20110927

Club Kids - Party Monster

Michael Alig (n. 1966), membru cofondator al Club Kids

Putina istorie a clubbingului atat pentru clubberii hipsteri si followeri carora li se pare ca fac ceva cand se sparg cu substante si outfituri in toate MNACurile, Gaiele, Kristalurile si celelalte locuri cool si postcool din tara. Dar si putina distanta critica pentru promoterii de azi, parte din ei intrati intr-un joc ce creeaza un fel de functionariat al entertainmentului de club, cu sau fara guler, in care tot ce conteaza e businessul si mai putin expresia personala.

The Club Kids were a group of young New York City club personalities mostly led by Michael Alig and James St. James in the late 1980s and early 1990s. The group was notable for their elaborate and outrageous costumes and rampant drug use in particular, ecstasy, ketamine, cocaine and heroin. Alig's notability and influence grew, and at one point he was on the payrolls of several clubs owned by Peter Gatien for simply showing up with his entourage, since their behavior  attracted customers. Alig and the Club Kids also began holding illegal "outlaw" parties in various public places, including a donut shop, the old high line tracks before their conversion to a park, and the New York subway. At the height of their cultural popularity, the Club Kids toured the United States and appeared on several talk shows, such as Geraldo, The Joan Rivers Show, and the Phil Donahue Show.
Ce insemna sa fii promoter si party animal in NY la inceputul anilor '90? Insemna nu sa aduci trupe si sa te chinui ca naiba sa gasesti balanta potrivita intre line-up, locatie, pretentiile publicului si fitele sponsorilor care nu inteleg nimic. Insemna sa fii platit de patronii de cluburi ca sa te duci acolo, pentru ca prezenta ta va aduce foarte multi oameni in club. Iar in cluburi te urcai la balcon, vomitai  in gura oamenilor si era ca si cum ti-ai fi dat cel mai organic autograf pe care fanul tau l-ar fi simtit direct in stomac, la propriu. Michael Alig (foto) a fost unul dintre acesti promoterii, ajuns in pozitia de lider al Club Kids datoritagustului pentru partyuri excentrice. Dupa el clubbingul s-a transformat pentru totdeauna. Extravanganta si identitatea secunda construita special pentru party-urile din weekend ii datoreaza totul.
Unii zic ca Michael Alig, a fost original, altii, inclusiv gasca lui de atunci, doar dement. E adevarat ca a ajuns sa omoare pe cineva, si a stat in inchisoare o gramada pentru ca apoi sa traiasca de pe urma legendei deviante pe care a creat-o, ca si James St. James.

E insa la fel de adevarat ca chestia asta numita clubbing extrem lasa urme. Le poti vedea in privirea lui, si in privirile celor care apar in interviurile din documentar, tovarasii lui de petrecere. Acesti Club Kids sunt cei de care a fugit Marcus Lambkin (aka Shit Robot) cand punea muzica in cluburile din NY si spunea ca toata scena era fucked up, mai putin pe muzica si mai mult pe atitudine. De fapt, cam asta e cu clubbingul daca ne gandim bine: un decor si un soundtrack pentru filmul identitatilor noastre multiple, care se desfasoara undeva intre 20 si 30 de ani si lasa urme mai adanci sau mai putin adanci in felul in care privim lumea si pe noi insine pentru toata viata. Don't try this at home.

20110926

New Albums: Ayshay - WARN U EP



Se intampla din ce in ce mai rar ca muzica electronica sa aiba o dimensiune spirituala oarecare aleasa din alt registru decat cel parodic (ca la YACHT). Nici macar zona de new age nu mai produce nimic in zona asta, poate doar in afara seriilor de muzica de meditatie. Cu exceptia goa trance, din care mai transpira o speranta intr-un gen de mantuire hibrida venind simultant (simultan + mutant) de la aliens si din traditiile extrem orientale scena e prea absorbita de imanentul sunetului si a cuceririi unor noi teritorii sonice pentru a explora macar posibilitatile unui crossbreeding intre dimensiunile orizontale analogice sau digitale si cele verticale obtinute prin filed recording, sampling si reinterpretari ale cantecelor sacre ale omenirii. 

