Rokolectiv partial vazut din tuxedo

Nu am reusit sa ajung integral decat la seara de la MNAC a festivalului de anul asta. In rest am vazut doar performansul Rochite din seara a doua si live/ul facut de unul din membrii Turzi in seara a patra la Institutul Francez. Nu am scris pana acum pentru ca am lipsit de la o parte importanta  si mai ales pentru ca mi-a lipsit ceva ca sa inteleg putinul pe care l-am vazut si pe care nu am stiut de unde sa il apuc.

Pe scurt, ruptura a venit din faptul ca Rochite a fost un delir care a consumat aproape toate resursele participantilor, i-a umbrit pe toti ceilalti artisti, a strans cele mai multe commenturi si aprecieri si i-a stors pe multi de doza de petrecareala rezervata pentru cele trei zile de festival. Ceva agitatie la locul faptei a mai facut doar Dan Deacon. Altfel, asa cum au observat cei de la avec.ro, lumea a preferat sa stea la tigari si la taclale si sa comenteze obiectiv muzica din alt loc in care aceasta se producea. Sau sa declare festivalul incheiat dupa Rochite. De ce?

Daca e sa ma iau dupa reactiile reactiile pre si post eveniment, cel putin cele care apar in commenturi pe feeder.ro, sau pe freshgoodminimal.ro, festivalul Rokolectiv imparte lumea in doua: haters (in variante soft si hard) si lovers (moderati sau exaltati). La fel si liveul facut de Rochite. Ca de obicei, haterii sunt mai interesanti. Majoritatea discutiilor nu se poarta in jurul subiectului propriu zis al festivalului sau al artistului: cum e muzica, cum e locatia in raport cu muzica, cum e sound/ul, organizarea, cum au fost prestatia, drive-ul si inspiratia, cum s-au potrivit numele si stilurile din line/up, cat de ok a fost locatia respectiva pentru performansul produs in ea etc. Problema e cine vine, ce face si cum se imbraca la Rokolectiv, cum trebuie sau nu sa te distrezi la un festival, ce gusturi muzicale trebuie sa ai ca sa fii coerent ca festival, care e diferenta dintre festival, party, clubbing si post-clubbing etc. Peste cativa ani, cand Rokolectiv va ajunge o megachestie, sunt convins ca la TVR va exista o emisiune gen cea tinuta de Pruteanu si o sectiune a Academiei Romane specializata pe semantica si lingvistica de clubbing si festival care sa rezolve toate aceste chestiuni.

Dar pana sa se lamureasca lucrurile la nivelul ala, back in time, sa vedem ce referinte are festivalul. Editia care m-a impresionat cel mai tare a fost cea care s-a numit Playground, si i-a adunat in acelasi context pe Underground Resistance, pe Daedelus, Jean-Jaques Perrey, Planningtorock, Pantha du Prince, Mungolian Jet Set etc, in 2008. A ramas un benchmark pentru mine din mai multe motive. Cel mai important e ca aproape fiecare dintre performeri venea pe scena cu ceva in plus, o valoare vizuala adaugata ca mod de expresie care mergea mana in mana cu muzica. Mastile Planningtorock, proiectiile UR, contrastul dintre simplitatea minimala a monomului si lookul si beaturile baroce ale lui Daedelus, tripurile sonice ale celor de la Mungolian Jet Set cu caciulile lor etc.

Mi s-a parut atunci ca Rokolectiv aduce in Romania un soi de expresie multimedia (sunet si imagine DIY) noua, fresh si foarte personala si cumva greu de incadrat in vreun stil anume, sau fara racord la vreunul din trendurile anului. Adica nu s-a facut uz de lasere, tone de kW lumina din reflectoare, focuri de artificii, dansatoare sexy in custi sau libere si alte artificii tehnice care sa duca in overload procesorul nostru de senzatii, cum se intampla pe la concertele mari sau in cluburile unde lumea se duce ca sa se sparga. Muzicienii erau pusi discret intr-o lumina sensibila de proiectii si alte artefacte vizuale. Sinergie fericita care facea transparenta o filosofie personala a fiecaruia, un univers mai mult sau mai putin intim, un mesaj potrivit livrat intr-un context potrivit, fie ca era esoteric ca la Pantha du Prince, fie ca era social ca la Underground Resistance. Au fost si multe versuri care faceau si mai inteligibil si articulat demersul artistului. Muzica electronica devenea purtatoare a unui alt tip de mesaj decat cel care se regaseste in muzica mainstream, electronica sau nu.

