Club Kids - Party Monster

Michael Alig (n. 1966), membru cofondator al Club Kids

Putina istorie a clubbingului atat pentru clubberii hipsteri si followeri carora li se pare ca fac ceva cand se sparg cu substante si outfituri in toate MNACurile, Gaiele, Kristalurile si celelalte locuri cool si postcool din tara. Dar si putina distanta critica pentru promoterii de azi, parte din ei intrati intr-un joc ce creeaza un fel de functionariat al entertainmentului de club, cu sau fara guler, in care tot ce conteaza e businessul si mai putin expresia personala.

The Club Kids were a group of young New York City club personalities mostly led by Michael Alig and James St. James in the late 1980s and early 1990s. The group was notable for their elaborate and outrageous costumes and rampant drug use in particular, ecstasy, ketamine, cocaine and heroin. Alig's notability and influence grew, and at one point he was on the payrolls of several clubs owned by Peter Gatien for simply showing up with his entourage, since their behavior  attracted customers. Alig and the Club Kids also began holding illegal "outlaw" parties in various public places, including a donut shop, the old high line tracks before their conversion to a park, and the New York subway. At the height of their cultural popularity, the Club Kids toured the United States and appeared on several talk shows, such as Geraldo, The Joan Rivers Show, and the Phil Donahue Show.

Ce insemna sa fii promoter si party animal in NY la inceputul anilor '90? Insemna nu sa aduci trupe si sa te chinui ca naiba sa gasesti balanta potrivita intre line-up, locatie, pretentiile publicului si fitele sponsorilor care nu inteleg nimic. Insemna sa fii platit de patronii de cluburi ca sa te duci acolo, pentru ca prezenta ta va aduce foarte multi oameni in club. Iar in cluburi te urcai la balcon, vomitai  in gura oamenilor si era ca si cum ti-ai fi dat cel mai organic autograf pe care fanul tau l-ar fi simtit direct in stomac, la propriu. Michael Alig (foto) a fost unul dintre acesti promoterii, ajuns in pozitia de lider al Club Kids datoritagustului pentru partyuri excentrice. Dupa el clubbingul s-a transformat pentru totdeauna. Extravanganta si identitatea secunda construita special pentru party-urile din weekend ii datoreaza totul.

Unii zic ca Michael Alig, a fost original, altii, inclusiv gasca lui de atunci, doar dement. E adevarat ca a ajuns sa omoare pe cineva, si a stat in inchisoare o gramada pentru ca apoi sa traiasca de pe urma legendei deviante pe care a creat-o, ca si James St. James.

E insa la fel de adevarat ca chestia asta numita clubbing extrem lasa urme. Le poti vedea in privirea lui, si in privirile celor care apar in interviurile din documentar, tovarasii lui de petrecere. Acesti Club Kids sunt cei de care a fugit Marcus Lambkin (aka Shit Robot) cand punea muzica in cluburile din NY si spunea ca toata scena era fucked up, mai putin pe muzica si mai mult pe atitudine. De fapt, cam asta e cu clubbingul daca ne gandim bine: un decor si un soundtrack pentru filmul identitatilor noastre multiple, care se desfasoara undeva intre 20 si 30 de ani si lasa urme mai adanci sau mai putin adanci in felul in care privim lumea si pe noi insine pentru toata viata. Don't try this at home.

Descarca documentarul aici.

Clubbing in Berlin/RA Real Scenes

Real Scenes: Berlin from Resident Advisor on Vimeo.

Pionierii muzicii electronice, de Simon Reynolds

Un documentar scris  de nimeni altul decat Simon Reynolds, care completeaza excelentul documentar BBC 4 despre Krautrock de aici - si care constituie o buna introducere in istoria muzicii electronice. Si nu, nu incepe cu Kraftwerk, ci cam asa: tot ce stii despre electronic pop este gresit.