Nascuta in Senegal, crescuta in Kuweit si mutata la NY, Fatima Al Qadiri are toate datele sa o faca. In spatele proiectului Ayshay ("orice" in araba), Fatima compune o muzica fascinanta, simultan omagiu si reinterpretare a cantecelor sacre care i-au bantuit copilaria. Fatima isi construieste piesele cantand aceste fragmente sacre (cum e si salutul traditional "as salam alaikum" - pacea fie cu tine), procesandu-le pana ajung sa fie ca un val hijab aruncat peste propria identitate:
"constructed entirely out of her own vocals, which she filtered and layered upon one another ‘WARN-U’ is Al Qadiri’s attempt to reconfigure the concept of ‘sacred’ music as inspiring divine love and divine fear."

Pe album apare si un megamix facut de duo-ul Nguzunguzu din LA, pe care il iubesc pentru ca foloseste masiv (cel putin pentru piesa WARN U) un gen de procesare electronica a percutiei pe care nu am mai auzit-o de la jungle incoace si pe care am redescoperit-o de curand pe una din compilatiile ingropate in hardul cu muzica.

EP-ul a iesit pe 26 septembrie la TriAngle si contine inca doua piese pe langa cele doua citate aici.

20110923

Get Brighton Grafitti soundtrack. Sunetul protestului - Un interviu cu Tremour

 [Get Brighton Graffiti by Tremour]

Cultura mainstream facuta pentru topuri poate ajunge sa fie opresiva fara a avea intentia: e opresiv sa deschizi radioul si televizorul si sa asculti peste tot acelasi zid de muzica multiplicat la nesfarsit. E prea mult sa cauti o alternativa in curentul majoritar si sa dai peste tot de aceleasi lucruri: incepi sa te gandesti ca pe undeva e o conspiratie care pune in scena un gust atat de mediu (ca sa acopere toate gusturile) incat devine mediocru. Teoria conspirationista e confirmata partial. Unii zi ca de fapt toata aceasta cultura pop e facuta si creata doar pentru ca oamenii (inclusiv tinerii) sa se conformeze normelor societatii. In ce ii priveste pe tineri, dupa al doilea razboi mondial, incepand cu rock&roll-ul, cultura pop destinata lor a fost creata astfel incat sa ii absoarba in structura sociala si sa ii integreze. Mai nou ea e purtatoarea germenilor normei consumerismului: esti fericit daca si in functie de cat castigi (deci trebuie sa muncesti) si de cat consumi (din ceea ce cultura pop mainstream iti ofera - de la publicitate si produse ieftine pana la lucruri sofisticate).

E un fel de fatalism sociologic la mijloc: aparent nu exista scapare din matrixul social in care te nasti. Muzica, filmele, cartile, educatia, familia, religia lucreaza toate la programarea noastra sociala. Suntem programati (prin cultura pop si educatie) sa muncim, sa ne bucuram de toate produsele culturale ale vremurilor noastre fara sa avem instrumentele sa le criticam si sa nu ne revoltam. Sau sa ne revoltam in limite acceptabile si integrabile care sa nu puna in pericol masinaria productie-consum. (A observat cineva ca in ziua de asta revolutia este imposibila? In democratia capitalista nu ai de ce sa te revolti sau sa faci o revolutie - comunismul nu mai e o optiune, iar revolta impotriva capitalismului e deja comercializata  prin artisti care injura sistemul si creeaza bresa prin care se scurge orice fel de tentativa de reformare sociala radicala).

Tremour e unul dintre acesti reprezentanti ai scenei alternative la mainstream care duc protestul mai departe, partial si mai mult empatic decat programatic: cunoscut al zonei de drum&bass, dubstep, breakbeat in care activeaza de peste 10 ani,  Tremour a colaborat recent si cu o casa de productie care a realizat un documentar low-budget despre istoria si cultura graffiti din Brighton.  So, ascultand acest soundtrack facut de Tremour pentru un viitor documentar despre grafitti si discutand putin cu el despre cum a ajuns sa colaboreze pentru acest proiect -
(BBCHK: Cum ai ajuns sa lucrezi pentru acest documentar? 
Tremour: O buna prietena, studenta la Univestitatea din Sussex, Brighton, mi-a facut legatura cu o colega ce lucra la un documentar, parte a unui proiect pentru universitate. Trebuia sa faca un documentar de 20 de minute, tema legata de istoria si cultura Graffiti fiind aleasa de ea. Ne-am conversat pe Facebook si mailuri, mi-a spus cam ce ar vrea si care va fi exact tematica si de-acolo ideile au inceput sa vina.)

