Rominimal, where is the love?

Motto: 

When there's no love in town,

this new century keeps bringing you down,

all the places you have been

trying to find a love supreme.

Intro: de ce si cum
Scriu aici despreun poolparty si o mica parte din scena de rominimal, la care am fost recent. Dar nu e vorba doar de rominimal, ci de tot ce am auzit si vazut in ultimii ani - povesti despre ce fel de oameni, ce fel de lume si ce fel de intamplari sunt de gasit pe la festivaluri si prin cluburile dedicate muzicii electronice. Ok, recunosc ca textul de mai jos e mai mult pentru promoteri si actori ai micii scene electronice, decat pentru fani in general. Asa ca te rog, draga cititorule, sa nu iei ceea ce urmeaza ca pe un hate speech al unuia care gusta mai putin un subgen de muzica electronica de dans (minimal cu particula Ro in fata), altfel rafinata si extrem de bine produsa. In linistea teoretica si critica aproape totala care coborat peste scena de muzica electronica romaneasca, randurile de mai jos sunt mai mult o ridicare din umeri si un semn de mirare - dezamagita - pentru ca era posibil sa se intample ceva care, ei bine, nu s-a intamplat. Imi cer iertare tuturor participantilor la petrecerea respectiva care nu se simt reprezentati de cele de mai jos, randurile nu se aplica tuturor, ci doar exceptiilor. Insa, vorba aceea: cine crede ca sta drept, sa aiba grija sa nu cada.

Scurt si incomplet rapel istoric (se poate sari peste, direct la capitolul urmator)
Ceea ce nu a fost sa fie era asa: muzica electronica in forma ei cea mai functionala (de dans) are (sau ar trebui sa aiba) in ea ADN-ul incluziunii minoritatilor, a marginalilor, outsider-ilor si renegatilor lumii asteia pe motiv de nepotrivire in standardele si cliseele straight dominante (sex, alcool, dominatia barbatilor, inegalitatile de gen, toate generate de o lume white people with black ties). Back in the days minoritatile queer/gay/LGBT, si black people, gaseau in fuziunea muzicala man-machine un spatiu safe in care sa se desfasoare. De la ei ideea de incluziune s-a extins la acel second summer of love, de inceput de ani '90, cand rave-urile erau ingineria sociala in care participantii puteau sa puna in practica un alt tip de relatii, chestionand si reformuland ideea de interactiune sociala intr-un utopic si frumos sens egalitarist si inclusivist. Fara bariere legate de sex, rasa, clasa. Mai nou, formula a devenit un cliseu comercial, sau cel putin pop, care sta la baza tuturor interactiunilor in cadrul megafestivalurilor EDM de peste ocean. Se cheama PLUR (Peace Love Unity Respect), si este noua hipioteala corporatista a nepotilor hipitiolor de la Woodstock.

Era cumva de asteptat ca toate aceste valuri de serotonina in care s-au scaldat si se scalda clubgoersii de vreo 30 de ani incoace, sa isi lase refluxul si in viata de zi cu zi, dincolo de noptile pline de empatie si furnicaturi. O masa critica cu constiinta alterata expusa unor structuri muzicale abstracte fara versuri sau energii care dirijeaza emotiile, ci lasa loc reflectiei si contemplatiei interioare, intr-un spatiu incalzit de o sociabilitate artificiala dar palpabila, ar fi fost un pas firesc de evolutie colectiva, in ceafa careia nu ar fi trebuit sa sufle corporatiile si nici ideea de consum pentru consum.

Cum arata homofobia la un pool party, in 2017
Dar lucrurile nu stau asa. La party-ul De Vara w. Cabanne x Traumer x Cezar b2b Priku x Sublee x Hozoc , am vazut in ochii oamenilor, dimineata cand am ajuns, un fel de teama amestecata cu suspiciune, sau priviri superioare si incruntate purtate de baieti pensati, care merg la sala, tunsi scurt si cu tricouri negre. Flamboaianta expresie a raverului, de atunci si de acum, nu si-a facut loc pana aici, unde mai degraba se vedea o standardizare in care dicteaza cultura de consum: ce haine, ce branduri, ce statut ai, cumparand ceea ce ai fost invatat sa cumperi (pentru ca te identifici cu ceea ce porti sau detii), si consumand ceea ce crezi ca iti intareste si confirma statusul: prafuri pentru praful pe care rominimalistii si-l arunca in proprii ochi si in ochii tovarasilor de scena.

Da, muzica bubuia, sistemul de Funktion One injecta groove-ul implacabil dirijat de Priku si de Cezar si ceilalti, care sun real masters la chestia asta. No comment pentru tehnica, pentru sound, pentru playlist. Perfectiunea neutra a acestora putea sa fie vehiculul perfect pentru o stare generala de escapism misto, pe care insa nu am sesizat-o. Da, in spatele ochelarilor erau ochi inchisi si zambete amprentate de inteferenta chimicalelor cu neurotransmitatorii. Cate un cuplu, pe ici pe colo, se saruta ca si cum ar fi descoperit atunci, pentru prima data, sensul imbratisarii (cliesu/not cliseu). Dar peste toate astea era o stare de alerta si de lipsa de incluziune, care a devenit manifesta in momentul in care participantii - multi, sa nu uitam ca a fost un eveniment cu 2500 de attending si 4500 interesati - au fost expusi interactiunii neasteptate cu un reprezentant al scenei queer, asumat, declarat, implicat in tot felul de actiuni - de la dans contemporan, la performance, cantat si dansat pe scena cu propriul proiect muzical, activism social samd, Paula Dunker.

Niciuna dintre reactiile pe care le-am vazut nu mi-a aratat niciun fel de intelegere asupra faptului ca un party electronic alterat este de fapt o ocazie de reprogramare, resoftare sau cum vrei sa ii zici. Momentul in care inveti sa faci alte conexiuni, sa iesi din cararile sinapselor batatorite de un intreg sistem traditionalist si rigid, sa te distantezi de felul in care iti construiesti identitatea si intelegi constructia identitatii altora. Care, la un alt nivel ar trebuie sa fie dincolo de sex, rasa si clasa.

La vederea lui Paula Dunker, multi si multe isi duceau mana la gura ca sa isi acopere zambetul, intr-un gest care vine poate dintr-o indelungata mostenire rurala, in care cine e diferit si anormal este integrat prin ras (ridendo castigat mores). Radeau cum rade lumea la tara aratind cu degetul si acoperind gura ca sa spuna ceea ce nu se spune si nu ar trebui sa fie comentat, cand vede ceva orice care iese din sabloanele de interpretare si intelegere a lumii, de un barbat imbracat in femeie. Care e un fel de bufon, o masca, o nebunie, ceva temporar care ne aduce aminte de seriozitatea vietii noastre si a valorilor pe care se intemeiaza societatea, care a investit efort, bani si nervi ca sa ne aduca pe toti la acelasi numitor comun, in general cel mai mic numitor comun care se poate mmagina.

De cealalta parte a reactiilor erau homofobii in care, la vederea acestui al treilea sex, se trezea brusc dezgustul premergator violentei prin care ar fi vrut sa rezolve o disonanta cognitiva: alcool/praf/cox+rominimal+party nu merge cu scena queer. De la glumite de genul hai ca vreau sa iti prezint niste prieteni (straight) despre care grupul (straight) zice ca sint mai efeminati, pana la du-te ba de-aici in plm, cara-te de linga mine, dispari, pina la aruncat cu sticle de apa si cutii de bere goale in el/ea. La un moment dat mi s-a parut ca ii pe doi care se pregatesc de un mic asalt, punand la cale un atac tip dai si fugi. Din fericire nu s-a intamplat nimic mai violent decat violentele verbale. Dar in ochii celor care le varsau am vazut otrava si muschi schimonositi. Am plecat de acolo tripat si socat pe cata homofobie poate exista in oameni, si cu mintea tandari pentru ca puteam sa inteleg cum se pupa vaga ideologie inclusivista de clubbing cu manisfetari demne de CPF. Chiar asa, homosexualitatea se ia prin contact vizual sau proximitate? Cat de putin stiu oamenii despre chestia asta daca vin la party-uri cu un bagaj minimal si saracacios de stereotipuri de (supravietuire) de gen?

Multe (idei de) concluzii
Hai sa nu mai punem intrebari retorice si sa tragem niste concluzii asupra acestei parti a scenei, reprezentanta de cei care au fost la party-ul respectiv, si, cu rezerve, sa ne extindem putin si la celelalte scene de muzica electronica.

Muzica romiminal (si de altfel orice gen de muzica) nu este un univers inchis. Daca se inchide, ne transforma libertatea in lagar de concentrare, si ca fani ai genului ajungem nazisti, proprii nazisti.