Space music sau analog synth epic, genul despre care scrie cu verva Reynolds, este soundul cosmic al unor ani '70 care au fost in multe o extensie a psihedelicilor ani '60. In epoca starea de spirit era "sa iei droguri ca sa faci muzica pe care sa iei droguri" (Spacemen 3). Acest sound nu a inceput si nu s-a terminat nici cu Jean Michel Jarre, nici cu Tangerine Dream, Vangelis sau Klaus Schulze, sustine Reynolds. Pe de alta parte el a inaugurat un gen de productie reprezentata de albume obscure cu doua piese a cate 30 minute fiecare. Explicatia - cine se stoneaza nu se simte confortabil in 3-5 minute - vine de la unul din pionierii genului, Schulze: "fumam toti si intram in stari de durata lunga. Piesele de patru minute se terminau prea repede, nu era o muzica relaxanta, ca un vis. Vroiam sa facem muzica care sa fie ca o bucata clasica, cu leitmotivuri si coada."

Electronic space music a intrat pe scena londoneza de dance a inceputului anilor 90, prin DJ Dr Alexander Paterson (The Orb) care pus piesa-album de 60 de minute, E2-E4 a lui Manuel Gottsching (uite un strabunic al trupei romanesti KarpovKasparov), fondatorul trupei de Krautrock german, Ash Ra Tempel. Suficient de lunga cat sa poata face trecerea de la synthurile spatiale ale anilor 70 la cultura post acid house. Si sa hraneasca pe unii ca Biosphere, Future Sound of London, Pete Namlook si bineinteles The Orb. Si mai nou sa isi gaseasca in space disco o formula de convietuire cu cultura dance, asa cum fac Lindstrom sau Prins Thomas care, citez, "sunt obsedati de un episod obscur al sfirsitului anilor 70 din nordul Italiei, cand muzica disco si space rockul s-au ciocnit si a rezultat ceva pe care tinerii italieni dansau in transa toata noaptea".

Cred ca documentarul lui Reynolds merita citit tot, poate chiar conspectat si salvat pe hard. Linkul e aici.

Nasterea soundului DFA (a boing bum-chak E-story)

Trivia intro

Daca ar fi sa scriu o destul de schematica nota despre nasterea soundului DFA Records as incepe cu o intrebare de tip trivia extins:
Indie-rock guy convertit la dance music pe un E-trip, la un party cu un prieten irlandez?

Asa incepe povestea influentei pe care a avut-o un DJ irlandez asupra uneia dintre cele mai inovatoare case de discuri independente new-yorkeze, cu un impact enorm asupra muzicii de dans: DFA Records, infiintata de James Murphy aka LCD Soundsystem si Tim Goldsworthy fondator Mo-Wax si parte din supergrupul UNKLE.

Cum a ajuns James Murphy pre-DFA (el era acel indie-rock guy) sa se converteasca la muzica de dans e punctul de intersectie a doua destine, iar povestea asta ar trebui sa faca parte din bibliografia obligatorie pentru istoria muzicii electronice de dans recente. Pentru ca e o parte mai putin cunoscuta.  Pe scurt, fara Marcus Lambkin aka Shit Robot (el era acel DJ irlandez) si fara intalnirea si apoi prietenia dintre el si Murphy, DFA Records nu ar fi ce este azi. Si ca intotdeauna in istorie, the winner's take it all. Nu ca Marcus ar fi pierdut vreo batalie, ci pur si simplu pentru ca dintre el si Murphy acesta din urma este frontmanul DFA Records si figura emblematica care l-a impins, l-a sustinut si l-a invatat pe Marcus sa-si produca propria muzica. Si probabil nu doar pe el - dar asta e alta poveste.

Un raver de la tara castiga un Green Card

Back in time, adica prin anii '80, cum ii statea bine oricarui tanar irlandez crescut la tara in imprejurimile Dublinului, Marcus era si el un skinhead in cautare de aventuri, cu capul plin de Killing Joke si Dead Kennedys, intr-o tara a carei istorie traversa o mare gri in petrecerea timpului liber: pe atunci Irlanda tinea de lumea a treia si avea multe probleme legate de consumul de heroina, crime si someri.