- m-am bucurat ca exista artisti care ies (fie si doar temporar) din schemele descrise mai sus. Bass culture a fost dintodeauna o cultura a protestului fata de establishment, problema e ca uneori subgenuri ale acestei culturi ajung sa fie comodificate, iar protestul sa fie de fapt cel formal descris mai sus si energia anti sa fie confiscata ajungand o alta forma de marfa pe care o cumparam ca sa ne simtim parte din grupul reactionar.  Pentru mine, daca productia e foarte sofisticata atunci atitudinea anti pute a facatura, cam cum sunt stencilurile si grafittiurile comandate de branduri comerciale. La el insa muzica a fost facuta dintr-un material care, ca si sprayurile de grafitti, nu presupune un sistem complex de schimburi. E o muzica produsa cat se poate de DIY, aproape rudimentar de DIY (dar de ar trebui ca o stare anti sa fie sofisticata?)
(BBCHK: Care a fost studio setup-ul folosit? 
Tremour: Nu am folosit decat Sony Acid Pro si pentru alte editari si efecte Goldwave.)

Asta inseamna ca Tremour are o afinitate pentru cultura grafitti si ca avem de-a face cu o buna productie de muzica electronica functionala care isi indeplineste perfect menirea.
(BBCHK: Cat de implicat esti in cultura grafitti? 
Tremour: Nu sunt implicat dar admir si sustin miscarea underground, cu tot ce inseamna ea: muzica, graffiti, etc.
BBCHK: Si care crezi ca e legatura intre bass culture music si grafitti? 

Tremour: Eu consider ca exista o stransa legatura intre cele doua: sunt underground, sunt modalitati de exprimare a nemultumirilor, sunt, mai mult sau mai putin, o forma de protest, de afirmare),

Intrebarile la care mi-a raspuns mi-au confirmat starea asta de grafitti interior data de piesele lui, care sint pe cat de oneste pe atat de laid back si temporar anti. Ma bucur ca ca unul dintre cei care nu sint in sistem sunt cautati si recunoscuti si pe alta scena decat a noastra. E o confirmare ca gusturile noastre nu sint doar in capul nostru local si ca exista inca zone in care tot shitul din jur nu e inghitit by default.

(BBCHK: Din ce te-ai inspirat cat timp ai lucrat aceste piese?
Tremour: La piese am lucrat cam doua luni si am suplimentat si cu melodii pe care le-am facut in timp si pe care nu le-am facut publice. Pentru piesele facute special pentru acest proiect, m-au inspirat discutiile cu tipa respectiva plus niste filmari ne-editate la care am avut acces.)

Mount Kimbie Remixes

 Mount Kimbie Remixes by mountkimbie

Din cele 500 de remixuri de care se bucura mai mult sau mai putin oficial The XX doar pe Soundcloud ( probabil ca exista cel putin de zece ori mai multe in hardurile din calculatoarele copiilor de 11 ani), cel al lui Mount Kimbie are un avantaj greu de trecut cu vederea: nu e la "Crystalized". (Daca mai e cineva care nu a ascultat The XX sa se grabeasca sa o faca, before Lady Gaga or Madonna o sa faca coveruri dupa ei).  Sa scoata beatul putin prea evident al lui Jamie XX din original si sa duca vocile in spate, undeva unde incep sa faca parte dintr-o textura de sunete care curge sincopat ca o fantana zen usor defecta: avantajele doi si trei. Iar remixul la piesa de alternative semnata de The Big Pink e ca si cum Massive Attack ar fi facut o versiune proprie dupa Nevermindul lui Nirvana.

Piesele originale sunt mai jos.

20110917

Four Tet - Mr. Sunday @ mister saturdaynight.com




Four Tet, intr-un mix de duminica dupa-amiaza, foarte periculos muzical, cu reggae, house, hip-hop si alte goodies in cadrul Mister Saturday Night/Mister Sunday, o serie de party-uri cu o misiune nobila si idealista, amintind de inceputurile ideologiei egalitariste non-sexiste si nice a miscarii alternative.

