalizarea nu inseamna atrofiere a simtului politic, ci crearea unui spatiu in care simtul politic clasic, asa cum il intelege Ion, nu mai functioneaza, e anulat si inlocuit de altceva. Intr-una din postarile urmatoare din cadrul rubricii Politics of Dancing o sa traduc mai pe larg ideologia acestor neotriburi.]

Cu toate acestea, Schutzhaft EP ramane o discheta cu care Ion a vrut sa viruseze cumva pe cei care sunt in primul rand in anturajul lui. In sensul retrezirii acestui instict al simtului politic al celui care isi doreste schimbari sociale. E ca si cum intr-o seara in Ota, sau oriunde, Ion ar fi venit la tine cu o bere in mana si ti-ar fi zis: "Bai, e nasoala chestia asta cu clubbingul, am inceput sa ii vad limitele  si mi se pare ca ne tine in loc si ne rapeste chestia asta care inseamna implicare politica". Ar fi zis asa, mai mult sau mai putin apropiat de ce am scris. Meditatia superficiala pe care o propune Ion porneste adica de la intrebarea: "Clubbing, clubbing, dar pana cand?"

De ce ar face Ion asta in cadrul unei miscari care vrea sa promoveze muzica electronica in lumea romaneasca? Eu il vad ca pe un hijack al unei platforme de marketing (Local Records) care este deturnata intr-o platforma de promovare politica. De ce ar face asta? Pentru ca el este un tip de artist conceptual foarte  angajat politic, in sensul clasic, cu agenda politica, e drept, o politica smooth (si cum a sesizat unul din comentatorii de pe fgm, burghez).

Cine se uita pe twitterul lui Ion o sa vada acolo referinte la Chomsky, unul din tre cei mai pertinenti critici americani ai politicilor externe ale SUA, la Foucault, la McLuhan, la situatia din Israel, la situatia politica din Romania, inceputuri de sloganuri pentru Candidatul la Presedintie, institutie pe care o reprezinta samd. Ion e un tip de intelectual implicat politic in sensul clasic al omului-cetatean. Titlurile pieselor acestui EP sunt, pe scurt, o mini-platforma program pentru un posibil nou model de om-cetatean implicat politic (poate chiar Candidatul la Presedintie?): I.E., Politics of Smooth, The New Way is All the Way, Very Strong Leadership, Education after Auschwitz. 

Astfel, EP/ul cu pricina e o doar o extensie de marketing politic a lui Ion; nu stiu daca Ion a facut-o sau nu deliberat si constient. Dar pana la urma el a servit un mesaj politic ambalat intr-un medium accesibil (un material discografic cu o muzica de clubbing sui generis) celor pe care ii vizeaza. Iar cei pe care ii vizeaza nu sunt Clunk/Clontz si ceilalti. Cum a si zis-o Ion, Montgomery Clunk face parte dintre cei care nu merg in cluburi, nu servesc genul asta de uniformizare. Ci ceilalti, artisti si promotori deopotriva ai acestui tip de cultura urbana, in ultimul rand, fanilor (sau nu in ultimul rand), mai ales celor din generatia lui Ion, care au prins o parte din RSR, si stiu ce insemna pe acea vreme neimplicare politica si un mediu in care erai legat de maini si de picioare dpdv al exprimarii publice a propriilor credinte ideologice.

By the way, coincidenta sau nu, Education after Auschwitz este o lucrare a lui Theodor Adorno, unul dintre cei mai pertinenti critici ai industriei culturale capitaliste (responsabila printre altele si de crearea muzicii techno si mai ales a global DJ culture). De-asta si ilustratia care insoteste aceasta postare face trimitere la el. Ca sa se inteleaga mai bine de ce, citez direct din Adorno, ca bonus la acest  eseu:

“The inability to identify with others was unquestionably the most important psychological condition for the fact that something like Auschwitz could have occurred in the midst of more or less civilised and innocent people.

One must come to know the mechanisms that render people capable of such deeds, must reveal these mechanisms to them, and strive, by awakening a general awareness of those mechanisms, to prevent people from becoming so again. It is not the victims who are guilty, not even in the sophistic and caricatured sense in which still today many like to construe it. Only those who unreflectingly vented their hate and aggression upon them are guilty. 

One must labor against this lack of reflection, must dissuade people from striking outward without reflecting upon themselves. The only education that has any sense at all is an education toward critical self-reflection. But since according to the findings of depth psychology, all personalities, even those who commit atrocities in later life, are formed in early childhood, education seeking to prevent the repetition must concentrate upon early childhood . . .”

Face-Off Montgomery Clunk/Ion Dumitrescu. Un epilog la episodul Schutzhaft EP.

A trecut ceva vreme de cand un torent de comenturi a inundat ca niciodata subsolurile fresh good minimal (un alt episod remarcabil a fost cel cu interviul luat de Ioana lui Mircea Florian). Mai precis, 2 luni. Din cauza discutiilor sau pseudo-discutiilor care au avut loc acolo, unii s-au grabit sa numeasca EP/ul Schutzhaft al lui Ion  "cel mai controversat album al anului". O eroare de atribuire desigur, pentru ca in cele peste 270 de commenturi nu muzica a facut obiectul celor mai virulente atacuri verbale concertate vreodata de un artist si fanii lui  impotriva altui artist si a sustinatorilor lui. Vinovatul si declansatorul a fost textul de descriere de mai jos, care a insotit al 3-lea release lansat de platforma locala numita Local Records, o initiativa care a reusit foarte rapid de la lansare sa imparta publicul romanesc vizat, inclusiv artistii, in doua; partea contra devenind, mai mult sau mai putin fatis, din ce in ce mai numeroasa. 

"Titlul Ep-ului si numele pieselor sunt mai mult un joc in contextul politic depresiv actual in care toate proiectele ideologice au esuat si ultima utopie a ramas un capitalism morbid care inca traieste desi e mort.
Muzica de club si techno-ul in special au atrofiat orice dimensiune politica a muzicii electronice underground, life-style-ul ce insoteste azi clubbingul, asa cum sustinea Terre Thaemlitz, e un soi de de escapism tribal. Ne consumam anxietatile in marsuri de 4 pe 4, prelungim starea asta decerebrata la adapostul senzatiilor tari ale bass-ului si ale substantelor. In acest mediu este nevoie de ambiante sonore surprinzatoare, de texturi rafinate, de melodie distanta repetitiva, de psihedelism autentic, de ce-a mai ramas din soul, pentru a incerca o meditatie superficiala, fara sambure mistic.
Desi club-oriented, dub techno, deep house, acest EP incearca un demers muzical mai complex, la limita granitelor... Este format in proportie de 90% din surse audio si instrumente agonisite de-a lungul timpului si profita de limitarile acestora."  (Ion - Schutzhaft EP/Politics of smooth - LCL03)