Ca in toata Europa, venirea acid house-ului de peste ocean - importat in Dublin de doi amici ai lui Marcus - a fost simtita ca o revolutie: cei trei au avut intuitia ca ceva se va schimba pentru totdeauna in lume. Asa cum zice si Marcus: “Cu siguranta, de atunci am devenit alt om.” Cum irlandezii au gravata in ADN ideea de emigrare, aceasta a fost imediat activata de Marcus care a simtit ocazia de a porni in cautarea a altceva decat gri-ul natal. Ocazie potentata si de niste unchi hipioti care l-au incurajat sa plece din tara. Iar destinul si-a varat coada la modul cel mai incredibil cu putinta: Marcus a aplicat la o loterie Green Card pentru America si a castigat. Destinatia: New York. Se intampla in 1992.

Rau de clubbing comercial

Timp de doi ani in NYC, Marcus a invatat sa mixeze ca DJ punand Daft Punk si hituri eurorave unui public compus in general cam din 15 tipi care veneau duminica in Brownies, o locatie dedicata celor care asculta rock. Prin 1994, mixand piese de trip-hop timpuriu a ajuns sa aiba o rezidenta la celebrul club underground semi-ilegal Save The Robots, acolo unde se produceau nu mai putin celebrii Club Kids. Combinatia de hedonism, teribilism, spectacol bizar si substante, care s-a sfarsit cu asasinarea unuia dintre Club Kids, i s-a parut nebunie totala: “pentru un pusti din Dublin, era mereu ceva de genul: what the f*ck!?” Asa incat prin 2000, desi serile de sambata de la Centro-Fly erau mereu pline, Marcus era complet satul de toata scena: "Era al naibii de MTV, New Jersey, sticle de vodca pe masa, high-end si chi-chi stuff, si imi manca sufletul. Cumparam toate releasurile astea groaznice de house comercial ca sa le pun acolo, si scriam pe ele ‘shite’. Si intr-o buna zi, acasa, in timp ce ma ocupam cu  asta am zis: F*ck, nu mai pot sa fac asta!”

Intalnirea cu Murphy, fratele sonic al lui Marcus

Intre timp Marcus incepuse si un business: casa de discuri Plant Records, impreuna cu un irlandez ex-pat. Dupa petrecerea de lansare care a dat numele unei serii de evenimente numite Plant Saturdays cei doi si-au dat seama ca se pricep mai bine sa dea petreceri decat sa administreze un record house... Asa ca au facut si un club de noapte Plant Bar, ca doi buni irlandezi ce erau. Barul si birourile Plant s-a aflat intr-o cladire in care mai tarziu avea sa devina HQ DFA Records.

Totusi Marcus era hotarat sa renunte, doar ca in pragul deciziei de a renunta la tot, la sfarsitul anului 1998, un prieten le-a facut cunostinta cu un inginer de sunet - James Murphy aka LCD Soundsystem - care sa-l ajute sa isi faca muzica. Marcus isi aminteste ca la prima intalnire James era foarte tacut: ei erau doi tipi care ascultau muzica dance iar el un tip indie-rock tipic american (cu cizme army) despre care credeau ca ii ia drept idioti. Atat de tipic ca era hater convins al muzicii de dans despre care credea ca e toata in genul C&C Music Factory...

Convertirea pe E

Cum Murphy incepea in acea perioada sa isi construiasca un studio, Marcus, care venise din Irlanda ca si artizan de boxe, s-a oferit sa il ajute.  Si normal, ca in orice encounter adevarat intre doi artisti din culturi diferite, au inceput sa isi puna muzica favorita unul altuia. Marcus a descoperit ca toti idolii lui imprumutasera cate ceva din muzica pe care i-o punea Murphy. Murphy a inceput sa aprecieze muzica de dans si sa dea petreceri impreuna cu Marcus. Aici ajungem in miezul E-storiei. La una din aceste petreceri de subsol unde punea muzica David Holmes, DJ si producator care vroia sa isi scoata un album de tip soundtrack pentru un film imaginar, Murphy, in vreme ce facea primul sau E-trip, s-a convertit la muzica de dans. Marcus il convinsese pe Holmes sa isi inregistreze albumul in studioul proaspat construit de Murphy...

Interesant e ca piesa pe care E-ul isi facea efectul era Tomorrow Never Knows de The Beatles. In creierul scurtcircuitat de MDMA al creatorului monstruosului sistem de sunet Death From Above - construit de Murphy special pentru turneele Six Finger Satellite - a aparut atunci ideea de a face o muzica de dans care sa reuneasca soundul tip Donna Summer cu cel al trupei The Stooges. Ideea s-a transformat in casa de discuri care poarta numele acelui amplificator de putere monstruos.