"This is Mister Saturday Night, a party thrown by Justin Carter and Eamon Harkin. It’s not just any party, though; Mister Saturday Night is a party that does more. The Mister creates a powerful social experience through transcendent music and honed atmosphere, the end result being a better life for everyone involved – party people, DJs, bartenders and doormen alike.
We find just the right space, install a great sound system, supply outstanding music, bring together friendly team to work at the door and the bar, and decorate to make it feel like home (or your own back yard). Then, you show up and make the magic happen." (via mistersaturdaynight.com).

20110911

ISAM concept/album/revolutionary AV show by Amon Tobin





"In order to produce his new album, Tobin transformed sounds and noises from real life—like a creaky chair or puffs of air—to create sounds that are rooted in the mundane but then rendered unrecognizable after being “treated” by the producer.

20110909

New Albums: Balam Acab, Thundercat, Martyn


Balam Acab "Wander/Wonder" Full Length (Tri Angle)


Thundercat "The Golden Age of Apocalypse" Full Length (Brainfeeder)


Martyn "Masks/Viper EP" (Brainfeeder)

20110908

Noul live Rochite, promovarea DIY prin programe culturale UE si pericolele delocalizarii




Intro/
Cine a urmarit evolutia lui Sillyconductor aka Rochite si are mania descoperirii de sensuri a vazut ca aparitiile lui lasa in urma multe semne de intrebare (de ce o singura aparitie live cu percutionistii ca Sillyconductor? ce rol au avut acestia in crearea efectiva a materialului sonor? cat a fost improvizatie, cat a fost repetitie? cum se integreaza conceptul de wooden techno cu cel de improvizatie la instrumente de percutie clasice? cine a fost mai intai: masca sau conceptul Rochite? conceptul Rochite sau piesele din care e alcatuit? ce aport au avut membrii echipei multimedia care a construit actul care se cheama Rochite, de la masca pana la proiectii si muzica? a fost un proiect de echipa sau are un drive lider care reuneste in jur si alte manifestari care se aseaza ulterior in proiect? ce ar fi Rochite fara masca? ce ar fi masca fara Rochite? etc.)

Schita de marketing musical low-budget/
De asemenea, pentru cine a vazut cum se marketeaza artistii in ziua de azi e clar ca un low-budget new entry  artist care nu are in spate toata infrastructura unei case de discuri mari (oferindu-i in cel mai banal mod un videoclip, promovare pe bloguri cunoscute, aparitii in festivaluri, concerte si o imagine care incapsuleaza o fantasma, de orice fel, culminand cu un videoclip), ceea ce s-a intamplat cu Rochite e optiunea logica. Daca toti artistii pun piese la download, el nu pune decat una si preview-uri scurte din celelalte, iar asta foarte tarziu dupa primul show. Daca toti artistii dau interviuri si au site, el nu are. (Dupa a treia rugaminte de a-i lua un interviu, soldata cu eschivare autodepreciativa usor ironica care e de fapt un refuz, am renuntat). Daca toti au o poza de cele mai multe ori fashionable sau glamour, el are o masca comic-hidoasa. Daca in general se prefera formula EP, LP sau trackuri lansate sporadic pe ici pe colo de cele mai multe ori in mediu virtual si concerte dupa, el se lanseaza cu un material live complet in offline, in prima auditie, dupa care evita sistematic onlineul. Pe scurt, daca toata lumea din mainstream si cu bugete mari se expune exhibitionistic cu bugete mai mult sau mai putin porcoase, iar lumea underground incearca sa copieze acelasi traseu la scara mica, el pastreaza anonimatul si distanta. In hipermarketul muzical in care ne scaldam, el face parte dintre cei care nu au package si care apar si dispar de pe raft cand te astepti mai putin. A pastra misterul, a te subexpune, a te sustrage consumului dement, asta e cheia lui de pana acum.