Aparent, episodul a fost rezolvat aproape/chiar in timp ce avea loc; unul dintre comentatori a dezvaluit identitatea celui care il ataca direct si frontal pe Ion. Era vorba de un tanar artist care nu fusese bagat in seama de fgm/Local Records si care aparent se razbuna pe aceasta eroare de apreciere. Unii au spus ca a facut acest lucru din frustare, si asa episodul a fost clasificat destul de rapid printr-o schema confortabila si reductionista: artistul x neconsacrat, in cazul nostru Montgomery Clunk, il injura pe artistul y (Ion) care are deja un EP scos, deci e semiconsacrat. X atrage atentia asupra lui, si devine vizibil in "spatiul" public. Polita s-a platit si in offline: la scurta vreme dupa inundarea subsolurilor fgm, Montgomery Clunk apare in line up/ul unuia dintre cele trei eveniment Maschine, in care headliner era Falty DL, iar muzica lui este foarte apreciata. Invitatia aparea in paralel cu episodul fgm/Local Rec, deci nu a incercat nimeni sa il "mituiasca" ca sa isi tina gura. Dupa care lui Montgomery Clunk ii aparea un EP la error broadcast, un label mai mult decat ok si mai mult decat digital label (intrucat scoate si viniluri), unde primeste confirmari ca ce a facut a facut bine (oricum, Montgomery Clunk, care mai are un proiect numit Contorsionist, este la al patrulea release, scos la un label din alta parte decat Romania, ceea ce inseamna ca muzica lui si-a gasit toata aprecierea in alta parte decat acolo unde ar fi vrut; oare si aici se aplica chestia aceea nefericita cu nimeni nu e profet in tara lui?)

Ion, un om care isi aduna energiile din mai multe directii, si se exprima pe mai multe fronturi, fara sa fie neaparat un artist multilateral dezvoltat, pare ca exceleaza cel mai bine in teoretizare, spre care are o aplecare aparte. Dupa textul de prezentare a EP/ului, care evolueaza in spatiul unei (auto)critici sociale cu legatura la muzica si fenomenul clubbingului, Ion a postat un lung comment la sfarsitul desfiintarii virtuale, in care trage niste concluzii legate de tiparele mentale in care evoluam ca romani si incearca o definire a ideii de cocalar, a modului in care se face critica, a simtului critic atasat acestei muzici electronice (fara prea mare impact, caci energia atacului se epuizase, iar textul lui era prea din alta parte si poate prea lung ca sa mai aiba cineva rabdare sa il analizeze; oricum o alta piesa remarcabila).

Apoi discutia s-a mutat in alta parte, respectiv pe chestionabil.ro, dupa aparatia piesei lui Monty Clunk acolo, si s-a transformat intr-o sarja foarte precisa care avea ca obiect gestionarea “frauduloasa” a fondurilor programului guvernamental ICR care sustinea proiectul. Intr-o clipa de slabiciune paranoida ai fi zis ca nu a fost vorba de un nevinovat atac, ci de ceva mai orchestrat care il avea ca target pe H.R. Patapievici, cel care a mai facut obiectul unui proiect controversat promovat de ICR. Tiparul a fost cumva similar discutiilor (sau pseudo-discutiilor) pe care le auzeam in anii '90, dupa Revolutie: ce-ati facut cu banii nostri? (respectiv: ce-ai facut in ultimii cinci ani?). Plus atacuri personale la adresa fondatorilor Local, printre care se numara si creatorii blogului fgm, care gazduieste masochisto-stoic de ani buni,  si (inca) cu zambetul pe buze, diverse injuraturi si atacuri personale la fel de diverse in subsolurile postarilor.

Acesta a fost pe scurt episodul Montgomery Clunk vs Ion. Ce stim sigur e ca cei care administrau ce se posta deasupra s-au intalnit cu cei care comentau dedesubt, si-au zambit (sau cel putin nu s-au injunghiat imediat ce s-au vazut). Urmele importante sunt desigur la nivel de sensibilitate de ego, despre ele insa nu va scrie nimeni, si desigur ele vor fi cele care vor directiona micuta si tumultuoasa istorie viitoare a muzicii electronice romanesti, bloggingului etc. Atitudinea sincera si directa a lui Montgomery, in care argumentele si retorica viscerala s-au amestecat cu argumentele sale extrem de precise si in nuante fine au fost un amestec inspirant, cel putin pentru autorul acestui blog. Tocmai aceasta inspiratie s-a reflectat si in demersul de mai jos, care a generat o noua categorie de articole pentru Boing Bum-Chak, care se va intitula The Politics of Dancing. Multumesc, Monty.

Din toata confruntarea Monty vs. Ion (fgm&Local Rec vs o parte din restul lumii), sunt cateva probleme care merita dezvoltate. De fapt, tot episodul merita o analiza minutioasa, pentru ca, in ciuda injuraturilor si a limbajului gros folosit in comentarii, nivelul de inteligenta si sensibilitate al celor implicati este mult peste medie. Atunci, in cadrul manevrelor de trolling si anti-trolling, au aparut niste inceputuri de concepte si cadre de referinta care nu s-au mai folosit niciodata in discutiile despre muzica electronica, care, in general in lume si in particular in Romania, cu foarte foarte mici exceptii, este dincolo de sisteme critice prin simplul fapt ca ceea ce propune ea e in primul rand o experienta senzoriala, care tine de forma si al carei vehicul este corpul sunetului, si nu un mesaj de tip rational. Chestii care nu au mai aparut probabil de la Mircea Florian incoace.

Boing Bum-Chak a vazut aici o oportunitate de a ridica putin nivelul discutiei si raspunde acestor intrebari mai aplicat, pentru ca mai multa lume sa beneficieze de o perspectiva articulata si rationala  asupra problemelor dezbatute. Pentru aceasta i-a invitat pe Montgomery si pe Ion sa raspunda unor intrebari care erau acolo dar pe care nu le-a pus nimeni, in asa fel incat sa reiasa un inceput de discurs mai coerent despre muzica electronica, despre clubbing, politica, anxietati, droguri samd. A rezultat ceea ce urmeaza.

FACE-OFF MONTGOMERY CLUNK/ION DUMITRESCU

BOING BUM-CHAK: In ce fel reuseste sa fie critica muzica electronica?

MONTGOMERY CLUNK: Din punctul meu de vedere, muzica electronica, fara vers, voce, compozitie lirica nu poate critica decat o reteta iar eu nu cred in retete.

BBCK: Cine ar fi trebuit sa semneze un material pe care sa apara textul criticat pentru ca acesta sa fie ok, si sa fie sustinut de acest material?

MONTGOMERY CLUNK: Ben Frost , nu am alte comentarii.

