Motto:
When there's no love in town,
this new century keeps bringing you down,
all the places you have been
trying to find a love supreme.
Intro: de ce si cum
Scriu aici despreun poolparty si o mica parte din scena de rominimal, la care am fost recent. Dar nu e vorba doar de rominimal, ci de tot ce am auzit si vazut in ultimii ani - povesti despre ce fel de oameni, ce fel de lume si ce fel de intamplari sunt de gasit pe la festivaluri si prin cluburile dedicate muzicii electronice. Ok, recunosc ca textul de mai jos e mai mult pentru promoteri si actori ai micii scene electronice, decat pentru fani in general. Asa ca te rog, draga cititorule, sa nu iei ceea ce urmeaza ca pe un hate speech al unuia care gusta mai putin un subgen de muzica electronica de dans (minimal cu particula Ro in fata), altfel rafinata si extrem de bine produsa. In linistea teoretica si critica aproape totala care coborat peste scena de muzica electronica romaneasca, randurile de mai jos sunt mai mult o ridicare din umeri si un semn de mirare - dezamagita - pentru ca era posibil sa se intample ceva care, ei bine, nu s-a intamplat. Imi cer iertare tuturor participantilor la petrecerea respectiva care nu se simt reprezentati de cele de mai jos, randurile nu se aplica tuturor, ci doar exceptiilor. Insa, vorba aceea: cine crede ca sta drept, sa aiba grija sa nu cada.
Scurt si incomplet rapel istoric (se poate sari peste, direct la capitolul urmator)
Ceea ce nu a fost sa fie era asa: muzica electronica in forma ei cea mai functionala (de dans) are (sau ar trebui sa aiba) in ea ADN-ul incluziunii minoritatilor, a marginalilor, outsider-ilor si renegatilor lumii asteia pe motiv de nepotrivire in standardele si cliseele straight dominante (sex, alcool, dominatia barbatilor, inegalitatile de gen, toate generate de o lume white people with black ties). Back in the days minoritatile queer/gay/LGBT, si black people, gaseau in fuziunea muzicala man-machine un spatiu safe in care sa se desfasoare. De la ei ideea de incluziune s-a extins la acel second summer of love, de inceput de ani '90, cand rave-urile erau ingineria sociala in care participantii puteau sa puna in practica un alt tip de relatii, chestionand si reformuland ideea de interactiune sociala intr-un utopic si frumos sens egalitarist si inclusivist. Fara bariere legate de sex, rasa, clasa. Mai nou, formula a devenit un cliseu comercial, sau cel putin pop, care sta la baza tuturor interactiunilor in cadrul megafestivalurilor EDM de peste ocean. Se cheama PLUR (Peace Love Unity Respect), si este noua hipioteala corporatista a nepotilor hipitiolor de la Woodstock.
Era cumva de asteptat ca toate aceste valuri de serotonina in care s-au scaldat si se scalda clubgoersii de vreo 30 de ani incoace, sa isi lase refluxul si in viata de zi cu zi, dincolo de noptile pline de empatie si furnicaturi. O masa critica cu constiinta alterata expusa unor structuri muzicale abstracte fara versuri sau energii care dirijeaza emotiile, ci lasa loc reflectiei si contemplatiei interioare, intr-un spatiu incalzit de o sociabilitate artificiala dar palpabila, ar fi fost un pas firesc de evolutie colectiva, in ceafa careia nu ar fi trebuit sa sufle corporatiile si nici ideea de consum pentru consum.
Cum arata homofobia la un pool party, in 2017
Dar lucrurile nu stau asa. La party-ul De Vara w. Cabanne x Traumer x Cezar b2b Priku x Sublee x Hozoc , am vazut in ochii oamenilor, dimineata cand am ajuns, un fel de teama amestecata cu suspiciune, sau priviri superioare si incruntate purtate de baieti pensati, care merg la sala, tunsi scurt si cu tricouri negre. Flamboaianta expresie a raverului, de atunci si de acum, nu si-a facut loc pana aici, unde mai degraba se vedea o standardizare in care dicteaza cultura de consum: ce haine, ce branduri, ce statut ai, cumparand ceea ce ai fost invatat sa cumperi (pentru ca te identifici cu ceea ce porti sau detii), si consumand ceea ce crezi ca iti intareste si confirma statusul: prafuri pentru praful pe care rominimalistii si-l arunca in proprii ochi si in ochii tovarasilor de scena.