In 2002 soundul s-a regasit in piesa House of jealous lovers a trupei The Rapture. Restul, adica ce au facut si continua sa faca LCD Soundsystem, Shit Robot, The Rapture, Juan MacLean, Hot Chip, YACHT, Black Meteoric Star si ceilalti artisti de la DFA, e istorie, dupa cum s-a mai zis.

Pilooski si Dirty Sound System despre editarea muzicii (in franceza)

Despre muzica si pasiune

The Electro Wars - un documentar despre muzica electronica in epoca Internetului

The Electro Wars Final Trailer from Stephen Alex Vasquez on Vimeo.

Inca un documentar despre muzica electronica, realizat de Stephen Alex Vasquez, cu premiera la New York, saptamana asta. Ideea documentarului a pornit de la un post sarcastic la adresa muzicii electro in SUA si Europa, publicat pe hipsterrunoff. Blogul lansa si ideea de bloghouse, nume generic pentru toate trupele care nu intrasera in atentia publicului larg, in schimb erau mentionate pe bloguri ca bigstereo sau missing toof in 2006. La vremea inceperii documentarului, regizorul nu era un cunoscator al scenei, asa ca ce face el cu acest scenariu e chiar o descoperire a muzicii electronice, organizata intr-un fel care sa aiba sens si sa fie atractiv si pentru generatia MTV si post-MTV, generatie cu valoare mica a attention span-ului.

Ideea e urmatoarea: in anii in care cinci mari case de discuri controlau tot ce era pe piata muzicala si functionau ca trend setteri ai muzicii pentru mase, cu bugete de marketing de milioane de dolari, era o regula nescrisa ca pe o perioada de cinci ani sa existe doar un singur nume al unui artist popular de muzica electronica, cu indicatia expresa ca acest artist sa fie numit in public ca dance artist. Intre timp, cei cinci nu mai sunt cinci, si nici mari nu mai pot fi numiti. Sunt inca trendsetteri, insa artistii promovati de ei apar in topurile Billboard alaturi de artisti de nisa, ale caror bugete de promovare sunt pe genul bani de buzunar.

Internetul e cel care a jucat un rol decisiv, la inceput prin bloguri iar acum prin social media. Pentru ca in ziua de azi popularitatea nu se mai masoara in vanzari, ci in buzz. Iar trupele de electro duc aceasta lupta pentru buzz ca sa ramana relevante, si in felul acesta artisti de nisa care nu au sustinerea unei case de discuri si care reusesc cumva sa scoata capul in lume. In drumul de la bedroom production la club, noul sound calatoreste mai intai pe Internet. Cultura de club e mai puternica decat muzica, motiv pentru care generatiile mai noi, cel putin in SUA nici nu au o perspectiva istorica a genului. Toata lumea e cu Tiesto, putini mai stiu de Kraftwerk, Jeff Mills, Juan Atkins, Africa Bambaata. Cu toate acestea, documentarul nu e o istorie a muzicii electronice, nu acesta e scopul lui. Stephen Alex Vasquez e fericit ca reuseste sa fixeze cateva repere pentru generatia MTV si post, presarate intre interviurile cu Moby, DJ Premiere, Vasquez, Aoki si altii (Gaga nu a vrut sa dea interviul).

In sfarsit, autorul sustine ca Internetul a ajutat aceasta muzica sa iasa din circuitul home studio - club si sa ajunga sa influenteze global pana si tarile si culturile mici, si isi propune sa raspunda la cateva intrebari si teme de reflectie cum ar fi: E posibil sa ajungem la un overload muzical? Faptul ca in fiecare zi apar pe bloguri remixuri ale artistilor consacrati afecteaza marketingul artistilor independenti? Noile remixuri sunt bine primite, sau sunt privite cu reticenta de acestia? Ce se va intampla cand independentii vor pune mana pe ProTools si vor face propriile remixuri? Vor deveni remixurile ceva depasit? Sa vedem raspunsul. (adaptare dupa cdm).