BBCK: In ce fel crezi ca artistii si fanii muzicii electronice se implica sau nu politic pe scena de clubbing si in afara ei?

MONTGOMERY CLUNK: Multi dintre fanii muzicii electronice sunt de fapt fanii drogurilor care se distribuie prin club, nu cred ca ar fi interesati sa se implice politic pe aceasta scena. In ceea ce priveste artistii...n-as putea sa raspund, dupa cum am mai spus, nu sunt pasionat de reteta sau de forma la acest nivel. Toate comentariile la adresa materialului lui ion au fost pur subiective.

BBCK: Ce fel de relatie crezi ca exista intre muzica electronica (de dans sau nu) si politica?

MONTGOMERY CLUNK: muzica electronica poate schimba structura sociala

BBCK: De ce e bine sau rau ca artistii sa teoretizeze arta lor?

MONTGOMERY CLUNK: Cred ca teoria artei tale o discuti cu alt artist, apropiat tie care intelege ce indrugi. Pentru mine, ca si ascultator, nu ca si artist, este fascinant sa descopar singur aspectele unei melodii/material. Sa ne gandim ca eu ascult o drona de tim hecker si imi imaginez o masina rosie dupa care tim hecker apare si teoretizeaza cum ca el a vrut sa sugereze o masina verde...as fi putin dezamagit...s-ar altera un sistem de valori, n-as avea cum sa fiu subiectiv, sa imi croiesc o haina pe masura mea....

BBCK: Crezi ca fanii muzicii electronice si cei care traiesc fenomenul clubingului incearca prin asta sa scape de anxietate, o fac ca sa fuga de ceva asa cum sustine textul?

MONTGOMERY CLUNK: Fie asta (putin probabil in romania) fie anturajul porcin in care te simti ca acasa dupa ce inghiti un borcan de tusine, anturaj care te scoate din casa la un "party" de disco vineri seara.

BBCK: De ce e potrivit sau nepotrivit ca artistii/un label sa aiba un mesaj care critica ordinea sociala existenta?

MONTGOMERY CLUNK: Daca discutam despre un label de crust metal mi se pare mai mult decat potrivit pentru ca si "forma" muzicii oferite spre consum de catre label este adecvata mesajului transmis. Gandindu-ma la muzica electronica, mi se pare cam dificil sa transmiti un mesaj critic la adresa ordinii sociale folosind oscilatoare...poate doar daca vrei sa sabotezi o reteta? :)

BBCK: Cum anesteziaza sau intaresc muzica electronica si fenomenul clubingului simtul politic (daca exista asa ceva)?

MONTGOMERY CLUNK: Pai e simplu...anturajul porcin, total dezinteresat de muzica, total interesat doar de hype-ul din jurul muzicii, total interesat doar de niste prafuri...mai e loc si de simt politic?

BBCK: Esti impotriva textelor in general sau doar in particular, atunci cand ele sunt lipsite de substanta?

MONTGOMERY CLUNK: Sunt impotriva explicatiilor necerute de ascultator. Este clar ca sunt adeptul subiectivismului in ceea ce priveste muzica...nu mi se pare ca muzica vine ca un flacon de ampicilina...cu instructiuni de ascultare etc.

BBCK: Ce relatie crezi ca ar trebui sa existe intre muzica electronica si textul despre ea?

MONTGOMERY CLUNK: Nu sunt impotriva recenziilor...asta o sa precizez din start. Sunt doar satul de etichetele pe care le vad deja pe sticlele de bulion din frigider...sunt satul sa mi se spuna ca nu contine conservanti si de fapt contine.

==============================

BBCK: In ce fel reuseste sa fie critica muzica electronica? In ce fel crezi ca artistii si fanii muzicii electronice se implica sau nu politic pe scena de clubbing si in afara ei? Ce fel de relatie crezi ca exista intre muzica electronica (de dans sau nu) si politica? 


ION DUMITRESCU: Fie ca esti constient sau nu arta are si o dimensiune politica, scapa si în afara intentiei pur estetice. E important ce putem articula in afara descrierilor stilistice, in afara de “suna bine” si de aproape religiosul “eu asa simt”. Ce genereaza muzica ta ca discurs contemporan? La un moment dat exista o relatie profunda intre muzica electronica si politica, indraznesc sa afirm, caci la inceput toate inovatiile si noile genuri proveneau din subculturi autentice, necosmetizate si neintegrate inca nici macar in muzica pop. Kraut-ul nemtesc isi cauta o anumita identitate, incerca sa iasa din mimetism, disco-ul a aparut in cluburile gay, black la inceputul anilor ’70 (muzica de dans avea ceva revolutionar), dupa care a fost tranferat in “curentul principal” dupa 1974-75. Muzica electronica industriala pionierata de Genesis P-Orridge si Chris Carter era total periferica (avea si o dimensiune performativa substantiala) si se opunea “muzicii agricole”, rock-ul pe filiera plantatiei de bumbac. Muzica house a aparut din interiorul comunitatii negre si pentru cativa ani avea o dimensiune critica, un “fringe” similar cu cel din “Paris is Burning” dar de data asta in zona noului adapost al muzicii, lifestyle-ului si al party-ului. House-ul si tehno-ul erau un soi de refugiu autonom totusi, in care ritmurile patrate apartineau unei culturi endemice ce voia sa se delimiteze de sistem. Hip-hop-ul la fel a aparut ca reactie - permanent observi aceeasi scoatere din subteran a genurilor care reprezentau ghetoul, acolo unde perifericii isi construiau propriul limbaj “nepopular”. Un fel de empowerment care a disparut azi prin aceasta integrare in piata. Pana si mult hulitul minimal-tech avea ceva subversiv la inceput. Pe langa moartea utopiilor, si la asta ma refeream cand ziceam “contextul depresiv actual”. La aceasta renuntare cumva: nu mai luam in considerare posibilitatea unei atitudini politice, avem sertarul nostru si locul nostru acceptat. Pe de alta parte totusi acesta recombinare actuala de stiluri si atitudini muzicale creeaza la infinit noi genuri, e un peisaj sonor extrem de interesant, descentralizat, deierarhizat, democratizat, in care multe luari de pozitie si formulari - care incearca sa categorizeze - devin astazi ridicole.

BBCK: De ce e potrivit sau nepotrivit ca artistii/un label sa aiba un mesaj care critica ordinea sociala existenta? De ce e bine sau rau ca artistii sa teoretizeze arta lor?