Muzica rominimal exista grefata pe si ca urmare a unui bogat univers muzical, dincolo de universul muzicii strict electronice (ceea ce in epoca noastra de hiperhibridizari a devenit un nonsens). In universul de care vorbim lucrurile se leaga, iar nicio muzica nu exista in ciuda si in afara lui. Chiar daca a evoluat din diverse genuri, si a esentializat intr-o estetica foarte coerenta ceea ce o defineste, muzica asta nu exista separat de sursele ei. Iar sursele ei, in amonte, sunt si dintre cele care promoveaza nu doar o estetica explicita sau implicita, ci mai ales codifica un mod de interactiune social care da seama si despre ADN-ul ei functional, asa cum am zis mai sus.

Cel mai bun exemplu este modul in care vorbeste DJ Sprinkles/Terre Thaemlitz despre muzica (deep) house: "The house nation likes to pretend clubs are an oasis from suffering, but suffering is in here, with us (if you can get in, that is)…house is not universal, house is hyper-specific…what was the New York house sound? House wasn’t so much a sound as a situation…The context from which the deep house sound emerged is forgotten: sexual and gender crises, transgendered sex workers, queer bashing, loneliness, racism, HIV, censorship. All at 120 beats per minute.”

Si fiindca termenul nazist este cam dur, cred ca trebuie sa il explic ( fiindca e nasol si polarizeaza cand apare intr-o discutie). Spun nazist cand vorbesc despre o abordare a unor universuri complexe din perspectiva simplificatoare a unui singur punct de vedere care se autovalideaza, si care exclude contextele si evolutia istorica a universurilor contemporane, pe care le refuza/intentioneaza sa le schimbe, in cel mai bun caz, sau sa le elimine, in cel mai rau caz. Poate nu e cazul, dar daca asculti doar rominimal (nu acasa, ci in oras), si refuzi toate celelalte universuri, excluzi un lung drum care a facut ca muzica asta sa ajunga la tine. Excluzand, omori si ceea ce o sustine.

Mai zice Terre Thaemlitz, in alta parte: "When you look historically at the changes and the influences that these kind of scenes can have, it's not happening by people having a good time. (...)The clubs were the first spaces for public safer-sex education, for condom distribution. This was happening in the clubs rather than the public schools, because those were the spaces that were open enough to allow it. When you're talking about those kinds of things, that kind of social organizing, that's really different than just talking about what music sounds like and if you're having a good time at a party."

Mainstreamul ne prosteste cu imperativul Feel good/Enjoy life dar, in mod total contraintuitiv, un party nu este neaparat despre good time. Feel good este un slogan mainstream care tine schimbarea sociala pe loc. Ceea ce ajunge in mainstream este supus riscului de a se contamina de retorici gaunoase (iar rominimalul este deja un fenomen mainstream)

Pentru ca este inainte de toate un succes comercial, acest gen de party si de evenimente functioneaza dupa legile cantitatii: mai putin conteaza ce gandesti si cum esti, conteaza ce si cat consumi. Nu te intreaba nimeni la intrare daca ai auzit de DJ Sprinkles si al sau Midtown 120 Blues. Te duci la party ca sa te simti bine, sa arati bine, sa te (auto)validezi prin alegeri si sa mai castigi un punct in lungul sir de puncte pe care te-ai apucat sa le acumulezi inutil despre propria identitate.

Rominimalul este un fenomen de masa, un cult in Romania, si, de cand cu istorica validare din ElectronicBeats, revista platita de Telekom, a intrat definitiv in sfera mainstreamului comercial, cu aparenta de nisa si experiment, dar in fapt, risc sa afirm, ca fenomen datat.
Ce este mainstream cultiva in general consumul si productia pe schemele si standardele cele mai eficiente social si economic, dupa logica traditionala. Barbatul e barbat, femeia e femeie, statutul se castiga cu haine si bani, validate de branduri (brandul ca si criteriu de reusita sociala), ordinea lumii nu se chestioneaza, ci se pastreaza si se perpetueaza.
Faptul ca ajungi la o petrecere de Rominimal are un aer de underground, insa nu e, pentru ca toate formele de consum au acolo girul pervers al politicului si comercialului autohton. Adica este la vedere, cunoscut si ingaduit, tacit. Poate ca parintii tai nu stiu ce consumi si ce se intampla acolo, dar Big Brother Ro stie. Si te tine acolo, luandu-ti energia pentru a te implica constient intr-o schimbare si o relatie autentica cu tine, cyu scena si cu muzica, si pacalindu-te (poate) ca faci parte dintr-o elita.

 Aceasta atotprezenta si supurenta trimitere la dragoste/love din cultura pop,  este de fapt o traducere proasta pentru escapism si izolare

O zice tot Terre Thamelitz, mai bine ca oricine: "Pop, country, jazz, soul, R&B, classical... all of these musics overflow with 'love,' a term so abundant that we grant it the authority of meaning without inquiry." (but n.bbchk.) "how do we - as people that are constantly being bombarded with audio signals and songs and signs - actually possess those enough to reflect on them and twist them and do things with them on a subcultural level that aren't about profit? How can we use them in ways that are culturally critical?"
Deci, ce iubim la o petrecere? Fiorii indusi artificiali de intalnirea dintre frecvente si groove-ul implacabil cu neurotransmitatorii alterati? Iubim faptul ca suntem impreuna cu altii ca noi si ca totul este good vibe si pozitiv? Este love pentru toti ceilalti cu care suntem in aceeasi bula (pe facebook) si extindem gresit aceasta stare la tot ce este in afara bulei?
(Cred ca acest atotprezent si gretos love este impulsul care a dus la aparitia unui record label de techno care se cheama Hate)

Muzica electronica este in general speechless, pentru ca structurile ei abstracte sa poata fi umplute cu un continut care nu se comunica decat personal. De aceea, ea singura nu poate fi un formator si agent de socializare cu impact egal cu al muzicii (mainstream) care se bazeaza pe versuri. Din cauza asta, producatorii si artistii din domeniu, uneori, ar putea sa vorbeasca.

Nu zice nimeni ca trebuie sa fii un producator grafoman, dar se vede ca tacerea nu ajuta lucrurile sa mearga mai departe din punctul de vedere al evolutiei colective (poate ca si asta e un bullshit mainstream - care alimenteaza iluzoriu speranta ca maine va fi mai bine si ca lumea merge in general spre progres).
Cel putin, cata vreme in jur ai un mainstream romanesc de radio care merge, aproape monopolizat, pe notiuni de sex, putere, statut social, relatii pasionale si, nu in ultimul rand control - prin imagistica si versuri, sau ai un mainstream folk si popular, standardizat si falsificat, care transmite un kitsch emotional si o imagine trunchiata a societatii traditionale romanesti, tacerea in muzica abstracta (ca e electronica de dans, sau ambientala sau experimentala) e o critica implicita, imersata, dar care ramane critica doar pentru cei din interiorul celor care o practica. Pentru exterior ramane doar un zzgomot de fond sub radar. Nu zic ca producatorii ar trebui sa se apuce sa faca analiza pe text. Dar, sa poti sa spui ce vezi intr-o manifestare sau alta a lucrurilor pe care le faci si la care esti expus, sa oferi altora criterii de incluziune, chiar vorbind despre genuri si muzica - traducand intr-o limba accesibila continuturi mai sofisticate - asta poate crea niste impulsuri spre schimbare, chiar daca e lenta si grea. Istoria recenta a blogurilor romanesti de muzica electronica ne-a aratat ca tacerea critica duce lent spre tacere totala. Insa, daca tu ca producator si promotor al unui gen esti de partea homofoba, rasista si misogina a scenei, lucrurile nu pot merge decat in siajul tau, because everybody follows the leader.

Boing Bum Chak (aka Droict) prezinta Galetheia - Borderline (Droict Remix)

Descoperita prin Global Battle Of Bands Romania (adica prin rock, care ramane o sursa inepuizabila de inspiratie pentru ce inseamna munca si creativitatea trupelor din Romania), piesa Borderline a proiectului de synth-pop Galetheia (Teodora Barla, leading vocal Vespera - trupa cunoscuta de power goth, cofondator Soiree, asistent universitar si doctorand in sociologia muzicii, din Cluj-Napoca), piesa care este subiectul articolului de fata, suna asa:

Piesa are o foarte frumoasa versiune unplugged pe care o puteti vedea/asculta aici. Iar melodicitatea si frumusetea originalului, aerul retro si foarte personal, m-au facut sa cer - si sa primesc - acordul si trackurile pentru un remix a carui poveste o puteti citi in continuare. (Daca nu aveti rabdare, puteti asculta remixul sarind peste ce urmeaza pana la finalul articolului).

Dreptunghiul alb (remix la un articol)

Electronic Music Studio of Nordwestdeutscher Rundfunk (NWDR) 
1950s - Cologne, Germany

Cine a citit articolul din dosarul tematic "Muzica electronica in comunism" aparut in Dilema Veche nr. 526/13-19 martie 2014, a vazut intre coloana I si a III-a de pe pagina VI a editiei tiparite un dreptunghi care semnaleaza o gaura alba in macro-analiza contextului economic, social si politic in care s-a dezvoltat muzica electronica. E lasat special acolo ca sa poata fi umplut de randurile care urmeaza.