Inapoi la zilele astea de criza, am avut privilegiul si nesansa sa vad laivul Rochite imbracat in tuxedo. Nu ca ar fi fost mai cool, ci ca veneam direct de la o nunta (ce sa zic, si din respect pentru munca artistului). Asa ca am stat deoparte, si, blocat intr-un costum prea formal pentru un eveniment informal, am observat ce se intampla acolo si mi-am facut o lista de intrebari si de notite mentale, ca orice om in tuxedo. Dansul meu a fost cerebral, printre idei si semne de intrebare la care am gasit doar acum raspunsul. Deci.

Un comentator malitios pe feeder facea paralela intre masti, extaze, Rochite si deadmau5, si uite ca tocmai un articol despre deadmau5 aparut in The Guardian in data de 28 aprilie (la patru zile dupa festival - ce coincidenta!) a facut lumina, cel putin pentru mine. Teza articolului e ca in industria de entertainment s-a produs o mutatie  datorata social media, al carei reprezentant ar putea fi tocmai deadmau5. Ca azi sistemul de distribuire, procurare si promovare care se auto-perpetueaza e un model de business invechit pentru muzica, iar oamenii isi doresc sa formeze comunitati in care sa se regasesasca impreuna intr-un mod extatic si safe chiar daca noile tehnologii tind sa ii separe. Muzica devine doar o parte din show, o mica parte, ceea ce conteaza fiind capacitatea de a creea o prezenta fizica spectaculara si nereproductibila care sa fie cel putin egala cu minunile tehnice pe care le vedem desfasurandu-se in spirale infinite inauntrul ecranelor calculatoarelor, display-urilor consolelor de jocuri si televizoarelor. Ca a fi DJ/artist astazi inseamna sa fii un fel de tehnician de divertisment manipulator care are o aplecare speciala pentru a intelege nevoile de distractie ale unei audiente rasfatate, mobile si in permanenta conectate, care stie exact cum sa ofere publicului distractia, momentele escapiste si extravaganta dupa care acesta tanjeste in vremuri tulburi.

Or, se stie sau nu, sustinatorii si nucleul dur al fanilor Rokolectiv sunt prieteni, dincolo de preferintele muzicale. Bucurestiul e o scena mica pentru orice fel de muzica, cu atat mai mult pentru ceva care e la intersectia dintre muzica si entertainment si nu cade sub jurisdictia stricta a unui gen sau altul. Ei bine, la laivul Rochite tocmai acesti oameni si-au manifestat in modul cel mai extatic bucuria de a intalni in premiera talentul unui om cu care merg la shopping si la beri. Cum ar fi ca unul din prietenii din grupul tau sa apara deodata intr-o postura cu totul noua, sa il vezi sau oficiind in haine de preot Shinto? Efectul dramatic e instant, mai ales ca stii ca e o gluma in spate. Surpriza Rochite a venit in primul rand din masca. Pe omul din spate toata lumea il stia, fara acel aer ancestral pe care i-l dadea masca.  Si, sub lumina rosie, frecventa a pasiunii si a nebuniei, a senzualului prin excelenta (vezi cartierul rosu), intri intr-un dialog instant cu emotii si trairi carora, oricat de hipster si de civilizat ai fi, le descoperi forta primara nealterata.

Din tuxedo/ul meu, privind la dezlantuirea de fluieraturi, maini ridicate, poale puse in cap si alte semne ale extazului, ma gandeam ca uite, ai crezut ca vii sa asculti muzica si cand colo era vorba despre altceva. Muzica in cadrul unui performance e, vrei-nu vrei, un mix de senzatii si de energii din care cea mai importanta parte ii revine publicului. Oamenii de acolo, reactia lor, dialogul cu scena si cu artistul, feedbackul creeaza ceva ce nu se intampla cand stai asezat in fata boxelor si asculti la rece, tu cu creierul tau si cu tine, piesele unui album. Acasa in singuratatea difuzoarelor o faci singur, de la chakrele superioare in sus, la festival, in multimea si intunericul rosu in care iti pierzi putin identitatea, o faci de la stomac in jos.

Nu mai conta ca sunetul nu era la inaltimea dedicatiei pe care omul din spatele proiectului Rochite a pus-o in materialul realizat pentru Rokolectiv. Toata partea vocala, cele 6 microfoane care fragmentau si reuneau o voce procesata in ceva mai mult, au fost ocultate de masca. S-a auzit prost, dar nu asta conta. Instrumentele si toata tehnologia pe care s-a construit proiectul, ingenioasa si experimentala, mix bizar de analog si digital, nu s-au mai vazut. Cum nu s-au vazut nici marginile lumii copilariei pe care o abordeaza muzica asta care nu se stie ce e: inocenta pandita din umbra de bau-baul din poveste.

