Too old to be new, too new to be classic: 12 years of DFA. Un documentar despre soundul anilor '00 si New York

Am mai scris despre DFA si sound-ul iconic al anilor '00 si intalnirea dintre punk / disco din perspectiva intalnirii dintre James Murphy (LCD Soundsystem) si Marcus Lambkin (Shit Robot).
E o poveste amuzanta cu multe petreceri, revelatii, cautari si bineinteles gasiri.
Documentarul produs de Red Bull Music Academy si m ss ng p eces, difuzat in cadrul sesiunilor Red Bull Music Academy New York 2013, spune pe larg si pe beat povestea DFA, casa de discuri/familia care i-a facut pe amatorii de indie sa danseze. Featuring: LCD Soundsystem, The Rapture, Holy Ghost!, The Juan MacLean, Shit Robot, Sinkane, YACHT, Gavin Russom si multi altii.

To watch: Orbiter

Inregistrari live cu Steaua de Mare si Concentration Band la Control Club

 

Am scris despre album, iar acum, ca tot a postat unul dintre membrii colectivului clipul de mai sus, ceva impresii de la evenimentul de lansare.
Am avut trairi si senzatii pozitive si amestecate in timpul concertului. In primul rand o nostalgie a cuiva care si-a trait adolescenta inainte de '89 si are capacitatea sa empatizeze cu vremuri de demult: mi s-a parut ca, daca nu ar fi fost pauza de exprimare si de izolare impusa de regimul comunist, cam asa ar fi putut sa sune in anii '70 rockul progresiv romanesc cu influente etno si electronice. Cu o fundamentala  diferenta: pe vremea aceea etno insemnau cel mult game orientale, iar electronic insemna mai putin decat tot ce inseamna azi. Nu existau manelele asa cum le stim azi, nu exista electronica asa cum o stim azi. Contextul muzical era mai putin impregnat de ideologie ca acum. In al doilea rand, in momentul in care a aparut violonistul pe scena, dupa ce Andrei l-a invitat cantand "vino printule", componenta si directia formatiei precedente, Concentration band, s-a catalizat brusc si s-a transformat in ceva coerent, cu o organizare clasica pe scena: solist, ritm, acompaniament, efecte. S-a dansat si s-a scandat, iar Steaua de Mare a fost cu adevarat o revelatie tulburatoare. In al treilea rand, concertul dat de cei care s-au rucat si au coborat de pe scena adaugand si scotand membrii pentru a intrupa diversele formatii care semneaza pe album, a fost al unui colectiv care se manifesta foarte bine in afara etichetei de muzica electronica. As zice ca nu le-am facut cea mai buna prezentare prin reviewul albumului care ii incadra in opozitie cu producatorii de muzica electronica. Si nici nu cred ca partea de subversiune pe care am detectat-o este un element programatic. Dupa concert, cred pur si simplu ca oamenii imlicati in Future Nuggets experimenteaza si inglobeaza tot felul de influente, doar din dorinta de a canta si din placerea de a se exprima prin muzica. Dovada si doamna trecuta de 50 de ani de langa mine, si pe care am vrut sa o intreb pentru cine a venit la concert si cum i se pare, pana cand am aflat ca e mama unuia dintre protagonisti, dupa cum mi-a spus fratele aceluiasi. Familly business. E cel mai bine asa.

Liar, the next big Romanian name in bass culture

Nu stiu daca s-a observat si nici daca e ceva care se poate aplica cu regularitate, dar in fiecare an apare din zona bass culture cate un nume de artist/producer/dj roman care e pe buzele tuturor si care reprezinta in diverse grade un breaktrough in contextul sonic in care activeaza/experimenteaza. In 2009 sa zicem ca a fost Cosim TRG, in 2010 Minus, iar in 2011 Montgomery Clunk. Pentru 2012, si cel putin pentru prima jumatate a anului 2013, estimez ca the next big name este Liar.

Parte din colectivul Origami Sound, Liar nu e singurul care exploreaza in zona post-dubstep, dar spre deosebire de ceilalti artisti/producatori a cumulat suficient momentum ca sa iasa in fata. E o diferenta semnificativa fata de vastele teritorii nocturnale si emotionale inaugurate de Burial, anume ca Liar confera pieselor sale suficienta forta si agresivitate incat sa le scoata din zona bedroom si sa le dea energia si bounce-ul necesar pentru o scena de dans.