Da, muzica bubuia, sistemul de Funktion One injecta groove-ul implacabil dirijat de Priku si de Cezar si ceilalti, care sun real masters la chestia asta. No comment pentru tehnica, pentru sound, pentru playlist. Perfectiunea neutra a acestora putea sa fie vehiculul perfect pentru o stare generala de escapism misto, pe care insa nu am sesizat-o. Da, in spatele ochelarilor erau ochi inchisi si zambete amprentate de inteferenta chimicalelor cu neurotransmitatorii. Cate un cuplu, pe ici pe colo, se saruta ca si cum ar fi descoperit atunci, pentru prima data, sensul imbratisarii (cliesu/not cliseu). Dar peste toate astea era o stare de alerta si de lipsa de incluziune, care a devenit manifesta in momentul in care participantii - multi, sa nu uitam ca a fost un eveniment cu 2500 de attending si 4500 interesati - au fost expusi interactiunii neasteptate cu un reprezentant al scenei queer, asumat, declarat, implicat in tot felul de actiuni - de la dans contemporan, la performance, cantat si dansat pe scena cu propriul proiect muzical, activism social samd, Paula Dunker.
Niciuna dintre reactiile pe care le-am vazut nu mi-a aratat niciun fel de intelegere asupra faptului ca un party electronic alterat este de fapt o ocazie de reprogramare, resoftare sau cum vrei sa ii zici. Momentul in care inveti sa faci alte conexiuni, sa iesi din cararile sinapselor batatorite de un intreg sistem traditionalist si rigid, sa te distantezi de felul in care iti construiesti identitatea si intelegi constructia identitatii altora. Care, la un alt nivel ar trebuie sa fie dincolo de sex, rasa si clasa.
La vederea lui Paula Dunker, multi si multe isi duceau mana la gura ca sa isi acopere zambetul, intr-un gest care vine poate dintr-o indelungata mostenire rurala, in care cine e diferit si anormal este integrat prin ras (ridendo castigat mores). Radeau cum rade lumea la tara aratind cu degetul si acoperind gura ca sa spuna ceea ce nu se spune si nu ar trebui sa fie comentat, cand vede ceva orice care iese din sabloanele de interpretare si intelegere a lumii, de un barbat imbracat in femeie. Care e un fel de bufon, o masca, o nebunie, ceva temporar care ne aduce aminte de seriozitatea vietii noastre si a valorilor pe care se intemeiaza societatea, care a investit efort, bani si nervi ca sa ne aduca pe toti la acelasi numitor comun, in general cel mai mic numitor comun care se poate mmagina.
De cealalta parte a reactiilor erau homofobii in care, la vederea acestui al treilea sex, se trezea brusc dezgustul premergator violentei prin care ar fi vrut sa rezolve o disonanta cognitiva: alcool/praf/cox+rominimal+party nu merge cu scena queer. De la glumite de genul hai ca vreau sa iti prezint niste prieteni (straight) despre care grupul (straight) zice ca sint mai efeminati, pana la du-te ba de-aici in plm, cara-te de linga mine, dispari, pina la aruncat cu sticle de apa si cutii de bere goale in el/ea. La un moment dat mi s-a parut ca ii pe doi care se pregatesc de un mic asalt, punand la cale un atac tip dai si fugi. Din fericire nu s-a intamplat nimic mai violent decat violentele verbale. Dar in ochii celor care le varsau am vazut otrava si muschi schimonositi. Am plecat de acolo tripat si socat pe cata homofobie poate exista in oameni, si cu mintea tandari pentru ca puteam sa inteleg cum se pupa vaga ideologie inclusivista de clubbing cu manisfetari demne de CPF. Chiar asa, homosexualitatea se ia prin contact vizual sau proximitate? Cat de putin stiu oamenii despre chestia asta daca vin la party-uri cu un bagaj minimal si saracacios de stereotipuri de (supravietuire) de gen?