Era doar o aparitie stranie, un monstru jucaus, fara nici o referinta directa sau critica la adresa vreunei alte forme de spiritualitate. Hardcore si sex total. Toata lumea a dansat, toata lumea a tipat si s-a bucurat ca si cum in mijlocul unui grup de prieteni si cunoscuti de pe facebook si din putinele locuri de intalnire ale Bucurestiului a coborat zeul asteptat care si-a organizat singur parada. Un zeu nepretentios, caci nu a cerut nici un fel de adeziune, nu a dat nici legi, ba as zice ca a dat legile muzicii peste cap cu umor. Si pe care multi au fost gata sa il urmeze. Cum zice ghelme intr-un autointerviu visceral, entuziast si emotionant aici  "smuls si aruncat intr-o lume supranaturala a emotiilor ancestrale" (de) "muzica de adunare si incolonare pentru o expeditie de o ora in noi insine ghidati de omul cu masca si ciucure in corn"(...) "la un moment dat eram convins ca totul o sa culmineze cu matei care desface mixerul sau la ce dracu canta el acolo si o ia incet pe calea rahovei in jos. si noi o sa ne luam dupa el, tropaind si dand din cap in urma lui, spre consternarea tiganilor florari de vizavi. eu m-as fi dus, eram atat de transfigurat incat as fi mers oriunde dupa el atunci. si nu cred ca as fi fost singurul". Eu cred ca e unul dintre viitori zei low profile ai facebook-ului.

Teza mea despre frenezia provocata de acest live Rochite este ca el e succesul unei comunitati care se vede reprezentata si incantata pe scena de chiar unul din membrii ei. E un succes 2.0. Tocmai aceasta coeziune invizibila pentru alte grupuri este si cea care atrage critici negative la adresa festivalului. Cand simti ca exista un ceva care are o structura interioara la care nu ai acces fie incerci sa intelegi, fie urasti instant, pentru ca iti ameninta imaginea ta despre tine. Se stie ca alegerea muzicii pe care o asculti are si un rol sociologic: te integreaza, vorbeste despre gradul tau de aderenta la valorile lumii, despre conformitatea cu ele sau respingerea lor, despre fricile tale si imaginea ideala pe care incerci sa o proiectezi.

La Rokolectiv, un grup de oameni reuniti mai putin de o spiritualitate comuna, cat de o cautare constanta a unei identitati definitorii, se gaseste fata in fata cu cineva care corporalizeaza aceasta cautare pentru ceva nedefinit. E un grup de oameni care si-a rupt capul in Web-ul de alta data si in alte cluburi, aflat la o varsta in care cautarea de sens e mai importanta decat goana dupa senzatii psihedelice. Nu sunt oamenii pe care dropdread.ro ii anunta ca inainte de vacanta va avea loc o intalnire cu promotorii unui sound extrem care descarca energiile si angoasele unei alte varste. Nu sunt nici cei prezenti cu miile in evenimentele din Kristal sau la The Mission. Faptul ca Dan Deacon e anuntat ca un promotor de ritualuri pagane for your right to party iar Rochite e vazut ca un deschizator de usi catre acel ceva ancestral din noi e simptomatic pentru publicul Rokolectiv. Cum simptomatica e si cautarea de feedback personal si plin de sens de a carei absenta se plange autoarea unui review despre festival publicat de veioza arte: (DJ Sprinkles) "se tripeaza singur nu ridica privirea (...)  e misto ce pune daca ar ridica privirea ar face contact cu oamenii care danseaza in fatza lui si energiile s-ar intalni ar pune practic pentru oameni si ar avea sens ca suntem toti in aceeasi incapere."