Delocalizare si perceptie/
Cand am citit stirea de mai sus ("noul live Rochite, set-ul lui Cosmin TRG dupa lansarea noului album, plus more goodies, de maine ne gasiti in berlin, pentru guestlist send us a message...."), ratacita modest pe wall-ul entitatii Rokolectiv care l-a promovat pe Rochite, precum si asocierea cu Cosmin TRG pe afisul concertului din seara de 08.09.2011 de la Berlin (Germania), m-am grabit cu cateva concluzii. Asadar Rochite isi lanseaza "noul live" in Berlin, tara mama a techno/ului, acest Holywood poleit in aur al oricarui producator de muzica electronica.
Prima concluzie e legata de continuarea logica a lucrurilor enumerate mai sus, care puse cap la cap ar putea face parte dintr-un retetar de marketing pentru artistii fara buget: daca cei mai multi isi lanseaza cate o piesa-doua de pe viitorul album in timpul unui turneu, alternativa ar fi sa lansezi "noul live" in timpul unui festival din afara tarii. A doua, ca exista artisti care dupa un boom in comunitatea care ii sustine sunt supti de masinaria festivalurilor mai mult sau mai putin cunoscute si se lichefieaza apoi intr-o tara a turneelor globala si relativ faceless. Nu stim ce fac ei acolo, dupa cum ei nu prea mai stiu ce facem noi aici. A treia este ca, rupti de scena de aici, delocalizati pe scena globala, acesti artisti sunt greu de urmarit si de incadrat si, in concluzie, usor de uitat. Delocalizarea lor se intampla tocmai intr-o perioada in care relocalizarea in spatii fizice e noul trend (altfel, cum s-ar fi nascut juke si footwork, bazate pe concursuri de streetdance in care trebuie sa fii acolo ca sa fii parte din miscare?) Ca si Cosmin TRG,  prezent peste tot, in toate tracklisturile, mixurile si casele de disc semnificative pentru un anumit tip de evolutie a scenei, dar fara o pozitie precisa in schemele mentale cu care clasificam muzica si emotiile asociate (din comoditate).

Artisti in Virtualia/
Dupa cum marturisea si Pilooski, artistii de clubbing, noii lautari urbani, au cel mai superficial contact cu orasele in care concerteaza. Aeroport, hotel, club, un restaurant si eventual casa cuiva unde se organizeaza o intalnire tip Turnul Babel intre sustinatori si artistii invitati la festivalul respectiv (optional). Ii gasesti peste tot si nicaieri, comete impredictibile carora nu li se cunoaste arderea interna, consumata solitar, ci doar coada. Ca si alti artisti romani care apar pe diverse compilatii scoase de netlabeluri, semneaza cu labeluri de afara sau au propriile labeluri, si scot trackuri care sunt vandute pe beatport si juno, ei graviteaza intre scenele locale fizice si cele virtuale, cu un traseu greu de urmarit., si ajung de cele mai multe ori sa faca parte dintr-un spatiu in care granitele dintre public si artist/performer dispar, pentru ca traim in epoca in care toti suntem performeri si facem muzica, scriem, facem fotografii si chiar filme. Cam ca in cazul congreselor pe subiecte antropologice foarte nisate, care se bucura de public, sunt internationale, dar au un mic ecou in media si in lumea mainstream, poate la zeci de ani dupa ce dispar, si sunt de fapt comunitati inchise. In cazul lor, succesul (popular) se datoreaza accidentului, erorilor de interpretare si comunicare/codificare, biasurilor de perceptie, intalnirilor intamplatoare, optiunilor personale si actiunilor la nivel micro. Vorba (aproape desteapta, evident banala si lingusitor de exagerata) a lui Orange: suntem ceea ce suntem datorita tuturor.

UE si coabitarea artei cu birocratia
Dupa toate consideratiile si concluziile astea m-am uitat si pe linkul care duce la pagina manifestarii. Evenimentul este o coproductie numita ICAS Suite, are loc la Berlin, la Paloma si Blumenbar/Prince Charles intre 7-10 septembrie si e copilul lui CTM, festivalul pentru muzica aventuroasa (!) si related arts, concurent si partener al festivalului Transmediale. ICAS (International Cities for Advanced Sounds) e o retea care aduna membrii din mai multe tari: CTM, Communikey, Cyneart, Decibel, Future Everything, Mutek MX, Mutek, New Forms, RML, Rokolectiv, Rooms,  Unsound si multi altii) in total 30 de organizatii si festivaluri. Sloganul ICAS Suite este "Networking Tomorrow's Art for Un Unknown Future", e titlul unui proiect derulat pe perioada a cinci ani de zile (fericit organizator!) si, supriza, este finantat din fonduri europene prin Programul de Cultura administrat de EACEA (The Education, Audiovisual and Culture Agency Executive Agency) supervizata de Directorate-General for Education and Culture.