ION DUMITRESCU: Ar fi bine, fiindca pentru a intelege arta contemporana nu mai e suficient sa te uiti pe poze (“cum a pus culoarea”). Trebuie un extra demers intelectual si da, asta inseamna sa citesti chestii care depasesc nivelul asta imediat al esteticului, al tehnicii, al ingineriei, al “craft-ului”. Prin urmare in lumea asta post-post moderna nu mai poti sa te bucuri pentru ca ti-a iesit un beat si sa consideri ca misiunea artistului s-a incheiat (virtuozitatea productiei ca ultim scop). Cand toata omenirea tine un jurnal global in care varsam toate micile/marile “creatii” sonore, vizuale pe platformele puse la dispozitie, cand suntem imersati definitiv in imagini si sunete eu zic ca nu te poti distinge decat in mod constient si pentru o scurta durata; trebuie si distanta teoretica. Traim intr-o auto-reprezentare, ne exprimam si consumam tot ce ne parvine “pe canale”, imediat, intr-un prezent care-si refuza memoria. Dovada ca si genurile se succed aiuritor de repede, nimic nu rezista, totul se hibridizeaza, valurile trec si schimba perceptiile, se recicleaza tot ce-a fost inainte. Ca DJ Shadow in subsolul cu sute de mii de discuri (in filmul Scratch), esti oarecum fortat la o oarecare umilinta si in acelasi timp luciditate, o sa ajungi oricum acolo in “haznaua” istoriei, whether you like or not. Iar azi e mult mai grav/intens, piata e hamesita, sa tii pasul a devenit imposibil, ne-am nisat si supra-nisat incat imi vine cu greu sa cred, de exemplu, ca in macelul de comentarii de sub EP-ul meu nimeni nu a facut si apologia nisei. Aproape nimeni (caci au fost incercari) nu a pus lucrurile in context, sau contexte… ca erau mai multe. S-a mers pulsional, iar din pacate si asta e una dintre tendintele actuale, nicio urma de reflectie in spatele actiunii, al gestului. Am un impuls, ii urasc p-aia si tipul ala ma enerveaza, incep sa torn, sub anonimat bineinteles. Asta e cultura actuala, deja banalizata, a criticului de serviciu (hater, trol). Si-a scos filtrele definitiv, sistemul virtual ii permite. Cred ca la asta duce lipsa de familiaritate cu teoria si dezbaterea reala, de pe pozitii de interes/curiozitate si nu de pe pozitii frustrate de lipsa de putere. “Dupa bloguri suntem noi care… ” ca sa parafrazam.

BBCK: Crezi ca fanii muzicii electronice si cei care traiesc fenomenul clubingului incearca prin asta sa scape de anxietate, o fac ca sa fuga de ceva asa cum sustine textul?

ION DUMITRESCU: Party-ul a ajuns sa monopolizeze toate energiile, suntem de fapt perfect indisponibili. Oamenii nu ies din casa decat cu acest motiv, nu vreau sa generalizez dramatic, dar “for the sake of the argument” sustin ca neglijam orice alte intrari/iesiri in/din social. Ma simt aliniat la acest fenomen, dar ma gandesc serios sa apar cat mai rar ca DJ, pentru inceput. Daca ma auto-scrutez recunosc ca gasesc mult loc gol, fara sens. Voi incerca din nou sa lucrez sub concept, trebuie sa incerc si alt tip pozitionare. Mult timp am trait oarecum schizoid, delimitand clar intre apropierea de dans contemporan/arta contemporana si muzica in care am intrat tarziu, ca diletant. Le-am disociat pana acum, dar ma simt usor erodat, de aceea am parasit dansul, de exemplu, si am decis sa candidez la presedintie. Trebuie facute mutari radicale si in zona muzicii electronice, in club, unde conventia e imuabila: Trebuie sa te distrezi!!

Altfel vom contiuna starea de betie senina/senila ce rezulta din orice viata dusa inertial si, ca sa-l citam pe guru-ul conceptual John Cage: “Art should not be about self-expression, it should be about self-alteration”

BBCK: Ce relatie crezi ca ar trebui sa existe intre muzica electronica si textul despre ea?
(Acum te invit sa faci un exercitiu de detasare si modestie - daca nu vrei sa raspunzi la urmatoarea intrebare e ok): Cine ar fi trebuit sa semneze un material pe care sa apara textul criticat pentru ca acesta sa fie ok, si sa fie sustinut de acest material?

ION DUMITRESCU: Intrebarea ta porneste de la 2 premize problematice. Prima ar fi ca nu oricine are dreptul de a scrie ceva critic, politic, pana nu livreaza un produs artistic “genial”, life-changin’ etc. Desi nu vad pe nimeni sa faca niciuna dintre chestiile astea, credeam ca am scapat de ierarhiile astea total inoperante in mediul actual. Poate de aceea cand adresezi ceva atipic pentru zona asta (blog de muzica electronica) folosind acel vocabular (si asta a fost ceva ce nu mi-a fost iertat) trezesti impulsurile obscene care pana la un punct fac savoarea oricarui  antropolog.

A doua premiza ciudata ar fi ca textul nu ma include, ca eu sunt exterior lui. Eu/noi (cel putin am incercat) sunt cel vizat de text, si ma refer aici la cei care ma inconjoara, un grup - eterogen in fapt - care ulterior sunt atacati in comentarii (desi primitiv) ca hipsteri (termen care deja ma ingretoseaza). Aici a fost marea neintelegere, poate si din lipsa exercitiului analitic (ca sa fiu in continuare arogant). Totusi EP-ul era un pseudo-deep house, era un 4x4 destul de usor de identificat, fara multe pretentii. Montgomery (and co.) chiar nu era in categoria asta, nu l-am vazut prin cluburile de house tehno disco, nu pune beat-uri pe fiecare timp din masura, nu e regulat, as zice ca reprezenta exact opusul, era pe cealalta baricada definitv, prin tot ceea ce facea. Asta e stranietatea, ca s-au simtit lezati… desi in fine, in spate functiona aversiunea fata de Local Rec. Asta e scena provinciala in care traim, ne stim toti cu toti, “ne dam in cap” foarte usor, dialogul e repede strangulat cu ceva gen ”Pune-ti tricoul roz”. Avem puterea de a jigni linistit fara remuscari, sa demolam ceea ce oricum “nu e”, sau ii e greu sa fie. Desi scenele de muzica electronica din Romania sunt atat de atrofiate, desi asta era EP-ul de debut al meu, desi nici party-urile nu mai sunt asa efervescente, desi Vice incearca sa niveleze tot si pe oricine, noi ne razboim pe bloguri… intr-un derizoriu definitiv.                                            

Discursul critic e bun, clar, nu trebuie sa ne menajam, asta incerc sa sustin si eu, dar cum, in ce cadru si cu ce consecinte, care e scopul din fundal? Ca celalalt sa dispara? E nevoie si de auto-interogatie, asta reprosez si Local Rec, care sunt intr-adevar usor criticabili. Asocierea recenta cu Vice, fara nicio intrebare catre artistii cu care sunt asociati, mi s-a parut problematica, intrarea acestei reviste in general in Romania este extrem de nefericita si trebuie spuse cateva lucruri si in sensul asta, trebuie deconstruit avantul asta total decerebrat.