Materialul din dosar este un text destul de dens si cu putine referinte, ca sa nu se ingreuneze subsolul revistei. Pe scurt, Romania electronica? pune cap la cap niste idei despre contextul in care a aparut muzica asta fara radacini, si enumera patru forte care au facut posibila atat productia cat si receptarea ei. Reiau pe scurt ideile, pentru viitorii arheologi ai primelor rationalizari ale muzicii electronice facute in Romania, in paginile unei reviste care nu se ocupa cu muzica. Sa aiba si ei niste indicii despre cum gandeau inaintasii din sec. XXI. 

1. Cautarea artistica si estetica venita din zona inalta a culturii academice s-a intalnit in mod fericit cu o sustinere din partea statelor pentru astfel de demersuri. Asa incat, prin anii '50-'60, in multe tari occidentale, chiar si in fosta URSS, au fost infiintate pe banii contribuabililor studiouri pentru experimente pe taramul muzicii electronice si electro-acustice. Asta pentru ca, pina la productia de masa a sintetizatoarelor, masinariile respective erau absolut prohibitive ca pret. In plus, nu puteai sa pui un sintetizator cat un apartament intr-un apartament. Partea simpatica e ca daca in articol e pomenit acest interes al Statului fata de electronica ca o alta fata a Razboiului Rece, mentiunea se sprijija pe un fapt istoric: primele sintetizatoare erau folosite pentru bruiajul telecomunicatiilor din razboi :)

2. A mai existat o cautare venita din zona de jos a culturii, cultura pop, din partea unor clase care isi cautau propriile mijloace de expresie. Dupa Al Doilea Razboi Mondial, in Germania s-a nascut Kraut/Kosmische, ca modalitate radicala de a rupe cu trecutul si cu zona anglo-americana a muzicii. Exista un documentar realizat de BBC 4 care trateaza aceasta tema. Titlul documentarului este Krautrock - The Rebirth of Germany si face o interesanta legatura intre razboi si aparitia unui nou gen de muzica. Asa cum se vad lucrurile acum, Germania - o natiune traumatizata de traumele facute in istorie in timpul celui de-al doilea razboi mondial prin tacanitul si mecanica infernala a distrugerii - isi cauta un alt spatiu estetic in care sa se exprime, iar acest spatiu erau chiar sonoritatile spatiale si out of this world produse de sintetizatoare.

3. Aceasta miscare de indepartare fata de anglo-americanismul muzical a fost preluata in mod paradoxal de celebrul trio  afro-american din Belleville, cartier marginas fata de Detroit. Belleville Trio inseamna trei tineri negri, Juan Atkins, Derrik May si Kevin Saunderson, eurofili din clasa de mijloc a unui oras in care doua generatii se imbogatisera pe seama productiei industriale de masini. Tinerii astia aveau nevoie de o noua forma de expresie muzicala pentru statutul lor. 

In mod paradoxal, niste afro-americani cautandu-si alte origini, s-au inspirat de la Kraftwerk, europeni care s-au indepartat in mod programatic de istoria si trecutul muzical apropiat, dar si de curentele anglo-americane, si s-au adapat de la un curent care nega orice fel de origini. Anti anglo-americanismul a fost preluat de niste afro-americani care au dat lumii curentul techno al sfarsitului anilor '80. Techno poarta astfel in sine ADN-ul unei duble negari a originii: negare a unui europenism care a masacrat lumea, dar si a unui anglo-americanism dominant care nu era inghitit de afro-americanii industrializati din Detroit.

4. Reusita celor trei tineri din Detroit s-a datorat productiei industriale de sintetizatoare, facute accesibile de Roland. Iar aici ajungem la climaxul articolului: similitudinea dintre automatizare, industrializare si ritmurile abstracte technoide. Fara industrializare, dorinta de a evada intr-un alt spatiu ideatic si bunastarea data de industrializare nu poate fi posibila o estetica futurista a automatizarii, ca proiectie utopica a unei alte lumi. Citez:

"Cine ascultă ţăcănitul alienant şi ritmat al maşinăriilor dintr-o fabrică nu poate să nu facă legătura dintre el şi muzica techno, construită aproape exclusiv din variaţii de zgomot ritmat suprapuse peste ritmuri produse de tobe sintetice şi alte maşinării muzicale. Gîndiţi-vă la faptul că instrumentul emblematic al acestei noi muzici se numeşte drum machine." 

Cititi (daca n-ati facut-o deja) concluzia in articolul Romania electronica. E de facut un paralelism evident cu Romania acelor ani, o tara industrializata fortat, saraca si saracita de multiplele fracturi pe care istoria i le-a aplicat, si pe deasupra traditionala & preponderent rurala. O tara in care libertatea de expresie tinuta in lanturi si dupa gratii, isi cauta orice portita pentru a ajunge sa comunice cu lumea din afara marii inchisori care se numea Romania acelor ani. Iar lumea era anglo-americana, in viziunea artistilor care si-au testat libertatea construind in regim DIY sintetizatoare si sarind (la propriu) bariera dintre ei si lumea libera. Impreuna cu celelalte materiale si interviuri care spun lucruri noi si in premiera despre pionierii romani ai acestei muzici se poate trage o concluzie, cum altfel decat in nuante gri. 

Citind materialele din numarul in cauza al revistei Dilema Veche se insinueaza ca aproape tot ce au facut putinii pionieri din Romania a ramas acolo, si poarta marca epocii. Genul de abordare DIY al precursorilor este acea mica floare cu care nu se face primavara, si ale carei seminte - daca are - dau nastere unei mini-culturi micro-legendare ce transforma demersul pionierilor intr-un soi de florilegiu de imortele. Muzica electronica din Romania acelor ani a fost curajos de colorata si inedita, pare nemuritoare, si este, deocamdata, stearpa. Istoria nu i-a dat inca sansa sa se perpetueze.

Plurabelle (w/ Fierbinteanu): a dark kind of Lindo in a special kind of limbo

Ultimul album lansat de Plurabelle la Local Records in decembrie 2012 era de fapt un EP pe care la vremea respectiva l-am perceput ca fiind al unui jurnalist intelectual si sensibil, care face jocuri intertextuale autodidacte folosind arsenalul de acum obisnuit al producatorului de dormitor: laptop, ableton si midi controllere.

The Ropes, pentru care experimentalistu' punct ro a facut si un concurs de remixuri este favorita lui Boing Bum Chak de pe acel EP, pentru melodicitate, constructie, sequencing si cerebralism nostalgic care impleteste layere peste layere de synthuri direct in siajul Kraftwerk. Piesa era cumva esenta acelui fals perceput Plurabelle: sunet curat, arpegii, minimalism de orga casio cu profunzimi de 2012. Rapelul la Joyce m-a atins fara doar si poate, pentru ca scotea muzica din contextul functional al scenei de dans unde se intampla de fapt cam tot ce e interesant in muzica electronica.

Piesa Phantom Pyramid lansata in martie 2013 (si pe care nu o mai putem vedea/asculta acum nicaieri pentru ca va aparea probabil pe albumul anuntat la Stellar Kinematics in 2014) adauga brusc un layer de voce straniu/strain de soundul relaxat de bedroom al lui Money, Blood & Light, EP-ul de debut. Oricat de in cautare de directie ar fi fost la acea vreme Plurabelle (Alex Bălă), sunetul angoasei era ceva strain de ADN-ul muzical imprimat in cele doua materiale lansate solo pana atunci. Propria lui cautare se facea muzical (si poate si la alte niveluri) ca intr-un fel de out of body experience, fara framantari si convulsii interioare manifeste.

In cluburile din Bucuresti, Plurabelle a devenit pe tot parcursul anului care a trecut o prezenta constanta, in general in formula Plurabelle & Fierbinteanu. Intre timp, fuziunea s-a facut cu Cristian Fierbinteanu iar Plurabelle e luat acum de toata lumea ca un duo, ca si cum azi ar incepe istoria. Am luat sapa jurnalistica abandonata de Alex Bălă si am inceput sa dau la o parte mormanele de flyere, afise si stiri recente ca sa documentez mai bine aceasta asociere (si totodata si ca sa inteleg mai bine fenomenul Fierbinteanu).

Si am aflat ca back to 2009 exista o trupa numita Replace compusa din Cristian Fierbinteanu (bass), Gabriela Fierbinteanu (voce), Alex Bălă (keyboards) si Bogdan Stamatin (chitara). Trupa canta rock (alternativ, sa zicem), respira un aer dens nouzecist, un joy de vivre simplu de exploatat prin muzica ("... hai sa ne bucuram, sa schimbam lucruri impreuna… It is time to sing along!" - spunea solista intr-un mini clip de prezentare), etala un ethos studentesc optimist, ironic si refractar la categorisiri de genuri, lucru firesc cata vreme cineva a numit ceea ce faceau "punk corporatist". Trupa Replace a scos un singur EP, numit Maxiglass, in 2010, pe care figurau patru piese, dintre care toate se pot vedea pe contul lui Stamatin, chitaristul trupei care era si este de fapt regizor.