Iata-ne ajunsi brusc in plina jungla hibrida, birocratico-artistica, a unei retele de festivaluri mici si medii spre mari impletita cu masinaria labirintica a UE, dispusa, cum o stim, sa investeasca in proiecte aventuroase in care miza sint desfasurarea si organizarea, nu rezultatul. Nu pot sa trec de scepticismul privind fondurile europene, pentru ca traim intr-o tara in care am vazut cine si cat beneficiaza de acestea, la adapostul unor dosare bine scrise, realizate de o noua specie de antreprenori: specialistii in proiecte europene. Asadar  o intalnire artsy, cu implicatii sociale si filosofice ("What is the status quo, which tools are of use in independent cultural production, which measures can be taken to promote self-empowerment, what have we learned to date, what should we leave behind, and what must we take with us into the future?"), unde in cel mai bun caz artistii participanti o sa capete expunere, in cel mai rau o sa ramana (sau nu) inspirati de contactul cu alte manifestari artistice. Ca unul traind intr-o tara in care fondurile europene sunt absorbite de cele mai multe ori fara rezultate si beneficii vizibile decat pentru cativa putini, nu pot decat sa trag concluzia ca acest modus vivendi de cooperare intre lumea artistica nesigura pe viitorul ei si structurile rigide ale UE este o forma alternativa de evitare a interactiunii cu politicul (si economicul) si o mutatie a felului in care subculturile recente se opuneau establishementului care le punea sa munceasca. 


Triburile electronice urbane, in absenta sponsorizarii comerciale venind din partea marilor branduri si accesata doar de cei cativa, nu se  mai opun direct (de ce ar face-o, si cu ce sanse de castig?), ci gasesc un mod de coabitare cu o organizatie prea greoaie si prea mare ca sa sufere de pe urma unor mici scurgeri de capital. Marea majoritatea a artistilor care functioneaza in zonele de intersectie si avangarda a culturii electronice si digitale, asa numitele media arts, neavand un statut cert in societatile care distribuie fonduri dupa criterii traditionale (what's their function in life?), si-au gasit o modalitate de expunere si marketing venind de la o institutie care se arata generoasa in sponsorizarea unor proiecte mari fara rezultate controlabile si calculabile. E un mod in care microcomunitati bazate pe legaturi afective, interese estetice si financiare comune, beneficiaza de pe urma unei macrostructuri (UE) functionand exclusiv in virtutea rationalitatii unui proiect care incepe sa se descompuna (multiculturalismul). 


Intrebarea daca e ok sa te asociezi cu aceasta matusa batrana si bogata atunci cand tinzi de fapt spre o recunoastere mai larga ale carei standarde sunt dictate de soundul comercial, e aproape retorica. De ce sa vrei sa faci muzica de club dar te expui in galerii de arta? Unul din raspunsuri ar fi ca e ok, atata vreme cat poti sa traiesti cu aceasta trena non-sexy si complet necomerciala, care se cheama sponsorizare prin program cultural. Pentru ca din start vei fi intr-o zona in care nu intra toti cei multi si te vei situa intr-un spatiu in care esti greu de apucat si inteles ca artist, culmea, al unei muzici functionale (de club) pentru care conteaza mai putin intelegerea decat remuneratia.
Mai mult decat poarta de acces spre public, conteaza modul in care artistul isi pune in evidenta si comunica evolutia, doityourself style sau cu ajutorul unui butic de PR artistic, ca sa nu fie pierdut in multimea de artisti care apar in cadrul festivalurilor cu pronuntat caracter artsy.