Kraut 2010 a.k.a. varza pe val(uri)

Anul trecut BBC 4 a facut un documentar  dramatico-elogios, aproape cosmic, despre cautarile artistilor germani de dupa razboi care au dus la un tip de muzica experimentala, psihedelica si progresiva pe care presa britanica l-a poreclit ironic Krautrock (kraut=varza). Documentarul se numea Rebirth of Germany si prezenta trupe ca Neu, Can, Amon Dull, Faust, Guru Guru, Organisation (devenita mai tarziu Kraftwerk) s.a, artisti care vroiau sa faca un rock din care sa extraga radacinile blues americane.  Atunci englezii nu i-au luat in serios.

Fresh Good Minimal a postat la inceputul lunii martie un link cu o mare compilatie de Kraut. Music for your brain vol. 1-3 1968-80. Postarea are un aer fresh, cu legaturi subterane invizibile intre minimalul comercial si experimentul teuton de dupa razboi, e atat de fresh ca Ich weiß nicht, was soll es bedeuten / Daß ich so traurig bin... - Ma intreb ce-ar putea sa insemne/ Mahnirea din sufletul meu/ E-o veche poveste, pesemne, / Ce-mi staruie-n minte mereu (cum spune poetul pre-minimalist H. Heine.) In 2010, FGM ia krautul in serios dupa ce a epuizat minimalul (un rebranding/o repozitionare n-ar strica). De pe varfurile muzicii electronice, FGM arata spre psihedelia cosmica germana.

La sfarsitul lunii martie, in The Guardian, Jon Savage, un oarecare autor titrat si premiat pentru o istorie a punkului made in UK, spune ca, "chiar daca e vechi de 30 de ani, krautrock-ul, muzica experimentala a Germaniei anilor '70, are inca o prospetime pe care a 6-a generatie de trupe indie britanice nu o pot egala". E de inteles pentru un intim al fenomenului sa fie in sevraj dupa energia bruta a acestuia, chiar si dupa a sasea generatie. Insa tot articolul e plin de reverenta. Si la inceputul lunii aprilie acelasi oficios face o scurta prezentare a compilatiei Deutsche Elektronische Musik, care va aparea in curand. (Asta e marketing). Una peste alta, The Guardian ia krautul in serios, de data asta privind dinspre versantul rockului.

Asadar, obscuritatea krautului si elogierea unui fenomen care a fost cult pentru unii putini e o chestie in care mainstreamul BBC/The Guardian si nisa FGM se intalnesc. Nu e doar o eroare de sincronizare. Nu e ca scena electronica e in impas inspirational si a ajuns sa isi inghita coada ca sarpele cosmic. NIci ca genurile muzicii electronice de dans au inceput sa se restranga unul cate unul: de house ne-am acrit pana peste cap, minimalu' a crapat de mult, unul din promotorii dubstepului spunea ca e ceva prea rece si gri in el, trance/ul s-a dus naibii cu populismul lui, goa incearca un Rebirth la Targu Jiu, se zvoneste ca drum'n'bassul a murit, lounge/ul si buddha bar au ajuns coloane sonore pentru filme porno. E ca fiecare dintre genuri ar vrea sa isi depaseasca granitele: rockul sa fie minimal, iar house/ul sa aiba ceva indie sau alternativ in el, gothicul sa fie funk si goa ceva brit pop.

Adevarul e ca ne-am cam plictisit de clubbing si soundul asta fara cohones care sa se reclame dintr-o filiera intelectuala cu cohones, asa cum se reclamau detroitistii din Alvin Toffler cu sintagma lui "techno rebels". Se face muzica de consum usor, fara prea multa filosofie, de catre producatori fara fetze si fara discurs accesibil in media (cine s-ar obosi sa citeasca ce vor si ce gandesc artistii electronici? - se stie doar: ceva notorietate, sa semneze cu un label,  si sa castige niste banuti; nu mai sunt pretentii revolutionare in muzica, nu stiu daca se observa. Mai e cate un Villalobos care sustine ca muzica de dance si politica nu ar trebui sa se excluda, ca partiurile sint de fapt o atitudine politica. Dar numai el intelege ce zice). Dupa cum si rockul a obosit sa fie purtatorul unui mesaj coerent si rational, si a unei structuri care sa stea spate in spate cu muzica pop.