Textul “infam” din subtextul EP-ului a parut ca fronda, ce-i drept, nu fusese menit sa apara asa, dar asta-i alta discutie, caci nici inocent nu l-am vrut. E o doza de sentinta acolo care poate enerva. Aparent fara nicio legatura cu muzica monotona de mai sus. Dar acum mi se pare si mai ok ca a aparut in forma aia. Caci se pare ca ce afirmi rar lasa urme, are efecte, chiar si “negative”, asa vezi cum se rup relatii, se refac aliante, ca un organsim ce nu mai are nevoie de nimeni. Brusc s-au definit teritorii, care pana acum nu erau clare (ceea ce era bine), ne-am intors la statutul de animal, din pacate - iti lasi secretiile ca sa marchezi teritoriul (depesharii si rockerii din anii '90). Ce mi se pare si mai interesant e ca textul a produs (fara sa-si propuna initial) un fel de radiografie a subconstientului colectiv, au aparut toate marile fobii si truisme, oamenii acolo se descriau pe ei insisi, asta era incitant trebuie sa recunosc, doar pana la un moment dat cand a devenit previzibil. Recunosc totusi ca nu ma asteptam la ferocitatea aia si iti trebuie ceva nervi tari sa ramai imun.

BBCK: Esti pentru sau impotriva textelor, si de ce?

ION DUMITRESCU: Reactiile la EP m-au convins ca trebuie scris cat mai mult. Trebuie analizat cat mai mult, total in raspar cu aceasta democratie instant, in care doar mentionam (tribal) codurile pe care le vor recunoaste cei de acelasi leat cu noi. Trebuie stat si reflectat, adastat pe nuantele unui text, ceea ce necesita un efort imens azi cand esti infestat de informatii in orice directie te-ai duce. Caci oriunde te-ai indrepta cu interesul tau, gasesti un teritoriu imens, vast, greu de cuprins. Asa ca trebuie sa iesi din circuit, din rutina asta a consumului imediat, trebuie sa luam pauze contemplative. Caci imboldul ar fi sa producem neincetat, sa fim hi-fi, sa fim expusi continuu, sa schimbam alert informatii si sa ne reconfiguram cat mai repede in functie de cererile pietei, sa fim cat mai flexibili si dinamici. Sa bagam viteza (la mall-ul AFI in job description intrebarile recurente sunt, “vrei sa apesi pedala de acceleratie?”, “Esti dinamic si flexibil?”)

Rokolectiv partial vazut din tuxedo

Nu am reusit sa ajung integral decat la seara de la MNAC a festivalului de anul asta. In rest am vazut doar performansul Rochite din seara a doua si live/ul facut de unul din membrii Turzi in seara a patra la Institutul Francez. Nu am scris pana acum pentru ca am lipsit de la o parte importanta  si mai ales pentru ca mi-a lipsit ceva ca sa inteleg putinul pe care l-am vazut si pe care nu am stiut de unde sa il apuc.

Pe scurt, ruptura a venit din faptul ca Rochite a fost un delir care a consumat aproape toate resursele participantilor, i-a umbrit pe toti ceilalti artisti, a strans cele mai multe commenturi si aprecieri si i-a stors pe multi de doza de petrecareala rezervata pentru cele trei zile de festival. Ceva agitatie la locul faptei a mai facut doar Dan Deacon. Altfel, asa cum au observat cei de la avec.ro, lumea a preferat sa stea la tigari si la taclale si sa comenteze obiectiv muzica din alt loc in care aceasta se producea. Sau sa declare festivalul incheiat dupa Rochite. De ce?

Daca e sa ma iau dupa reactiile reactiile pre si post eveniment, cel putin cele care apar in commenturi pe feeder.ro, sau pe freshgoodminimal.ro, festivalul Rokolectiv imparte lumea in doua: haters (in variante soft si hard) si lovers (moderati sau exaltati). La fel si liveul facut de Rochite. Ca de obicei, haterii sunt mai interesanti. Majoritatea discutiilor nu se poarta in jurul subiectului propriu zis al festivalului sau al artistului: cum e muzica, cum e locatia in raport cu muzica, cum e sound/ul, organizarea, cum au fost prestatia, drive-ul si inspiratia, cum s-au potrivit numele si stilurile din line/up, cat de ok a fost locatia respectiva pentru performansul produs in ea etc. Problema e cine vine, ce face si cum se imbraca la Rokolectiv, cum trebuie sau nu sa te distrezi la un festival, ce gusturi muzicale trebuie sa ai ca sa fii coerent ca festival, care e diferenta dintre festival, party, clubbing si post-clubbing etc. Peste cativa ani, cand Rokolectiv va ajunge o megachestie, sunt convins ca la TVR va exista o emisiune gen cea tinuta de Pruteanu si o sectiune a Academiei Romane specializata pe semantica si lingvistica de clubbing si festival care sa rezolve toate aceste chestiuni.

Dar pana sa se lamureasca lucrurile la nivelul ala, back in time, sa vedem ce referinte are festivalul. Editia care m-a impresionat cel mai tare a fost cea care s-a numit Playground, si i-a adunat in acelasi context pe Underground Resistance, pe Daedelus, Jean-Jaques Perrey, Planningtorock, Pantha du Prince, Mungolian Jet Set etc, in 2008. A ramas un benchmark pentru mine din mai multe motive. Cel mai important e ca aproape fiecare dintre performeri venea pe scena cu ceva in plus, o valoare vizuala adaugata ca mod de expresie care mergea mana in mana cu muzica. Mastile Planningtorock, proiectiile UR, contrastul dintre simplitatea minimala a monomului si lookul si beaturile baroce ale lui Daedelus, tripurile sonice ale celor de la Mungolian Jet Set cu caciulile lor etc.

Mi s-a parut atunci ca Rokolectiv aduce in Romania un soi de expresie multimedia (sunet si imagine DIY) noua, fresh si foarte personala si cumva greu de incadrat in vreun stil anume, sau fara racord la vreunul din trendurile anului. Adica nu s-a facut uz de lasere, tone de kW lumina din reflectoare, focuri de artificii, dansatoare sexy in custi sau libere si alte artificii tehnice care sa duca in overload procesorul nostru de senzatii, cum se intampla pe la concertele mari sau in cluburile unde lumea se duce ca sa se sparga. Muzicienii erau pusi discret intr-o lumina sensibila de proiectii si alte artefacte vizuale. Sinergie fericita care facea transparenta o filosofie personala a fiecaruia, un univers mai mult sau mai putin intim, un mesaj potrivit livrat intr-un context potrivit, fie ca era esoteric ca la Pantha du Prince, fie ca era social ca la Underground Resistance. Au fost si multe versuri care faceau si mai inteligibil si articulat demersul artistului. Muzica electronica devenea purtatoare a unui alt tip de mesaj decat cel care se regaseste in muzica mainstream, electronica sau nu.