Later edit /
L-am intrebat pe Rochite daca va fi cu adevarat un nou live, si mi-a zis ca vor fi noi proiectii, si, poate, doua-trei piese. Live-ul Rochite nou si complet, ar urma sa fie lansat in iarna. Asadar,strategia de marketing, evolutiile schitate si textul de mai sus sunt o fictiune sau nu? Indiferent de raspuns, am fost din nou asaltat de intrebarile care m-au bagat in jungla europeana a media-arts: daca nu e un live complet, ce aport a avut fiecare din echipa Rochite in crearea noilor vizualuri? Exista o echipa Rochite? Daca la prima lansare piesele  au influentat vizualurile, la a doua niste vizualuri noi o sa influenteze un proiect sonor dezvoltat partial? Ramanem in continuare intr-o lume plina de sunete, vizualuri si cai misterioase prin care ne emotionam si supravietuim.

20110907

The Weeknd Glass Girls goes in The Circle



The Weeknd, cu mixtapeul lor facut sa circule liber, cu albumul de debut "House of baloons" scos in regie proprie, colaborarea cu Drake, samplele din The Siouxie and the Banshees si Beach House a facut ceva buzz in prima parte a anului. Pentru piesa Girls on Glass bateristul de la WhoMadeWho, Thomas Barfod (aka Jatoma aka the Circle), are un edit cu un ritm masiv 4/4 care ar sta bine intr-un set pe jumatate energetic, numai bun de un warm up in Panorama Bar. Zicem si noi.

20110906

Scena bucuresteana de ieri


In ziua de azi clubberii si fanii muzicii electronice cauta sa defineasca scena bucuresteana dupa genul proxim (Berlin, Londra) si diferentele specifice (n-avem sunet, n-avem oameni, n-avem bani, n-avem loc). Cautarea se face in cerc, cu multe frustrari si bobarnace virtuale, nemultumirea e mare, distractia pare mica - sau daca e mare poarta tot timpul o umbra de avorton - , iar felul in care sunt descrisi promoterii si aportul lor la cresterea scenei e cel putin ironic. 

Interviul de mai jos nu are legatura cu muzica electronica, dar isi gaseste locul pe acest blog fiindca aseaza intr-o perspectiva diferita ceea ce se intampla azi prin ceea ce se intampla ieri. E si o schita de etnografie istorica a felului in care oamenii isi petreceau timpul liber. La urma urmei oglinda e buna ca sa puna in context, iar daca acest context vine din alte vremuri capatam si viziunea unei evolutii. Sa trecem de locul comun al perioadei de aur interbelice, e in asta un paseism romantic care nu vrea sa se uite la detalii, care erau de multe ori tinichea curata. 

Uite cum stateau lucrurile ieri, cand oamenii cautau acelasi lucru ca si azi: sa se simta bine, sa iasa afara, sa asculte muzica, sa danseze si sa fie recunoscuti pentru ceea ce fac. Actorii si scenografia sunt aceeasi: avem "promoteri", artisti de calibru mai mare sau mai mic, mai populari sau mai elitisti, locatii mai scumpe sau mai ieftine, de cartier sau centrale, petreceri selecte de casa, sau afteruri exotice. Tipologia e diferita, fiindca, pare-se, cu cat valorile implicate sunt mai mari cu atat orgoliile sunt mai mici.  

"Amintiri din Bucurestii de altadata, evocate de un mare muzicolog: VIOREL COSMA (interviu Dia Radu)


"Pe Calea Victoriei mirosea a parfum frantuzesc"

"- Ne-ati vorbit de aristocratia vremii, dar cum era Bucurestiul oamenilor modesti, din cartierele cu tramvai si cismea?

- Sa stiti ca intreaga societate era marcata de o usoara burghezie. Dupa Unire, agricultura mergea excelent in tara. Oamenii se instarisera. Ii vedeai frecvent in restaurante, cofetarii si baruri. Lumea nu statea seara in casa. La 8 seara se pregateau de iesit. Mergeau cu familiile in cate doua locuri pe seara. Ieseau, de exemplu, la restaurant, unde mancau si ascultau muzica, iar apoi intr-un bar, unde beau si dansau. Vara mergeau la gradini. Duminica ieseau toti la plimbare, imbracati frumos. Pe Calea Victoriei mirosea a parfum frantuzesc. De la Palat pana la CEC curgeau rauri de oameni. Unii se opreau la cofetarii, sa comenteze pe cine au vazut, descantau cate trei ore o cafea, alaturi de prieteni vechi. Si nu costa o avere sa faci asta! Burlacii, pe atunci, mancau numai in oras! Nu trebuia sa fii om bogat ca sa-ti permiti.