Rock, regie, jurnalism: e o combinatie fatala, iar combinatia se anunta tare si insistent. Lansarea s-a facut cu multe teasere, in regie proprie, interviuri, si un apetit pronuntat pentru cabaret si show. Intre timp, prin 2011, anul in care trupa isi inceta activitatea, Bogdan Stamatin isi incepea la randul sau cautarile cu proiectul "Important (what is)" . Ce e important? "Important Videoshow is a handmade video project starring people we meet, answering a simple question: "What is important?" Every Thursday, a new episode is added." 

Acest proiect are muzica facuta de Alex Bălă iar primul episod il prezinta pe Alex Bălă care descrie ce este important pentru el. Si care proiect, inainte sa se opreasca in Danemarca cu al patrulea sezon, pleca incet in lume poposind inca odata la vechii colegi de trupa.

Nu stim de ce trupa s-a destramat, poate a fost doar un scurt moment in cautarile personale care s-au intersectat in anul de glorie al Replace. Cert e ca ADN-ul trupei descris mai sus (rock, show, regie, jurnalism, iconoclasm si usoara atitudine anti) a ramas haina de sub noua haina a fiecarui proiect generat de fostii membrii, proiecte care inca isi cauta identitatea.

Se datoreaza acestui ADN destramat si albumul scos de sotii Fierbinteanu la Local Records, la patru luni dupa materialul solo al lui Plurabelle. Albumul Silence as Beauty il vad mai mult ca pe materialul de studio si experimente fara o directie anume a lui Cristian Fierbinteanu, mai mult decat un material omogen al cuplului, avand in vedere ca Gabriela Fierbinteanu apare pe doar 3 piese din 12.

Cristian Fierbinteanu a preluat directia experimentala, s-a urcat cu picioarele, bassul si computerul in field recorderele si casetofoanele intalnite in cei 13 ani datati de materialul sus-amintit, si s-a jucat cu tot ce i-a cazut la indemana. Dar nu fiindca ar avea ca demers si punct de plecare pe John Cage, asa cum cred ca a interpretat gresit Paul Breazu intr-un articol elogios din Dilema. Zgomotul nu este de aur, este doar o statie de trecere catre o permanenta cautare de sine, ce vizeaza poate o Nirvana personala a tacerii. Pe langa faptul ca materialul anterior "Love goes round in circle" este un dublu album continand piese structurate dupa formulele songwriting-ului clasic, cu versuri, strofe si refren.

Este in Fierbinteanu (si numele i se aplica perfect ca un nume esential de scena creat, nu primit) un soi atitudine ludica, un fel de histrionism pseudo-coleric razbate din declaratiile lui, cuplat cu o atitudine justitiara fata de muzica facuta de cei apropiati. "Demersul meu vizual hetero-gay-pride-kitsch, regizat de Quentin Stamatino, este bun si vrea sa spuie ca uneori nu ne dam seama ca muzica are capacitatea de a ne face sa fim altcineva, daca e buna si frumoasa" spunea demult Fierbinteanu. Aceasta dorinta de a fi altcineva pare driverul nr.1 al tuturor celor care au destinul legat in trupa Replace si in special a lui Cristian Fierbinteanu, artistul.

Si acestei permantente miscari inainte spre a fi altcineva (dar in comun) face ca Plurabelle sa se lanseze acum ca un duo. Intr-o epoca in care H&M pune pe tricourile copiilor cranii de pirat facute din bilute de diamant, si in care craniul in toate ipostazele lui pare the new black, Plurabelle, cu un Fierbinteanu care ii ia la propriu fata lui Alex Bălă in videoclipul realizat (tot) de Bogdan Stamatin, prezinta un nou fel de "frumos"/dragut domestic, intr-o dragalasenie luata de unii ca horror.

Beatul aminteste vag de primele materiale ale lui Andy Stott, cavernoase, slow zombie club music la 110 BPM, dar familiaritatea se opreste doar aici. Spre deosebire de techno-ul disfunctional al lui Stott, care reprezinta o dubla ipostaza a lui getting old (imbatranire a culturii techno si avansare a scenariilor distopice care nu prevad nicio mantuire prin masini si pastile, dar si o imbatranire a lui Andy Stott ca persoana, persoana care simte in trecerea anilor acumularea prafului ca si descompunere existentiala, proces pe care il priveste cu nostalgie), beatul fals de techno din piesa Lindo nu e un carlig pentru club, ci doar o noua structura ritmica pentru acelasi spirit rockist alternativ.

Nu e o cautare a ritmurilor subtile in diferite straturi de memorie prafuite, dupa cum zic versurile mantrice: "Hurricane after huricane, I hear your soft voice calling me back home every day/ Hurricane after huricane, I hear your soft voice calling me back home now and then". E mai degraba acolo spectrul amenintator al unei pierderi, poate de identitate, poate de sens, poate de directie si de relatii personale. In lungul travelling continuu in care este filmat videoclipul, cei doi artisti merg cu spatele dar nu spre cautarea unei origini comune, ci ca o entitate care bantuie un loc domestic familiar cu care este intr-o relatie de univers necoplanar.  O dubla entitate ratacita in vietile de apartament ale unor personaje care se indeletnicesc cu gesturi care din perspectiva inversa a protagonistilor par trucuri. Vorbim si aici de muzica pentru ritualuri personale extreme, dar nu de integrare, ci de separare.

Un sunet ca de didgeridoo deschide piesa pentru primul minut, dupa care peste beatul amintit se aseaza un hook melodic si ceva programming la o seceventa de acid, dar toate elementele astea minimale nu se articuleaza intr-un vehicul techno obisnuit care te ia dintr-un punct A si te duce intr-un punct B fara sa incerce sa iti spuna ceva. Cu piesa Lindo, Plurabelle vorbeste acum limba angoasei, a unei angoase temporare si cu aer dragut (lindo inseamna dragut), pe care o intelegem uneori si pe care nu o intelegem de fapt foarte bine. Sunt curios carui context se adreseaza muzica: pare o piesa pentru un limbo situat undeva intre dezagregare de club si dezagregare domestica, care are partial o legatura misterioasa cu identitatea.

Sillyconductor la Sambata Sonora. Portret al artistului cu Pianosaurus si natura conceptuala electro-acustica

Trebuie spus de la bun inceput ca sint extrem de entuziasmat de faptul ca Sillyconductor apare la Sambata Sonora pe 22 iunie la Institutul Francez din Bucuresti cu unul dintre ultimele proiecte, dar mai ales ca, fiind anuntat din timp, am ocazia si ragazul sa scriu cate ceva despre el, lucru pe care mi-l doresc de multa vreme, cunoscand indeaproape evolutia lui, dar respectand in acelasi timp dorinta sa de expunere limitata. So, it will be quite long.

Aparitia lui Sillyconductor este legata de evenimentul global Fete de la Musique, care are loc simultan in mai multe orase din lume, iar acesta e cel mai potrivit moment pentru a face o recapitulare si o introducere in fenomen. Sa incepem prin a spune ca Sillyconductor este probabil cel mai conceptual si mai mutant artist din cati activeaza in prezent pe scena muzicii electronice romanesti. Si pe cat e de expansiv si minutios in elaborarea proiectelor, pe atat e de rezervat, expeditiv si auto-ironic atunci cand rupe tacerea si se prezinta public. E adevarat ca muzica ar trebui “sa vorbeasca” de la sine (desi arta abstraca nu o face niciodata), dar atunci cand intra in zone care au atingere cu muzica concreta, si prin asta deschide usa galeriilor si evenimentelor dedicate artei contemporane, feedbackul emotional (si, prin ricoseu, financiar) generat de sunet nu mai e suficient.

Lasati deoparte definitia ingusta a scenei de muzica electronica pe care multi o asociaza cu locurile in care se consuma de regula aceasta, adica serile dansante de club. Sillyconductor a trecut pe acolo cu primul sau proiect public de wooden techno, prezentat la Rokolectiv si apare in continuare in gig-uri mai mici sau mai mari in formula duo cu Rekabu, sau in formula trio a brandului de evenimente Discoteca. Cu toate acestea, Sillyconductor nu se limiteaza doar la aspectul functional al muzicii electronice, acela de a oferi un context si un soundtrack pentru un evenimente centrate pe consum (de C2H5OH/altele) si socializare.

Sillyconductor se manifesta de cele mai multe ori in contexte speciale construind - ca sound designer, field recorder și pasionat de scule defecte - universuri sonore pentru manifestarile altora, de la prezentari de moda in Saptamana Modei de la Berlin, Viena sau Londra, performance-uri și instalații expuse la nenumarate bienale și festivaluri din Norvegia, Spania, Germania, Italia, US, la filme mute, site-uri, desene animate și încă câteva alte chestii, cum spune chiar el.

(Iar printre chestiile mai memorabile, "s-a folosit de 100 de pisici maneki-neko aurii care au aprofundat aventurile mecanice ale lui Ligeti cu metronoame, a creat Shuffler – un soft micro-pistă megarapid care folosea zeci de mii de imagini și sunete la viteze colosale, a folosit sunet de mașini care tin un ritm oarecare pentru a resampla surse orchestrale, a improvizat aerian-sonor cu un ventilator USB și o pedală de chitara, a adaptat folk suburban la piane preparate microtonal, a condus chiar și coruri de pasarele cu ajutorul unei videocamere Kinect și a dirijat un cutremur”).