Inapoi la zilele astea de criza, am avut privilegiul si nesansa sa vad laivul Rochite imbracat in tuxedo. Nu ca ar fi fost mai cool, ci ca veneam direct de la o nunta (ce sa zic, si din respect pentru munca artistului). Asa ca am stat deoparte, si, blocat intr-un costum prea formal pentru un eveniment informal, am observat ce se intampla acolo si mi-am facut o lista de intrebari si de notite mentale, ca orice om in tuxedo. Dansul meu a fost cerebral, printre idei si semne de intrebare la care am gasit doar acum raspunsul. Deci.

Un comentator malitios pe feeder facea paralela intre masti, extaze, Rochite si deadmau5, si uite ca tocmai un articol despre deadmau5 aparut in The Guardian in data de 28 aprilie (la patru zile dupa festival - ce coincidenta!) a facut lumina, cel putin pentru mine. Teza articolului e ca in industria de entertainment s-a produs o mutatie  datorata social media, al carei reprezentant ar putea fi tocmai deadmau5. Ca azi sistemul de distribuire, procurare si promovare care se auto-perpetueaza e un model de business invechit pentru muzica, iar oamenii isi doresc sa formeze comunitati in care sa se regasesasca impreuna intr-un mod extatic si safe chiar daca noile tehnologii tind sa ii separe. Muzica devine doar o parte din show, o mica parte, ceea ce conteaza fiind capacitatea de a creea o prezenta fizica spectaculara si nereproductibila care sa fie cel putin egala cu minunile tehnice pe care le vedem desfasurandu-se in spirale infinite inauntrul ecranelor calculatoarelor, display-urilor consolelor de jocuri si televizoarelor. Ca a fi DJ/artist astazi inseamna sa fii un fel de tehnician de divertisment manipulator care are o aplecare speciala pentru a intelege nevoile de distractie ale unei audiente rasfatate, mobile si in permanenta conectate, care stie exact cum sa ofere publicului distractia, momentele escapiste si extravaganta dupa care acesta tanjeste in vremuri tulburi.

Or, se stie sau nu, sustinatorii si nucleul dur al fanilor Rokolectiv sunt prieteni, dincolo de preferintele muzicale. Bucurestiul e o scena mica pentru orice fel de muzica, cu atat mai mult pentru ceva care e la intersectia dintre muzica si entertainment si nu cade sub jurisdictia stricta a unui gen sau altul. Ei bine, la laivul Rochite tocmai acesti oameni si-au manifestat in modul cel mai extatic bucuria de a intalni in premiera talentul unui om cu care merg la shopping si la beri. Cum ar fi ca unul din prietenii din grupul tau sa apara deodata intr-o postura cu totul noua, sa il vezi sau oficiind in haine de preot Shinto? Efectul dramatic e instant, mai ales ca stii ca e o gluma in spate. Surpriza Rochite a venit in primul rand din masca. Pe omul din spate toata lumea il stia, fara acel aer ancestral pe care i-l dadea masca.  Si, sub lumina rosie, frecventa a pasiunii si a nebuniei, a senzualului prin excelenta (vezi cartierul rosu), intri intr-un dialog instant cu emotii si trairi carora, oricat de hipster si de civilizat ai fi, le descoperi forta primara nealterata.

Din tuxedo/ul meu, privind la dezlantuirea de fluieraturi, maini ridicate, poale puse in cap si alte semne ale extazului, ma gandeam ca uite, ai crezut ca vii sa asculti muzica si cand colo era vorba despre altceva. Muzica in cadrul unui performance e, vrei-nu vrei, un mix de senzatii si de energii din care cea mai importanta parte ii revine publicului. Oamenii de acolo, reactia lor, dialogul cu scena si cu artistul, feedbackul creeaza ceva ce nu se intampla cand stai asezat in fata boxelor si asculti la rece, tu cu creierul tau si cu tine, piesele unui album. Acasa in singuratatea difuzoarelor o faci singur, de la chakrele superioare in sus, la festival, in multimea si intunericul rosu in care iti pierzi putin identitatea, o faci de la stomac in jos.

Nu mai conta ca sunetul nu era la inaltimea dedicatiei pe care omul din spatele proiectului Rochite a pus-o in materialul realizat pentru Rokolectiv. Toata partea vocala, cele 6 microfoane care fragmentau si reuneau o voce procesata in ceva mai mult, au fost ocultate de masca. S-a auzit prost, dar nu asta conta. Instrumentele si toata tehnologia pe care s-a construit proiectul, ingenioasa si experimentala, mix bizar de analog si digital, nu s-au mai vazut. Cum nu s-au vazut nici marginile lumii copilariei pe care o abordeaza muzica asta care nu se stie ce e: inocenta pandita din umbra de bau-baul din poveste.

Era doar o aparitie stranie, un monstru jucaus, fara nici o referinta directa sau critica la adresa vreunei alte forme de spiritualitate. Hardcore si sex total. Toata lumea a dansat, toata lumea a tipat si s-a bucurat ca si cum in mijlocul unui grup de prieteni si cunoscuti de pe facebook si din putinele locuri de intalnire ale Bucurestiului a coborat zeul asteptat care si-a organizat singur parada. Un zeu nepretentios, caci nu a cerut nici un fel de adeziune, nu a dat nici legi, ba as zice ca a dat legile muzicii peste cap cu umor. Si pe care multi au fost gata sa il urmeze. Cum zice ghelme intr-un autointerviu visceral, entuziast si emotionant aici  "smuls si aruncat intr-o lume supranaturala a emotiilor ancestrale" (de) "muzica de adunare si incolonare pentru o expeditie de o ora in noi insine ghidati de omul cu masca si ciucure in corn"(...) "la un moment dat eram convins ca totul o sa culmineze cu matei care desface mixerul sau la ce dracu canta el acolo si o ia incet pe calea rahovei in jos. si noi o sa ne luam dupa el, tropaind si dand din cap in urma lui, spre consternarea tiganilor florari de vizavi. eu m-as fi dus, eram atat de transfigurat incat as fi mers oriunde dupa el atunci. si nu cred ca as fi fost singurul". Eu cred ca e unul dintre viitori zei low profile ai facebook-ului.