Multe (idei de) concluzii
Hai sa nu mai punem intrebari retorice si sa tragem niste concluzii asupra acestei parti a scenei, reprezentanta de cei care au fost la party-ul respectiv, si, cu rezerve, sa ne extindem putin si la celelalte scene de muzica electronica.
Muzica romiminal (si de altfel orice gen de muzica) nu este un univers inchis. Daca se inchide, ne transforma libertatea in lagar de concentrare, si ca fani ai genului ajungem nazisti, proprii nazisti.
Muzica rominimal exista grefata pe si ca urmare a unui bogat univers muzical, dincolo de universul muzicii strict electronice (ceea ce in epoca noastra de hiperhibridizari a devenit un nonsens). In universul de care vorbim lucrurile se leaga, iar nicio muzica nu exista in ciuda si in afara lui. Chiar daca a evoluat din diverse genuri, si a esentializat intr-o estetica foarte coerenta ceea ce o defineste, muzica asta nu exista separat de sursele ei. Iar sursele ei, in amonte, sunt si dintre cele care promoveaza nu doar o estetica explicita sau implicita, ci mai ales codifica un mod de interactiune social care da seama si despre ADN-ul ei functional, asa cum am zis mai sus.
Cel mai bun exemplu este modul in care vorbeste DJ Sprinkles/Terre Thaemlitz despre muzica (deep) house: "The house nation likes to pretend clubs are an oasis from suffering, but suffering is in here, with us (if you can get in, that is)…house is not universal, house is hyper-specific…what was the New York house sound? House wasn’t so much a sound as a situation…The context from which the deep house sound emerged is forgotten: sexual and gender crises, transgendered sex workers, queer bashing, loneliness, racism, HIV, censorship. All at 120 beats per minute.”
Si fiindca termenul nazist este cam dur, cred ca trebuie sa il explic ( fiindca e nasol si polarizeaza cand apare intr-o discutie). Spun nazist cand vorbesc despre o abordare a unor universuri complexe din perspectiva simplificatoare a unui singur punct de vedere care se autovalideaza, si care exclude contextele si evolutia istorica a universurilor contemporane, pe care le refuza/intentioneaza sa le schimbe, in cel mai bun caz, sau sa le elimine, in cel mai rau caz. Poate nu e cazul, dar daca asculti doar rominimal (nu acasa, ci in oras), si refuzi toate celelalte universuri, excluzi un lung drum care a facut ca muzica asta sa ajunga la tine. Excluzand, omori si ceea ce o sustine.
Mai zice Terre Thaemlitz, in alta parte: "When you look historically at the changes and the influences that these kind of scenes can have, it's not happening by people having a good time. (...)The clubs were the first spaces for public safer-sex education, for condom distribution. This was happening in the clubs rather than the public schools, because those were the spaces that were open enough to allow it. When you're talking about those kinds of things, that kind of social organizing, that's really different than just talking about what music sounds like and if you're having a good time at a party."
Mainstreamul ne prosteste cu imperativul Feel good/Enjoy life dar, in mod total contraintuitiv, un party nu este neaparat despre good time. Feel good este un slogan mainstream care tine schimbarea sociala pe loc. Ceea ce ajunge in mainstream este supus riscului de a se contamina de retorici gaunoase (iar rominimalul este deja un fenomen mainstream)
Pentru ca este inainte de toate un succes comercial, acest gen de party si de evenimente functioneaza dupa legile cantitatii: mai putin conteaza ce gandesti si cum esti, conteaza ce si cat consumi. Nu te intreaba nimeni la intrare daca ai auzit de DJ Sprinkles si al sau Midtown 120 Blues. Te duci la party ca sa te simti bine, sa arati bine, sa te (auto)validezi prin alegeri si sa mai castigi un punct in lungul sir de puncte pe care te-ai apucat sa le acumulezi inutil despre propria identitate.
Rominimalul este un fenomen de masa, un cult in Romania, si, de cand cu istorica validare din ElectronicBeats, revista platita de Telekom, a intrat definitiv in sfera mainstreamului comercial, cu aparenta de nisa si experiment, dar in fapt, risc sa afirm, ca fenomen datat.