Intuiesc pe undeva ca daca cineva se declara artist intr-un univers sonor, atunci, ca si creator locuind acest spatiu infinit al frecventelor, populeaza lumea vazuta si simtita cu noi si noi instante sonore, ca un demiurg harnic care isi ingrijeste lumea si aduce ce stie el mai bun in ea. Si tocmai aici cred ca sta frumusetea si unicitatea demersului acestui artist care are cea mai lunga si mai pasionala relatie cu sunetul, sursa/sursele si organizarea acestuia din cati am cunoscut pana acum: fiecare instanta sonora adusa pe lume e creata dintr-un ADN ce are complexitatea simpla a fractalilor, anume capacitatea de a genera infinite structuri pornind de la o schema - procesual-conceptuala in cazul lui - simpla.

Pentru Sillyconductor a fi conceptual nu se rezuma la a face zeci de trackuri care apartin unui stil definit, sau care mixeaza diverse stiluri de muzica electronica pentru a obtine acel factor de unicitate sau de floor filler vanat de multi producatori contemporani. Conceptual nu inseamna nici a face trackuri care sa fie oglinda sonora a unor stari particulare ale producatorului, dupa cum suna o foarte potrivita definitie citita recent la un producator roman obscur. E vorba aici de un proces de conceptualizare a modului de producere a muzicii si a rezultatelor obtinute inainte chiar de a incepe. Tradus simplu, si regasibil in toate proiectele sale, acest proces suna asa: se iau aceste sunete din cutare si cutare surse (de regula cat mai obscure: mergand de la field recording pana la sunete incidente ale unor instrumente dezafectate), se proceseaza prin cutare si cutare hardware-uri si se face un material unitar care are numele cutare.

Asta il face pe Sillyconductor un predator agil de scule, sintetizatoare, procesoare de efecte si mixere de ocazie, dar si un monstru cu urechi si simturi auditive hipertrofiate, atent si rapace in interior si in exterior la orice sursa de sunet noua si neexplorata. (Pentru amatorii de muzica electronica neinitiati in productie, calculatorul a facut procesul mult mai rapid: toate sunetele exista deja ca banci de date, de la instrumente clasice pana la instrumente digitale, exista programe care le integreaza rapid si tutoriale care explica in amanunt cum sa faci o piesa solida in cutare sau cutare stil. Si astfel, relatia cu universul sonor se reduce la relatia cu relatia pe care producatorii de softuri o au cu sunetele si modalitatea de procesare a acestora). 

Ventichitara - Sillyconductor la SAMBATA SONORA from capatul lumii on Vimeo.

Frumusetea de care aminteam nu se reduce doar la procesualitatea controlata si extrem de surprinzatoare a izolarii sau integrarii unei surse de sunet (cum e de exemplu cazul cu Ventichitara, un ventilator USB de calculator amplificat si trecut printr-o pedala de chitara, prezentata in 2009 la CNDB). E o frumusete si in atentia cu care Sillyconductor urmareste livrarea la rezolutie maxima a rezultatelor obtinute, prin alegerea surselor de inregistrare, redare, procesare astfel incat sa amplfice la maxim rezultatele, si asta cel mai probabil datorita propriei istorii de audiofil, care se simte in continuare in tot ceea ce face. Audiofil in sensul ca a avut si a speculat la maxim oportunitatea de a-si forma urechea in vecinatatea acelor scule pentru care cei care pretuiesc mult peste media obisnuita sunetul, si relatia acestuia cu felul in care il percepem, sint capabili sa cheltuiasca sume cu peste 4 zerouri in coada ca sa obtina cea mai fidela reprezentare a surselor si spatiilor sonore in care se produce organizarea a ceea ce numimi muzica.

E o si mai mare frumusete in toata aceasta cautare, ascunsa in faptul ca integrarea intr-un studio a unor surse hardware din diverse epoci, intelegerea modului in care functioneaza acestea si gaselnita prin care aceste instrumente revolute si abandonate sunt facute sa mia spuna ceva (la modul abstract, desigur) e un fel de dialog nostalgic si de o tandra ironie cu o intreaga cultura a productiei de muzica si instrumente muzicale, electronice sau nu, si cu cei care au creat in alte epoci si pentru alte sensibilitati instrumente ce faciliteaza expansiunea universurilor sonore. E un traseu mai dificil, avand in vedere ca abordarea contemporana e de cele mai multe ori total sincronica si nicidecum diacronica, folosind exclusiv si extensiv resursele de ultima generatie puse la dispozitie de industrie.

Sillyconductor va prezenta in cadrul evenimentului de sambata, 22 iunie, Pianosaurus-ul sau Pianodiastrous, un instrument inventat de el, de o simplitate si complexitate simultan desavarsita. Pianosaurusul e simplu pentru ca e construit cu un controler minimal, adica o chestie cu butoane si slidere care nu scoate nici un sunet, ci doar transmite niste mesaje unui soft. Care soft contine mai multe sunete de pian procesat sau nu. Frumusetea e ca nici controlerul nici softul nu erau gandite sa faca ce le-a pus Sillyconductor sa faca: tranzitii de la tempo-uri mici la unele uriase, minimalism si repetitivitate melodica imposibil de reprodus la scara umana si reala. Mai jos este descrierea instrumentului. Remarcati tenta ironica dubla din denumirea Pianosaurus: un instrument fabulos de talia unei reptile uriase preistorice, dar si un instrument descoperit pentru a fi expus intr-un muzeu ca obiect de admiratie muta, pentru ca, deocamdata, functionalitatea lui intr-un context general acceptat de consum al muzicii electronice e greu de imaginat.

“Pianodisastrous (numită și Pianosaurus) este o platformă multinstrumentală de tip surround care investighează posibilitățile unui soft de a prepara un pian sau un număr infinit de piane printr-o anteprogramare extensivă. Cu ajutorul unui controller simplu, Pianodisastrous oferă căi rapide sau mai intricate de manipulare a volumului, lungimii, timbrului, tonalității, vitezei, octavei, schimbând instantaneu moduri tonale sau creând pe loc unele noi, etc. Aplicații avantajoase pentru improvizatori prin oscilarea permanentă între ritm sau ton și o rată sprintenă de trecere de la 20 BPM la 999 în mai puțin de 0.3 secunde, Pianodisastrous permite crearea unui material sonor bogat pentru drone sau un pizzicato ultra rapid, acestea putând fi distribuite pe un număr infinit de canale surround și instrumente. Pianodisastrous este potrivit pentru a interpreta compoziții la două maini și 8 piane, cel mai adesea cu înclinații spre stiluri ritmice, minimaliste și repetitive.”

Adresa din Bd. Dacia 77 a Institutului Francez o cunoasteti, iar pagina de facebook a evenimentului este aici: https://www.facebook.com/events/152692774919096/?fref=ts

Payoff pentru cine a ajuns pana la finalul articolului si care sper sa justifice lungimea lui: acest blog exista ca urmare a lungilor discutii pe care le-am purtat cu Sillyconductor si care mi-au deschis apetitul pentru analiza muzicii din alta perspectiva, de fapt din cat mai multe perspective posibile, de la productie pana la context cultural,  si au initiat un dialog pe care il port cu fenomenul de mai bine de 10 ani.

Albumul dance al anului 2013 sau ce inseamna asta

Nu e obisnuit sa faci topuri la mijlocul anului, dar dupa 6 luni se poate trage o linie, cu mentiunea ca topurile din iunie pot fi ca ploile de vara: anume trec repede.

Oricum, cea mai mare, mai citita si mai citata publicatie mainstream online, care se ocupa de muzica din toate genurile - adica Pitchfork, cu peste 330000 like-uri pe Facebook - a decretat recent, chiar la data lansarii albumului, ca premiul cel mare revine lui Disclosure cu albumul de debut "Settle".

Disclosure e un duo londonez cu media de varsta de 19,5 ani, format din doi frati, dintre care cel mic abia a implinit 18 ani. Albumul e plin de vocals, e alegerea lor si criteriul care ii face sa-si compare albumul cu Daft Punk. Din punctul de vedere al duo-ului aceasta e o noutate, pentru ca, sustin cei doi frati, "sunt putine albume de dance"care folosesc extensiv voci, iar ei nu inteleg de ce.

Intr-un interviu pe nme.com cei doi isi dezvaluie si sursele de inspiratie, formate in principal din artisti mainstream: songwriteri ca Peter Gabriel, Kate Bush sau hip-hop-eri ca Busta Rhymes, DJ Premier, J.Dilla. Ceea ce nu ii impiedica sa construiasca cantece cu o solida structura de pop in care amesteca elemente din toate stilurile de EDM, de la garage si dubstep la stilistica anilor '90 si inapoi. Colaborarile se intind de la AlunaGeorge, Jessie Ware, Sam Smith la Eliza Doolittle, London Grammar, ceea ce inseamna ca eticheta de "deep house"e mai mult decat discutabil pusa genului albumului.