Teza mea despre frenezia provocata de acest live Rochite este ca el e succesul unei comunitati care se vede reprezentata si incantata pe scena de chiar unul din membrii ei. E un succes 2.0. Tocmai aceasta coeziune invizibila pentru alte grupuri este si cea care atrage critici negative la adresa festivalului. Cand simti ca exista un ceva care are o structura interioara la care nu ai acces fie incerci sa intelegi, fie urasti instant, pentru ca iti ameninta imaginea ta despre tine. Se stie ca alegerea muzicii pe care o asculti are si un rol sociologic: te integreaza, vorbeste despre gradul tau de aderenta la valorile lumii, despre conformitatea cu ele sau respingerea lor, despre fricile tale si imaginea ideala pe care incerci sa o proiectezi.

La Rokolectiv, un grup de oameni reuniti mai putin de o spiritualitate comuna, cat de o cautare constanta a unei identitati definitorii, se gaseste fata in fata cu cineva care corporalizeaza aceasta cautare pentru ceva nedefinit. E un grup de oameni care si-a rupt capul in Web-ul de alta data si in alte cluburi, aflat la o varsta in care cautarea de sens e mai importanta decat goana dupa senzatii psihedelice. Nu sunt oamenii pe care dropdread.ro ii anunta ca inainte de vacanta va avea loc o intalnire cu promotorii unui sound extrem care descarca energiile si angoasele unei alte varste. Nu sunt nici cei prezenti cu miile in evenimentele din Kristal sau la The Mission. Faptul ca Dan Deacon e anuntat ca un promotor de ritualuri pagane for your right to party iar Rochite e vazut ca un deschizator de usi catre acel ceva ancestral din noi e simptomatic pentru publicul Rokolectiv. Cum simptomatica e si cautarea de feedback personal si plin de sens de a carei absenta se plange autoarea unui review despre festival publicat de veioza arte: (DJ Sprinkles) "se tripeaza singur nu ridica privirea (...)  e misto ce pune daca ar ridica privirea ar face contact cu oamenii care danseaza in fatza lui si energiile s-ar intalni ar pune practic pentru oameni si ar avea sens ca suntem toti in aceeasi incapere."

In epoca web 2.0 in care viata noastra intima s-a socializat si fiecare are acces la toate celelalte lucruri care il definesc, emotioneaza si misca pe cel caruia i-ai dat add as friend, un val aruncat peste chipul lui, o masca pe care si-o pune, face si mai transparenta ceea ce un teolog numea taina fiintei. Ascunzi ca sa arati ceea ce de fapt nu se poate vedea. De-asta iamamiwhoami apare in clipuri mascata in mandragora, de-asta deadmau5 are soarecele pe cap, de-asta Burial sta doi ani pana da primul interviu, de-asta Daft Punk canta doar cu masti pe cap etc. Si, in aceasta lume in care totul e la vedere, vine cineva ca Rochite care face invers: ascunde si oculteaza tehnologia, umanul, demersul artistic, nu isi pune piesele pe soundcloud, nu apare pe myspace, nu da interviuri. Creeaza un show pe care nu poti sa il iei acasa si iti da ceva doar in intalnirea cu el, ceva ce nici macar nu e regizat de acasa. Acolo, in creuzetul de la The Ark sau din spatele monomului, pe o scena goala, la MNAC, cum a facut Daedelus.

De-asta zic ca festivalul Rokolectiv e un festival 2.0 in care socializarea in mediul si prin intermediul muzicii e mai importanta decat muzica in sine. Socializare inseamna punere in valoare a persoanei in cauza, lucru care nu se intampla la un festival care aduna mase. Acolo muzica vorbeste direct ascultatorului aflat in multime care nu isi comunica starile unui grup. Feedbackul lui e mai putin important. La Rokolectiv e exact invers. De-asta se strang oamenii pe scari si stau la bar in timp ce artistii performeaza.

Poate ca o directie mai clara a festivalului, care sa accentueze si sa puna in scena aceste doua nevoi (cea de socializare si cea de extaz safe) ar fi o directie mai buna pentru viitoarele editii. Pentru ca judecand dupa frenezia pe care am vazut-o la Daedelus, la Rochite si la Dan Deacon, se cauta in acest festival ruptura de orice beat si sound care se poate incadra intr-un gen promovat in cluburile cautate din Bucuresti. E tricky si putin cam dezolant sa astepti si sa tanjesti dupa oamenii care umplu Fabrica si The Silver Church si Martin ca sa ingroase randurile la Rokolectiv, dar poate ca e prea devreme. Pe facebook sunt comunitati intregi de friends, nascuti dupa '89 care nu sunt prieteni cu festivalul Rokolectiv. Dar daca in timpul anului nu intri intr-un dialog si cu ei, macar la nivel implicit, prezentand mai clar fundatia teoretica a festivalului, e greu de crezut ca o sa ii ai ca oaspeti la viitoarele editii. Permeabilitatea grupurilor in aceste cazuri e invers proportionala cu gradul lor de coeziune.

Ca sa inchei aceasta pseudocronica, daca la Rochite am stat de o parte in tuxedo-ul meu, la Dan Deacon am intrat in zona, casual. E singurul care m-a miscat bine. Invers decat la Rochite,  tehnologia pe fata, recuzita ironica, autoironie muzicala si de entertainment bine pusa la punct. Omul a venit in mijlocul oamenilor, a vorbit cu ei si a creat grupuri adhoc dincolo de preferintele si prietentii de pe fb ai fiecaruia. Restul trupelor prezente in seara de duminica au fost trupe care isi vedeau, ca si DJ Sprinkles, de treaba lor in tripul lor, mai bine sau mai prost pus la punct. Mount Kimbie mi-au dat impresia ca repeta neconvingator pe scena pentru un viitor festival. Nu am rezonat nici la psihedelia electronica Turzi. Sonorizarea nu i-a ajutat pe nici unul, soundcheckul parca era facut doar pentru Dan Deacon. Orchestra de iepurasi e o gluma, prea cerebrala ca sa o pui la inceputul ultimei seri a festivalului, care trebuia sa se incheie cu Dan Deacon. Locul ei era in The Ark, in subsol, unde trebuia sa mearga in loop. Luni seara am fost surprins de soundul si performansul tipului de la Turzi,  in the good old sense of a live listening. Fara tuxedo, fara mobilizari de energii ancestrale, fara circ, fara scari pe care toata lumea fumeaza, fara toalete, coafuri si alte chestii care se poarta in w/e. Doar urechi si muzica. Sound bun, atmosfera relaxata, public cuminte si foarte ascultator.

As zice ca la Rokolectiv e de gasit cate ceva pentru fiecare tip de ascultator. Si extaz, si rupt capul, si semne de intrebare, si perplexitati, si plictiseala, sound bun si sound prost. Dar clar trebuie alta stare decat cea pe care o imbraca cei care merg in cluburi, sau la festivaluri mari. Si ca daca ajungi acolo - si e bine sa o faci! - surpriza o sa vina de unde te astepti mai putin. Ca un ou Kinder in care gasesti o amuleta azteca sau o statueta dacica autentica care iti zambeste din spatele unei masti cu fata de om.