In epoca web 2.0 in care viata noastra intima s-a socializat si fiecare are acces la toate celelalte lucruri care il definesc, emotioneaza si misca pe cel caruia i-ai dat add as friend, un val aruncat peste chipul lui, o masca pe care si-o pune, face si mai transparenta ceea ce un teolog numea taina fiintei. Ascunzi ca sa arati ceea ce de fapt nu se poate vedea. De-asta iamamiwhoami apare in clipuri mascata in mandragora, de-asta deadmau5 are soarecele pe cap, de-asta Burial sta doi ani pana da primul interviu, de-asta Daft Punk canta doar cu masti pe cap etc. Si, in aceasta lume in care totul e la vedere, vine cineva ca Rochite care face invers: ascunde si oculteaza tehnologia, umanul, demersul artistic, nu isi pune piesele pe soundcloud, nu apare pe myspace, nu da interviuri. Creeaza un show pe care nu poti sa il iei acasa si iti da ceva doar in intalnirea cu el, ceva ce nici macar nu e regizat de acasa. Acolo, in creuzetul de la The Ark sau din spatele monomului, pe o scena goala, la MNAC, cum a facut Daedelus.

De-asta zic ca festivalul Rokolectiv e un festival 2.0 in care socializarea in mediul si prin intermediul muzicii e mai importanta decat muzica in sine. Socializare inseamna punere in valoare a persoanei in cauza, lucru care nu se intampla la un festival care aduna mase. Acolo muzica vorbeste direct ascultatorului aflat in multime care nu isi comunica starile unui grup. Feedbackul lui e mai putin important. La Rokolectiv e exact invers. De-asta se strang oamenii pe scari si stau la bar in timp ce artistii performeaza.

Poate ca o directie mai clara a festivalului, care sa accentueze si sa puna in scena aceste doua nevoi (cea de socializare si cea de extaz safe) ar fi o directie mai buna pentru viitoarele editii. Pentru ca judecand dupa frenezia pe care am vazut-o la Daedelus, la Rochite si la Dan Deacon, se cauta in acest festival ruptura de orice beat si sound care se poate incadra intr-un gen promovat in cluburile cautate din Bucuresti. E tricky si putin cam dezolant sa astepti si sa tanjesti dupa oamenii care umplu Fabrica si The Silver Church si Martin ca sa ingroase randurile la Rokolectiv, dar poate ca e prea devreme. Pe facebook sunt comunitati intregi de friends, nascuti dupa '89 care nu sunt prieteni cu festivalul Rokolectiv. Dar daca in timpul anului nu intri intr-un dialog si cu ei, macar la nivel implicit, prezentand mai clar fundatia teoretica a festivalului, e greu de crezut ca o sa ii ai ca oaspeti la viitoarele editii. Permeabilitatea grupurilor in aceste cazuri e invers proportionala cu gradul lor de coeziune.

Ca sa inchei aceasta pseudocronica, daca la Rochite am stat de o parte in tuxedo-ul meu, la Dan Deacon am intrat in zona, casual. E singurul care m-a miscat bine. Invers decat la Rochite,  tehnologia pe fata, recuzita ironica, autoironie muzicala si de entertainment bine pusa la punct. Omul a venit in mijlocul oamenilor, a vorbit cu ei si a creat grupuri adhoc dincolo de preferintele si prietentii de pe fb ai fiecaruia. Restul trupelor prezente in seara de duminica au fost trupe care isi vedeau, ca si DJ Sprinkles, de treaba lor in tripul lor, mai bine sau mai prost pus la punct. Mount Kimbie mi-au dat impresia ca repeta neconvingator pe scena pentru un viitor festival. Nu am rezonat nici la psihedelia electronica Turzi. Sonorizarea nu i-a ajutat pe nici unul, soundcheckul parca era facut doar pentru Dan Deacon. Orchestra de iepurasi e o gluma, prea cerebrala ca sa o pui la inceputul ultimei seri a festivalului, care trebuia sa se incheie cu Dan Deacon. Locul ei era in The Ark, in subsol, unde trebuia sa mearga in loop. Luni seara am fost surprins de soundul si performansul tipului de la Turzi,  in the good old sense of a live listening. Fara tuxedo, fara mobilizari de energii ancestrale, fara circ, fara scari pe care toata lumea fumeaza, fara toalete, coafuri si alte chestii care se poarta in w/e. Doar urechi si muzica. Sound bun, atmosfera relaxata, public cuminte si foarte ascultator.

As zice ca la Rokolectiv e de gasit cate ceva pentru fiecare tip de ascultator. Si extaz, si rupt capul, si semne de intrebare, si perplexitati, si plictiseala, sound bun si sound prost. Dar clar trebuie alta stare decat cea pe care o imbraca cei care merg in cluburi, sau la festivaluri mari. Si ca daca ajungi acolo - si e bine sa o faci! - surpriza o sa vina de unde te astepti mai putin. Ca un ou Kinder in care gasesti o amuleta azteca sau o statueta dacica autentica care iti zambeste din spatele unei masti cu fata de om.