Faptul ca Settle a fost lansat full-streaming pe The Guardian, publicatie mainstream, precum si receptarea entuziasta a mai multor publicatii de profil, ne face sa credem ca avem de-a face cu intersectia fericita dintre o campanie de marketing cam la fel de buna cu cea vazuta recent pentru Daft Punk sau Boards of Canada, si ca industria stie sa se autogenereze si sa se promoveze acum mai bine si mai stiintific decat altadata, folosind resurse puse la dispozitie de foarte multi tineri din ce in ce mai tineri.

Intr-adevar, media de varsta a celor care fac, consuma, analizeaza si contribuie la noi hibridizari muzicale, coboara vertiginos spre varsta de 20 de ani, caz in care orice DJ si producator care are 30 de ani e deja batran. Pare ca muzica pop, inainte sa se inghita pe sine, e cea mai capabila de a inghiti toate influentele posibile pentru o reinventare vandabila; pop-ul fiind cel mai mic numitor comun pentru toate stilurile imaginabile. E oare posibil ca, in curand, lumea muzicii sa devina un spatiu exclusiv ocupat de tineri din ce in ce mai adolescenti, generand un hype imens pentru soundtrack-uri de liceu, un fel de meme-uri la fel de uitate ca si colegii de la clasa cealalta? Asa se pare.

Albumul a fost mentionat aici spre ascultare si benchmark (etalon de referinta) atat pentru cei care sunt atrasi de scena de dans cat si pentru producatori. Si ca sa stim la ce sa (nu) ne asteptam pe viitoarele line-up-uri din Bucuresti, organizate de un Yours Truly, un Origami sau in mai mica masura Chestionabil, cei care se inghesuie pe felia de target 20+.

Toma Carnagiu - Unu pe luna nr. 06 si doua vorbe despre muzica, putere si revolutie

Toma Carnagiu, proiectul cu nume hilar de terrorcore al lui Valentin Toma aka Qewza, cealalalta jumatate a duo-ului electronic timisorean Makunouchi Bento, a ajuns la numarul 6 al mini-mixurilor "Unu pe luna", pornite la 1 decembrie anul trecut in ideea de a oferi ascultatorilor o alta perspectiva asupra muzicii romanesti vechi, cu ce are aceasta mai reprezentativ in toate genurile.

In editia de fata, Toma Carnagiu a sapat prin arhivele Electrecord, de data asta nu prin Seria Jazz, ci prin muzica pop. Piesele sunt alese din catalogul anilor '60 si '70, si au un aer intens de negro-spirituals, ethos hippy, foarte frapant daca ne gandim la ADN-ul muzical romanesc. Instrumentatia si virtuozitatea aranjamentelor e pe masura, si de neregasit in peisajul muzical romanesc de azi. Comparati cu hiturile romanesti din ultimii zece ani, si cu marile nume de pop contemporan si national.

Ascultand mixul, n-am putut sa nu ma gandesc la faptul ca doua revolutii au fost suficiente ca de pe placa turnanta a istoriei unei epoci sa nu se mai transfere nimic spre noua societate inchipuita de revolutionari. Dupa "revolutia" care a adus partidul comunist la putere, tot ceea ce era inainte a fost inlocuit sau marginalizat de noua muzica, iar dupa revolutia din decembrie, tot ceea ce ascultati in mixul de mai sus a fost incuiat in arhive de noul sistem de piata, care este o alta configuratie a puterii.

Puterea isi selecteaza muzica, ii ofera canale si medii de existenta in functie de cum reuseste aceasta sa o reprezinte ideologic, si blocheaza accesul la broadcasting al muzicii care e contra. Puterea de azi e una a capitalismului de tip capatuire (adica opus celui ascetic teoretizat de Weber), de unde si apetitul pentru manele si opulenta kitsch (citeste glamour) a noilor mijloace de productie media. Amintiti-va ca Radio Zu este parte din trustul Antena 1, ca si Romantic FM si ca Music Channel sunt pe undeva legate de actualul presedinte si de RCS&RDS, care in 2010 detinea 50% din actiuni. Nu mai conteaza cine e in spatele canalelor TV care difuzeaza manele.

Odata la 4 ani puterea isi alcatuieste playlistul si line-up-ul pentru festivalurile politice electorale, unde se aduna ca intr-o menajerie toate numele artistilor romani comozi (pentru ca sunt an-ideologici) si comodificabili (pentru ca, daca au un discurs usor politizat, el poate fi folosit pentru a ataca tabara cealalta). Care artisti pot face switch-ul de la o saptamana la alta intre diverse ideologii politice (sau ce a mai ramas din ele), sambata aceasta cantand pentru rosii, sambata viitoare pentru albastri, sau galbeni s.a.m.d. Legatura muzicii (din Romania) cu puterea este evidenta si, la fel ca multe alte realitati, nu tocmai subtila. Platon avertiza demult ca schimbarea muzicii unui popor duce la schimbarea schimbarea sistemului politic. Nu prea am dat atentie acestui detaliu.

Dar ca sa ne intoarcem la muzica, piesele din mixul de mai sus merita cunoscute si ascultate de generatiile mai tinere, macar de curiozitate cum zice Toma Carnagiu, pentru ca acestea si-au pierdut demult spatiile sociale si parghiile de productie in care sa fie deopotriva lucrate si consumate. Doar daca in tara nu se vor inmulti proiecte de tip "Discoteca", pentru a amplifica cat mai mult ideea de curiozitate si amuzament. Pentru ca e clar ca infrastructura necesara creatiei unor astfel de muzici a fost distrusa cu desavarsire.

Tracklist:

00:00 01 Adrian Enescu feat. Cezar Tătaru - Dar este vitejia (I)
01:17 02 Alexandru Jula - Nu te mai juca
03:36 03 Luigi Ionescu - Lalele / Turturele
05:12 04 Dorina Drăghici feat. Nicu Stoenescu - Ia-mă la braţ şi spune-mi tu
07:48 05 Jean Păunescu - Timpul chitarelor
09:21 06 Aurelian Andreescu - Fluierând pe stradă
11:16 07 Rodion Hodovanschi - Mână cârmaci
13:26 08 Orchestra Noru Demetriad - Jamay
15:48 09 Trio Grigoriu - În amurg
19:22 10 Ludovic Spiess - Tiki, tiki, ciu
21:11 11 Vali Niculescu - Aş fi putut dansa
23:40 12 Nicolae Kirculescu - Marea
28:10 13 Orchestra Electrecord feat. Ilinca Cerbacev - Portofino
30:14 14 Gigi Marga - Zi cu soare
32:59 15 Constantin Drăghici - Pe litoral
35:55 16 Elena Zamora - Good Bye Hawaii
38:05 17 Doina Badea - Trecea o şatră de nomazi
40:12 18 Sergiu Cioiu - Lipa lipa
42:06 19 Orchestra Electrecord feat. Lucky Marinescu - Taka takata
43:41 20 Denise Constantinescu - Fir de fum
45:10 21 Margareta Pâslaru - N-am nici o vină
47:02 22 Anda Călugareanu - Ce tânăr eşti
49:33 23 Gil Dobrică - Hai acasă
51:50 24 Ștefan Bănică - Cum am ajuns să te iubesc
54:04 25 Dan Spătaru - Îți pare rău
56:53 26 Anca Agemolu - Doresc un băiat care să mă iubească
58:22 27 Gică Petrescu & Formația Mondial - The Impossibile Dream
61:39 28 Adrian Enescu feat. Cezar Tătaru - Dar este vitejia (III)

http://www.tomacarnagiu.ro/
http://facebook.com/tomacarnagiu 
http://twitter.com/tomacarnagiu 
http://soundcloud.com/toma-carnagiu 
http://mixcloud.com/tomacarnagiu/

Muzica romaneasca: de la slagar, dozator si revolta, la hituri

Muzica romaneasca: de la slagar, dozator si revolta, la hituri

Buna trecere in revista a evolutiei muzicii romanesti si al scurtului drum de la Mamaia la Edward Maya via baietii de cartier, cu interviuri ale unora dintre actorii principali: Teicu, Duta si Deliric1.

"Este 14 iulie 2010: se sinucide Madalina Manole. Moartea „fetei cu parul de foc” marcheaza un dublu sfarsit tragic: se incheie, acum, un destin personal dramatic, dar ia sfarsit si un destin colectiv. In mod simbolic, fara exagerare, la acea data se poate scrie si certificatul de deces al muzicii usoare romanesti, dupa ani grei de agonie. Gestul extrem al unei artiste ce odata a cunoscut succesul in inselatoarea industrie a muzicii, dar care in anii 2000 trecuse intr-un con de umbra, nu face decat sa arate ca muzica a mers la fel ca societatea romaneasca.