Ce este mainstream cultiva in general consumul si productia pe schemele si standardele cele mai eficiente social si economic, dupa logica traditionala. Barbatul e barbat, femeia e femeie, statutul se castiga cu haine si bani, validate de branduri (brandul ca si criteriu de reusita sociala), ordinea lumii nu se chestioneaza, ci se pastreaza si se perpetueaza.
Faptul ca ajungi la o petrecere de Rominimal are un aer de underground, insa nu e, pentru ca toate formele de consum au acolo girul pervers al politicului si comercialului autohton. Adica este la vedere, cunoscut si ingaduit, tacit. Poate ca parintii tai nu stiu ce consumi si ce se intampla acolo, dar Big Brother Ro stie. Si te tine acolo, luandu-ti energia pentru a te implica constient intr-o schimbare si o relatie autentica cu tine, cyu scena si cu muzica, si pacalindu-te (poate) ca faci parte dintr-o elita.
Aceasta atotprezenta si supurenta trimitere la dragoste/love din cultura pop, este de fapt o traducere proasta pentru escapism si izolare
O zice tot Terre Thamelitz, mai bine ca oricine: "Pop, country, jazz, soul, R&B, classical... all of these musics overflow with 'love,' a term so abundant that we grant it the authority of meaning without inquiry." (but n.bbchk.) "how do we - as people that are constantly being bombarded with audio signals and songs and signs - actually possess those enough to reflect on them and twist them and do things with them on a subcultural level that aren't about profit? How can we use them in ways that are culturally critical?"
Deci, ce iubim la o petrecere? Fiorii indusi artificiali de intalnirea dintre frecvente si groove-ul implacabil cu neurotransmitatorii alterati? Iubim faptul ca suntem impreuna cu altii ca noi si ca totul este good vibe si pozitiv? Este love pentru toti ceilalti cu care suntem in aceeasi bula (pe facebook) si extindem gresit aceasta stare la tot ce este in afara bulei?
(Cred ca acest atotprezent si gretos love este impulsul care a dus la aparitia unui record label de techno care se cheama Hate)
Muzica electronica este in general speechless, pentru ca structurile ei abstracte sa poata fi umplute cu un continut care nu se comunica decat personal. De aceea, ea singura nu poate fi un formator si agent de socializare cu impact egal cu al muzicii (mainstream) care se bazeaza pe versuri. Din cauza asta, producatorii si artistii din domeniu, uneori, ar putea sa vorbeasca.
Nu zice nimeni ca trebuie sa fii un producator grafoman, dar se vede ca tacerea nu ajuta lucrurile sa mearga mai departe din punctul de vedere al evolutiei colective (poate ca si asta e un bullshit mainstream - care alimenteaza iluzoriu speranta ca maine va fi mai bine si ca lumea merge in general spre progres).
Cel putin, cata vreme in jur ai un mainstream romanesc de radio care merge, aproape monopolizat, pe notiuni de sex, putere, statut social, relatii pasionale si, nu in ultimul rand control - prin imagistica si versuri, sau ai un mainstream folk si popular, standardizat si falsificat, care transmite un kitsch emotional si o imagine trunchiata a societatii traditionale romanesti, tacerea in muzica abstracta (ca e electronica de dans, sau ambientala sau experimentala) e o critica implicita, imersata, dar care ramane critica doar pentru cei din interiorul celor care o practica. Pentru exterior ramane doar un zzgomot de fond sub radar. Nu zic ca producatorii ar trebui sa se apuce sa faca analiza pe text. Dar, sa poti sa spui ce vezi intr-o manifestare sau alta a lucrurilor pe care le faci si la care esti expus, sa oferi altora criterii de incluziune, chiar vorbind despre genuri si muzica - traducand intr-o limba accesibila continuturi mai sofisticate - asta poate crea niste impulsuri spre schimbare, chiar daca e lenta si grea. Istoria recenta a blogurilor romanesti de muzica electronica ne-a aratat ca tacerea critica duce lent spre tacere totala. Insa, daca tu ca producator si promotor al unui gen esti de partea homofoba, rasista si misogina a scenei, lucrurile nu pot merge decat in siajul tau, because everybody follows the leader.
.jpg)