96 de randuri despre productia de muzica electronica acasa

mai jos sunt niste randuri pe care daca le-as fi citit cand m-am apucat sa invat ReBirthul si Acid/ul crezand ca asa o sa ajung sa fac muzik k cea pe care o ascultam, as fi scapat de multe suferinte. eram mai tanar, ieseam prin cluburi, si intram fara sa vreau in rezonanta cu tot vibe/ul legat de DJing, electronic (analog and/or digital) music, si ma vedeam intr-o buna zi acolo, undeva intr-un top. faima. bani. si restul la pachet. 

cand te apuci sa faci muzica, vezi ca distanta e mai lunga. acasa, de cele mai multe ori iti iese ceva fara muschi, pe care e greu sa dansezi. te deziluzionezi, te frustrezi, iti dispare entuziasmul si te refugiezi in experimental. piese facute in casti de ascultat in casti si nu cu prietena, de cele mai multe ori. IDM aleator, ambient fara ambianta. chill fara out. 

unde e problema? problema e ca aici in RO nu iesi in destule cluburi, nu mergi la destule festivaluri (ca nu prea sunt), nu esti expus la backthinking/ul artistilor din zona. nu ai ascultat niciodata destula muzica, e putina presa specializata care sa iti spuna ca chiar daca iti cumperi fruity loops sau, in cel mai bun caz, folosesti o copie ilegala Ableton Live sau Reason cu multe VST sau Audio Units, ai acces la ceva discuri cu loop/uri gata facute, si tone de tutoriale pe youtube despre cum sa faci o linie de bass de dubstep, tot nu o sa suni asa cum suna modelele tale. 
si ca skillurile de producator sunt fundamentale (i.e. cum sa ai un sound compact si clar pe care un sistem de 25kW sa il puna si mai bine in evidenta nu sa ii arate slabiciunile). pentru ca loopurile si samplele gasite pe tot felul de librarii gratuite sau ripuite reflecta de cele mai multe ori the sound of yesterday. si asa o iei pe un drum pe care au luat-o altii. 
o sa fii poate un magician bun, dar nu The Magician. pentru ca o sa te infunzi fara sa vrei intr-o jungla de synthuri soft, iar ceea ce o sa iti iasa o sa fie ramasitele de muzici care te-au impresionat trecute prin tot felul de filtre care altereaza un original ca sa creeze un second hand. pentru ca o sa te balacesti intr-o plaja de frecvente de cele mai multe ori noroioase. in cel mai bun caz o sa reusesti sa recreezi un stil, si dupa ce vei scoate nasul din casa ca sa gasesti feedback, o sa vezi ca lucrurile s-au miscat in alta directie. de ce se misca lucrurile in alta directie?

pentru ca nu e nimeni care sa iti spuna cand iti incepi proiectul: fii atent, ca in muzica electronica iti trebuie un fel de technothinking, care sa faca legaturi invizibile intre cele nshpe oscilatoare care pe care le gasesti intr-un synth ca massive si patchurile care modifica toti parametrii. ca daca lucrezi cu multe sample o sa ai un sunet care nu o sa fie crispy, cu texturi si ritmuri solide in banda de frecventa care te doare pe tine in dance music (apropo, ai putea folosi eq/uri pe fiecare track, ca sa scoti frecventele nedorite si bassul sa nu se incalece cu bass drumul)
ar fi bine sa stii ca daca vrei sa faci minimal sau dubstep sau orice altceva e bine sa iti samplezi direct din trackurile care iti plac toate sunetele de care ai nevoie (chiar daca toata lumea zice ca foloseste sunete originale). ReCycle era must have, acum in Live 8 poti sa faci dintr-un drum loop audio un impulse midi cu aceleasi sunete. 

ca trebuie sa iti scoti neaparat tot trackul intr-un compresor pe care sa il bagi inapoi in calculator, ca sa ai o procesare a sunetului dedicata (de preferat si printr-un mixer). oricum, cel mai bine e sa te feresti de compresia totala, pe trackul final. daca piesa ta o sa iasa la radio, compresia de broadcast nu poate fi reprodusa acasa, asa ca lasa aparatele de la radio sa faca asta. daca piesa apare pe o compilatie, din ce se spune, inginerul de sunet e tipul care are sculele si urechile potrivite care sa iti faca tie bine piesa. sa suni tare nu inseamna sa suni mai bine.

e neaparat nevoie sa ai ceva rigoare si minimalism in alegerea instrumentelor, nu de alta, dar ca sa poti sa cunosti foarte bine cateva si sa sapi adanc dupa sound/ul tau. nu e nevoie de 50 de softuri si plug/inuri. se pare ca sunt unii tipi care pot sa recreeze intr-un synth orice sunet aud... si fac asta pentru ca asculta altfel sunetele pe care le aud (cate oscilatoare? ce fel de unda? defazare? si multe altele sunt intrebarile pe care si le pun). si ei zic ca pentru asta nu iti trebuie 20 de synthuri. cu unul mai complex iti faci treaba.

mare parte din ce se intampla in muzica electronica acum e sub influenta directa si grea a freestyle/ului: daca iti iei un bmx ca sa ajungi mai repede din A in B, sau un skate ca sa te plimbi dand dintr-un singur picior, ai ratat tot spectacolul. e la fel si daca folosesti un synth ca sa apesi pe niste clape/taste ca sa scoti niste sunete gata facute. asta in cazul in care nu te intereseaza armonia ci vrei sa experimentezi in zona de ritm si textura. daca te intereseaza si armonia si melodia trebuie sa vezi cum stai cu talentul. asta e alta poveste. 

pentru live, trebuie sa faci legaturile tale, structura ta, si pe urma sa te exersezi cu un realtime controller, sa apesi pe butoane si sa invarti frenetic la knoburi, sa te transformi intr-un sequencer si generezi secvente de interventie asupra parametrilor care sa fie numai ale tale si sa iti arate skillurile. e pasul doi ca sa poti iesi pe scena si sa ai ceva de aratat. altfel, nu tu dai tu play, ci calculatorul iti da tie play. or ideea in muzica asta electronica e ca in meciurile kasparov vs deep blue: sa arate ca omul e deasupra masinii si o stapaneste indiferent de milioanele de Kb/s ai calculatorului. spectacolul biologiei care proceseaza mai bine decat orice procesor, dansul dintre neuroni si circuite, technooptimismul lui Kurzweil care facea profetii despre Singularitate: momentul in care, ajutata de masini, specia umana va transcende biologia si va deveni ceva fundamental diferit de ce este acum.