De la „Magistrala albastra”, la folkul „Cenaclului Flacara” si la odele de la „Cantarea Romaniei” in comunism, s-a trecut rapid, dupa 1989, la dozatorul TEC, la razvratire si zvarcoliri si s-a ajuns, azi, la un produs de export consistent, desi dezbracat de limba romana." (via Romania de la zero).

Peripatetic: Ode to MJ. Despre Eros, Thanatos si disonante cognitive in muzica electronica

Asteptam de multa vreme lansarea oficiala a proiectului Peripatetic. Am ascultat in urma cu 4 ani o piesa si am fost impresionat de aceasta capacitate de a canta, scrie versuri si compune in regie DIY muzica electronica cu un touch personal si, asa cum anunta si pagina de facebook, o inclinatie spre nostalgie/melancolie. E un talent aparte si cu atat mai special cu cat in general muzica electronica e destul de machista, cu exceptiile feministe notabile, dar putine. As zice ca Peripatetic se alatura, pastrand toate proportiile, acestora din urma.

Piesa se chema "Ode to MJ" (as in Michael Jackson, da) si vine la pachet cu un videoclip semnat Ivana Mladenovic. Daca versurile vorbesc despre frici, umbre, intuneric si alte motive din teritoriul marcat de Thanatos, muzica are accente disco-erotice, cu dramatismul minor asociat. Insa piesa, per total, e mai putin disonanta cognitiv decat clipul, si asta e frumusetea acestei lansari.

Strabunicul Freud ne invata ca functionam grosso modo intre pulsiunile erotice si cele thanatice (Eros si Thanatos), unele inclinand spre cautarea si satisfacerea placerii (sexuale sau nu), celelalte spre autoshutdown. Nu e cazul aici sa facem psihanaliza muzicii electronice, insa e usor de remarcat ca aceasta, prin repetitivitatea hipnotica asociata majoritatii genurilor, face parte din teritoriul Thanatosului. Repetitivitatea e de altfel trasatura principala a copilariei si a stadiului infantil al dezvoltarii noastre, prin care ne intoarcem mereu si mereu, dupa aceleasi patternuri, la modalitati de satisfacere a placerii care, daca te uiti la evolutia lor in timp, iti dai seama ca pastreaza aceeasi structura. Disco e una dintre zonele cele mai erotice ale muzicii electronice (daca se poate numi electronica), spatiul discotecii e unul al seductiei extroverte, opus clubului - spatiu prin excelenta al repetitivitatii introverte, asexualitatii si mecanicii bum-chak ("Ca sa joc, ca sa joc/ Dantul buf/ Cu reverente/ Ori mecanice cadente", cum zice poetul).

Poate ca varsta cea mai potrivita in care amandoua aceste pulsiuni se pun in scena si regizeaza comportamentele noastre e adolescenta, cu suisurile si coborasurile abrupte intre dorinta de explorare (auto)erotica si tendintele suicidale, mod de expresie a dorintei de ingropare a persoanei vechi care era copilul pentru nasterea celei noi care este adultul. Ingropare a trupului, a normelor sociale aplicate in microsocietatea care se cheama familie, a tabuurilor etc. E destul de glosat pe tema asta.

Poate ca acesta e si motivul pentru care scenariul videoclipului e o reflectie a soundului erotic al piesei, transpus aproape literal printr-un pool side party aniversar al cuiva care implineste 20 de ani. Prilej de explorare a senzualismului si sexualitatii fatale a varstei, dincolo de orice tabuuri si restrictii, cu aluzii mai mult sau mai putin discrete la threesome, gay love si multe bikini shots.

Abordarea cinematografica construieste foarte bine disonanta cognitiva de care ziceam, fiindca senzualitatea/sexualitatea nu are corespondent in versuri. Toata povestea asta solara a unui party de teenageri isi gaseste dublura dark in umbrele aruncate de versurile tenebroase si in cateva scene in care una dintre party girls (poate chiar sarbatorita) pluteste intr-o piscina intr-un rigor mortis care semnaleaza ca cineva a deschis complet usa lui Thanatos pentru a trece pe poarta de unde nimeni nu s-a intors vreodata.

Mi-a placut mult twistul asta, mai ales ca stiam piesa de mai multa vreme si, obsedat de versurile ei, ii asociasem deja o imagistica mult mai tenebroasa, dark disco. E cu atat mai inteligent cu cat sintetizeaza milimetric personalitatea lui M.J.: amestec incredibil de libido si mortido, cu un twist mereu disonant.

Director: Ivana Mladenovic
DOPs: Daniel Kosuth, Mihai Marius Apopei
Editing: Gabriel Basalici, Theodora Penciu
Producers: Abis Studio & Macadam Studio
Actors: Ada Musat, Andra Serban
Mastering: Macadam Studio
Music & Lyrics: Peripatetic

Despre Younkarls, Hipdiebattery, Coughy, Sillyconductor + Rekabu @ Control

Coughy live @ Control, sept. 2012. Tweaking the feel good knobs

Concertul de lansare a albumului de debut scos de Coughy la Local Records se anunta ca un triplu examen: test de anduranta pentru public (5 nume in line up dintre care doua live-uri si trei dj seturi!), examen de sunet si de capacitate pentru Control si, bineinteles,  validare a noului material semnat de cei doi tipi cu placeri vinovate pentru electronica de la The Amsterdams. Nu mi-am pus nici o clipa problema ca albumul nu o sa fie bine primit sau ca Vlad si Ovidiu au vreo sansa sa dea chix. Asta nu doar pentru ca i-am mai vazut live la Control, sau ca au avut una dintre cele mai bune piese de pe compilatia Buzz!Ro 2011 de la Local Records, ci mai ales pentru ca, venind dintr-un background de trupa de rock sunt rodati in dialogul dintre ei si dintre sound-ul creat si public.Care public a fost la fel de dens si de divers ca o felie de tort cu texturi fluorescente ale carui straturi s-au consumat pe scena unul dupa altul in functie de artistii din spatele pupitrului. A parut ca oamenii prezenti au venit sa savureze numai cate una-doua sectiuni din afis: unii pentru ca la Control a fost hihglight-ul evenimentelor de sambata seara, unii pentru ca vroiau sa ii asculte/vada pe Coughy, altii pentru live-ul Hipdiebattery (HDB, pentru economia scrisului), iar altii pentru pentru seturile de dans din care au avut ce alege: de la Younkarls pana la Sillyconductor + Rekabu, Coughy si Hipdiebattery. Cap la cap si ureche langa ureche cred ca s-au plimbat prin cele trei spatii principale de la Control cam 800-1000 de oameni. Fara doar si poate, daca evenimentele muzicale dinauntru au fost crema evenimentelor de sambata, terasa spectaculoasa a Controlului a fost bomboana de pe crema: plina ochi de la inceput pana dupa concertul Coughy, adica ora 3 noaptea.

Avand in memoria auzului ecourile chillwave-like ale pieselor de pe album si gothronica idmista a lui HDB, deci un mind set pregatit sa exploreze texturi eterice mai degraba decat pulsatiile materiale ale basilor, seara a inceput neasteptat si foarte abrupt cu setul pus de Younkarls. Excelent, muzica de ora 4 a.m. pe care sa tot dansezi, nimic de zis. Atata doar ca era ora 10 p.m. si urmau alte chestii melodico-experimentale, mai meditative, mai personale, cel putin in partea cu live-urile. Publicul dinautru a avut parte de un amestec energetic de 4-to-the-floor in multiple instante de house, techno dubbish samd. Fara mila pentru live-ul HDB, dar a functionat ca o deschidere inteligenta (si cred ca involuntara) pentru acest eveniment care trebuia sa impace excitatia urbana de sambata seara cu asteptarile de concert.

Hipdiebattery a intrat tarziu, si fara nici un pasaj de trecere: de la basii galopanti si kick drumurile saltarete direct intr-o atmosfera de confesiune emotionala construita din spatii reverberante, delay-uri si vocea Ancai "Hipdiebattery" Stirbacu, pe care nu am ascultat-o live pana acum. Asa ca am fost ochi si urechi: canta si controleaza live diversi parametrii si sectiuni instrumentale din propriile piese, s-a prezentat pe scena cu o aluzie discreta la un outerworld techno-rave-ologic prin banda fluorescenta desprinsa oarecum din TRON, care a detronat vizual coronita de pe crestet. HDB creeaza o prezenta energica care reuseste cumva sa ancoreze publicul altfel lesne de pierdut intr-un abuz de delayuri si reverburi situate mai ales in plaja frecventelor medii si inalte, topite intr-un hiss penetrant de efectele folosite.