DJ/ii sunt obositi de atata glob-trottereala, Norman Cook e surd de o ureche, Ibiza a devenit o insula pentru pensionari. Si daca mai ai rabdare sa asculti piesele care faceau deliciul topurilor o sa vezi cat sint de obosite. Oboseala asta nu se vede in public pentru ca luminile sunt stinse, se poarta ochelari iar noaptea in club devine o pastila foarte superenergetica. Publicul e neatent la muzica pentru ca e preocupat sa se faca varza. E mult tam-tam in jur, e si ceva agitatie hormonala la mijloc, si asta da impresia ca fenomenul EDM e pe val, cand de fapt el e tinut in viata artificial de sponsori si de curentul care trece prin amplificatoare.

Tehnologia nu a evoluat asa de mult in ultimii ani. Se fac multe combinatii intre lucruri care nu trebuiau sa se combine dpdv sonic si se experimenteaza la greu, dar scena si-a atins limitele cumva si din cauza instrumentelor. Chiar daca sintetizatoarele s-au expandat si au devenit mai puternice, principiile au ramas aceleasi. La fel e si cu softurile. Vremea revolutiei e pa, deocamdata. Nu ne mai miram aproape de nici un sunet. E timpul pentru hibridizare, acum ca digitalul poate fi integrat mai bine cu analogul, si o sa vedem multi mutanti experimentali. Scena EDM se misca cu oboseala din cauza automatizarilor si mecanicii predictibile date tocmai de perfectionarea skilurilor de productie. A ajuns sa fie ingreunata de regulile si restrictiile propriilor genuri. Are nevoie de niste aer fresh, si cum acesta nu vine din tehnologia actuala, ca intotdeauna, cauta inspiratie intr-un moment obscur care sa poate fi exploatat.

Asa ca nisa si mainstreamul au ales sa dezgroape krautul, la egala distanta de rock si de electronic, structura si antistructura. Rockul viseaza sa fie o blonda superba, minimalul viseaza sa ajunga o bruneta carliontata. Rockul vrea sa isi regaseasca energia de altadata, electronica e nostalgica dupa momentul unic si irepetabil in care a adus pe lume revolutia unui nou sound.

Rockerii si electronistii pot sa faca pace acum. Sa iasa din schemele consumeriste, mainstream, hi(p)steristice etc. Sa ia o pauza, sa faca o salata de kraut pentru revitaminizare, si sa vada unde va ajunge tehnologia daca trecem cu bine de 2012. Viata merge inainte, chiar daca privim spre viitor prin oglinda retrovizoare a trecutului, dupa cum a spus marele filozof bulgar Stancio Stanchev sau Marshall McLuhan, nu mai stiu. E o mare varza in capul meu.

PEEP SHOW: Watch ‘The Rebirth of Germany’, a BBC 4 Doc About the Rise and Fall of Krautrock

Un documentar care merita vazut fie si numai pentru simplul fapt ca ilustreaza felul in care o vointa si o platforma artistica comuna au creat un sound nou, diferit de influenta rockului anglo-saxon si in final au ajuns sa schimbe radical muzica pe care o ascultam. "Intre 1968 si 1977 trupe ca Neu!, Can, Faust si Kraftwerk au cautat surse in afara rock'n'roll-ului pentru a crea una din cele mai originale si intransigente muzici auzite vreodata. Toti impartaseau acelasi scop comun - o dorinta proiectata in viitor de a depasi trecutul inspaimantator al Germaniei. Chestie care nu a oprit presa de muzica britanica, obsedata inca de razboi, sa numeasca noul curent Krautrock (Kraut=varza). John Weinzierl de la Amon Duul II spune pe la inceputul documentarului ca vroiau sa fie internationali, vroiau foarte tare sa nu fie anglofoni si sa nu fie germani. Asa ca spatiul a fost una dintre solutii.  Cpt. Picard, au fost altii inainte de al tau space, the final frontier. De vazut cat mai e pe net, pt ca BBC 4 l-a scos repetat de pe vimeo. Razboiul continua.