Videoclipul de mai sus e facut in regie proprie si este echivalentul vizual al productiilor sale muzicale: melanj de melancolie/tristete si forta/agresivitate, o viziune cinica si in acelasi timp plina de empatie/compasiune pentru vremurile pe care le traim, multa disperare si mult pesimism, cu corolarul asociat al recluziunii si izolarii (ritmate ocult de stilistica monocroma a bassului, percutiilor si efectelor folosite) dar si o bresa pentru o inepuizabila resursa necesara depasirii unui moment destul de confuz al existentei noastre de indivizi tehnoplanetari. Imi place sa cred ca se poate citi aici o viziune proprie asupra vremurilor pe care le traim, si ca din aceasta zona vine si forta bass culture, care isi extrage puterea direct din tensiuni si conflicte contemporane, mai degraba decat din considerente de hedonism functional, ca in latura techno/housoida a muzicii electronice.

Cu o aparitie pe XLR8R, multe piese si proiecte in colaborare, un release anuntat pentru 22 octombrie la labelul canadian Infinite Machine (avand numarul 13), si o inefabila determinare personala, Liar ajunge incet si sigur sa fie artistul/omul momentului in bass culture.

To Watch: Some great Ninja Tune video animations.

Artist links.


Artist links..


More. And more.


Artist links.

The Shoes, Woodkid si moartea hipsterilor. Vineri, 1 iunie, la Control Day Out 2.

Daca va intrebati ce s-a mai intamplat cu Donnie Darko (actorul Jake Gyllenhaal), ei bine, iata.

Cea mai buna introducere in muzica electronica. Probably the best introduction to electronic music genres.

Probabil una dintre cele mai simple si clare explicatii despre diferitele genuri ale muzicii electronice, cum  se diferentiaza structural si care e relatia dintre ele, intr-un interviu luat intr-o masina in drum spre un aeroport. Intervievat; Bassnectar (California), intervievator Moboogie.

Revolutia va fi hiperreala sau nu va fi deloc

Nu stiu daca jurnalismul de investigatie e o fictiune, dupa cum nu stiu nici daca relatarea jurnalistica a unui eveniment, de orice fel, nu e decat o dublura virtuala a acelui eveniment care incearca sa i se substituie. Stiu insa ca piesa de mai sus poate fi oricand soundtrack pentru acest reportaj, si nu va fi niciodata soundtrack pentru acest text.

Burundi Black by Mike Steiphenson & Iliesco

Ascultata in Viena prin 2000, intamplator, intr-un record shop obscur. M-a marcat, mai ales dupa ce i-am aflat mult mai tarziu povestea, odata cu inventia Wikipedia. Oh, fericite vremuri pentru urechile care puteau sa asculte muzica fara sa dea atentie zgomotului de fond creat de hype, comunicate de presa si bloguri! Citez desigur de pe Wikipedia:

"The original source of this tribal rhythm is a recording of 25 drummers, made in a village in the east African nation of Burundi by a team of French anthropologists. The recording was included in an album, Musique du Burundi, issued by the French Ocora label in 1968. It is impressively kinetic, but the rhythm patterns are not as complex as most African drumming; they are a relatively easy mark for pop pirates in search of plunder. During the early 1970s, a British pop musician named Mike Steiphenson grafted an arrangement for guitars and keyboards onto the original recording from Burundi, and the result was Burundi Black, an album that sold more than 125,000 copies and made the British best-seller charts... Adam and the Ants, Bow Wow Wow, and several other bands have notched up an impressive string of British hits using the Burundi beat as a rhythmic foundation. But the Burundian drummers who made the original recording are not sharing in the profits. Nobody told them to copyright their traditional music, and trying to obtain copyright for a rhythm would be a difficult proposition in any case." (New York Times, Robert Palmer, 1981)

Deci, poliritmie din Burundi, live cu 25 de tobari, prelucrata de producatorul de pop Mike; conteaza mai putin ca a vandut 125.000 de copii si a ajuns pe locul 30 in charturile UK, ca a fost reeditata in 1981 si prin '90. Sau ca a marcat popul perioadei '80 (cum am aflat tot de pe WKPD), mai ales pe Adam & The Ants si trupa Bow Wow Wow a lui Malcolm McLarren, impresarul Sex Pistols. Combinatia de pian, bass electric, percutie si vocile de pe final ma ating acum, ca si atunci, indiferent de toata povestea din spate. Mi-am adus aminte de piesa zilele astea, tot vorbind de sharing si illegal shit. E foarte bine.