Am incercat sa descifrez ce canta/spune, ca un tiranozaur de versuri ce sint, dar mi-a fost imposibil. E un regret personal pe care il am si in cazul altor artisti care nu s-au decis inca daca vocea trebuie sa fie textura sonora sau gestanta de sensuri. Probabil ca a cantat in engleza, dar engleza mea nu ma ajuta la descifrarea tuturor nuantelor, iar mixajul nu a ajutat versurile sa se detaseze de voce. In timp ce puneam la cale o microteorie despre efectele reverbului tip catedrala si a delayurilor tip canion asupra unui club in contextul unei iesiri de sambata seara, schitand niste concluzii legate de raceala si sentimentul de ratacire pe care o da aceasta combinatie - pret platit pentru efectul de grandoare monumentala garantat - o rafala de basi si idm dansant au spulberat implicatiile incipientei teorii si au inceput sa miste lumea, inclusiv pe mine. La nivelul asta de energie s-a si terminat live-ul HDB, si recunosc ca mi-ar fi placut sa insiste mai mult in aceasta zona. Trecand de inceputul liniar si reverberant, de vocea din care nu am descifrat versurile si de apetenta pentru frecvente medii si inalte, a fost un live care a avut parca prea mult din extreme si prea putin timp sa se dezvolte asa cum mi-as fi dorit. A fost cu aplauze, e de urmarit, pentru ca are multe parti bune, dar parca a lasat o senzatie de insatietate: teasingul cu basi trebuia dezvoltat.

Intre HPD si Coughy a fost un intermezzo mai contrariant decat setul de deschidere pentru HDB: nici mai mult nici mai putin decat footwork. Surprise, surprise. Am incercat sa aflu a cui a fost alegerea, dar nu am reusit. Problema cu tortul de care pomeneam mai devreme s-a dovedit astfel cea mai greu de descifrat in toata economia evenimentului de sambata, aratandu-si adevarata si enigmatica structura. Layere-le care au unit act-urile au fost puse cu mana printr-un procedeu de colaj inexplicabil, dar de efect, cam ca toba aia care se auzea in Simfonia 94 a lui Haydn, Supriza. Visualurile made by Color Nurse au luminat brusc atmosfera destul de dark in care intrasem odata cu actul precedent.

In deschidere Coughy au inceput cu "Precambrian", piesa de pe Buzz!RO 2012, o deschidere excelenta ca si captatio benevolentiae. Ce a urmat a fost cumva previzibil pentru cineva care era familiarizat cu albumul Coughy. In cazul lor, avand in spate conceptul de muzica/piese nascute din intalnirea unor artisti in real time, e greu de spus ceva despre live-ul unei trupe care scoate un album facut din bucati de live-uri inregistrate. O trupa care are in spate exercitiul concertelor si obisnuinta repetitiilor si a jam session-uri, e putin probabil sa nu performeze bine mai ales la un eveniment de lansare. Cine a ascultat albumul a ascultat concertul, si viceversa; ideea de jam session si de improvizatie e destul de transparenta pe album si, in contextul unui live de 40-50 minute nu a fost schimbata fundamental. Au aparut mai multe pasaje de experiment psihedelic tinut sub control si balansat de melodicitatea fiecarei piese. Iar Coughy au stiut de fiecare data sa se opreasca, exact acolo unde dronele si delayurile incepeau sa imprastie pozitivismul vibrant din aer. Ca si pe album, cei doi au si pe scena atat un dezvoltat simt al duratei unui micro-eveniment muzical in cadrul unei piese, cat si un cronometru atent la ansamblu, asa ca stiu cand si cum sa se schimbe macazul fara sa devina prea insistenti sau prea diluati. Au fost bine primiti, aplaudati sincer si cu cu luminite in ochii participantilor. Ma astept sa ii vad pe line-up-ul unui viitor festival Pitchfork, daca acesta se va muta vreodata in Europa.

Pe un fundal de techno disfunctional, c'est a dire Andy Stott (o alta iesire brusca din contextul sonor precedent, adica un intermezzo contrariant asa cum a fost mai devreme footworkul),  Color Nurse si-a stins proiectorul, baietii dinainte au luat sculele cu ei au plecat non-Macurile si sculele live, iar pe scena au venit Macurile subversive ale lui Sillyconductor+Rekabu. Poate a fost cu talc, pentru ca specialitatea S+R este sa faca reconfigureze un context (de clubbing pe tipar occidental) si sa il recompuna ironic din piese care altfel sunt disfunctionale pentru contextul respectiv. Prima data cand am scris despre ei, in contextul raposatului Circus din Carpati, am crezut ca e doar o alegere exotica pentru seara respectiva. Acum cred ca deocamdata e una dintre putinele modalitati viabile de distanta critica si detasata fata de un imperialism technoid inexpugnabil. Iar asta se traduce prin selectia si includerea in seturile lor a tot felul de piese din zonele non-occidentale, care mai de care mai orientale si mai buricoase, spre disperarea multor puristi. Spatiul nostru acustic a pendulat, ca si cel intelectual, intre Orient si Occident, si nu s-a gasit inca o solutie care sa le integreze pe amandoua.
Trebuie sa recunosc din seturile lor ca si Orientul si coloniile muzicale ale vestului au forta lor si stau in picioare si functioneaza daca sunt primite/privite prin acest filtru.

In fond nu putem decat sa ne luam peste picior ca suntem un popor cu populatie rurala de peste 50%, cu o penetrare a manelelor si a muzicii populare de cel putin 80% si ca ne chinuim in fel si chip sa ajungem din urma o civilizatie urbana a culturii de club care are trilioane de nume si piese si ramificatii sociale in care s-a dezvoltat. Sa ne luam peste picior si sa dansam pe seama asta, fara sa punem neaparat botul si urechea purista doar la clasamentele din DJ Mag, Resident Advisor, FACT Mag  si Pitchfork. Dar publicul nostru pare ca nu e pregatit pentru aceste citate culturale ironice si autoironice si aproape cu ocazia fiecarui set se creeaza cate un mic scandal legat de faptul ca selectia include piese foarte apropiate de manele, daca nu chiar manele de-a binelea. E o ipocrizie cam dubioasa, daca stai sa te gandesti ca la fiecare nunta romaneasca se asculta o populara sau o manea si lumea danseaza in hore corecte politic care includ si hipsteri, si rapperi si rockeri, si pe mamaie si pe tataie. Si sigur aia care pleaca din sala injurand se angreneaza cand e ocazia la o astfel de hora, si nu pleaca injurand pe nasu' mare. In fine, am stat pret de 7-8 piese cu parere de rau ca setul nu va fi inregistrat, si am auzit niste chestii pe care nu ma puteam hotari daca se le ascult cazut pe spate sau sa ma las antrenat complet de ele. Ritmuri de hip hop, breakuri si basi sintetici distorsionati pe fiecare beat, laolalta cu acorduri orientale, ce sa zic, au sunat bine pentru urechile mele. Nu si pentru ale altora care s-au scandalizat (impiedicat) de o alegere pe care au interpretat-o la modul literal: adica DJ-ul pune doar muzica care ii place. O sa dau din casa si voi spune ca subversivitatea lui Sillyconductor + Rekabu merge mai departe. Am auzit ca ar scrie chestii rusinoase pe masini sau pe biciclete prafuite, asa ca ar trebui sa ne gandim de doua ori inainte sa ne ridicam glasul impotriva lor. O sa ne gasim masina pe care un deget criminal a dezgropat de sub praf adevarul freudiano-jungian despre destinul muzical romanesc: "Villalobos + manele = love" si o sa ne facem de ras in tot blocul/caminul studentesc.

Din fericire nu au plecat prea multi si am auzit ca petrecerea a durat pana pe la 8 a.m. Deci evenimentul a iesit bine si a avut savori din cele mai diverse, ca o adevarata experienta de micro-festival multi-cultural in care ne intalnim cu propriile noastre impersonari (de la goth la idm, chillwave si shoegaze pana la orientalisme mai apropiate sau mai indepartate) pe care nu reusim sa le integram in totalitate dar langa care putem sta la o petrecere toata noaptea.

LATER EDIT: Cate ceva despre sunet, ca sa nu lasam subintelesurile sa bruieze riviuul. Inteleg ca HDB (mai si) improvizeaza, si nu e un act in cadrul caruia sa existe o abordare constanta a vocii: unele piese au nevoie de un mixaj care sa ajute textura si trademark-ul, altele au nevoie de un mixaj care sa evidentieze vocea. Cu vocea insa a fost o problema, atat la Coughy, pe alocuri, cat mai ales la HDB. Asta din doua motive: in primul rand din cauza sursei, in al doilea din cauza mixajului de la pupitru. Probabil ca o discutie prealabila intre artist si inginerul de sunet l-ar fi ghidat pe acesta din urma in proces (de ex. sa stie cand vocea trebuie sa fie layer si cand trebuie sa fie element individual). Oricum, era un lucru dificil de facut cata vreme exista reverb si delay in cantitati industriale. Probabil ca soundcheck-ul pentru Coughy, care foloseste alt tip de procesare pentru voce, desi din aceeasi familie, nu avea cum sa se potriveasca pentru toata seara. All in all, si la Coughy au fost momente cand vocea s-a pierdut si a trebuit sa o caut printre frecvente pana sa o dibuiesc. Sistemul de sunet de acum este 10 clase peste vechiul Control, fara indoiala; ar mai ramane de facut ceva mai mult fine tunning pe materialul care iese din laptop/scule si ceva mai putin fine tunning on the spot din partea sunetistului care sa isi arate/perfectioneze/evidentieze arta.