- Unde se putea asculta muzica in vremea aceea?

Viorel Cosma

- Depinde de tipul de muzica. Intre razboaie, Bucurestiul rasuna de muzica. Da-i rusului vodca, francezului cafea si ziare si romanului muzica si mancare! Vor fi toti fericiti! Cine voia sa asculte muzica culta mergea la Ateneu si la Opera Romana. Sau la Sala Dalles, unde aveau loc concerte de muzica de camera si lieduri. Puteai sa-i asculti pe compozitorii si dirijorii Theodor Rogalski, Paul Constantinescu, Martian Negrea, Mihail Andricu. Oamenii astia mi-au fost profesori la Conservator, imediat dupa razboi. Erau toti scoliti la Paris, aveau eticheta si maniere. Adevarati intelectuali de rasa. Tot asta a fost perioada marilor nostri interpreti: pianistii Dinu Lipatti si Cella Delavrancea. Pe atunci se mai putea asculta muzica culta si in saloanele mondene ale marilor doamne, care dadeau serate muzicale. Chiar Cella Delavrancea organiza astfel de seri, la care chema lume buna, oameni de litere, muzicieni. Se serveau tot felul de prajiturele, de sendviciuri. La inceput erau prezentate tinerele sperante muzicale, care isi faceau numarul. Apoi urma un recital adevarat al unui artist deja afirmat. Cella era casatorita Lahovary, avea mari posibilitati financiare, isi permitea astfel de serate.

- Ati cunoscut-o pe Cella Delavrancea?

- Da, am fost si la ea in casa, pastrez si acum scrisorile de la ea. Era adorabila, inteligenta, sclipitoare, un om cu care puteai sa stai de vorba ore in sir si sa nu te plictisesti. Putea sa cante un repertoriu de 5 ore fara sa oboseasca. Avea o forta barbateasca aproape. Foarte buna prietena cu dirijorul George Georgescu, mi-a fost colega de catedra la Conservator. Ea i-a luat locul Marucai in inima lui Nae Ionescu. A trait 104 ani.

"Sa mananci peste batog si sa-ti cante Zavaidoc"

- Tot atunci insa e si perioada marilor succese ale muzicii usoare, perioada din care ne-au ramas cele mai bune romante, cea mai buna muzica lautareasca. Unde s-au lansat marii interpreti?

Cella Delavrancea


- Muzica usoara se asculta numai in restaurante. Existau in epoca saizeci si trei de restaurante cu muzica! Va dati seama ce pleiada de artisti la atatea localuri! Interpretii cantau la cel putin doua, trei restaurante si o gradina, pe seara. Faceau toti tururi. In felul asta, la un restaurant vedeai mai multi artisti. Restaurantele erau frecventate, si ele, de clase sociale diferite. Erau, pe de-o parte, cele de langa gara, unde cantau tarafurile Julea, Fanica Luca, Maria Lataretu. Catre centru erau gradinile de vara ale boierimii: la Bufet, la Sosea, la Bonaparte (Floreasca) sau terasa Otetelesanu, unde-i puteai intalni adesea pe Camil Petrescu, pe Sadoveanu, pe George Calinescu. Scriitorii erau oameni de lume, erau o breasla cu mult mai mondena decat a compozitorilor, de exemplu. Dar in fiecare cartier erau zece, cincisprezece carciumi, asa ca nu era nevoie sa pleci de acasa pana nu stiu unde, daca voiai sa mananci. La restaurantul Continental, unul din cele mai selecte (azi vizavi de hotel Novotel) canta Grigoras Dinicu. Daca, de exemplu, seara era concert cu Herbert von Karajan sau Yehudi Menuhin la Ateneu, impresarii ii duceau dupa aceea la Continental, unde ii lua in primire seful de sala, care le oferea un meniu gastronomic romanesc foarte rafinat si apoi ii invita sa asculte muzica. Si canta Dinicu numai muzica clasica pana la 11 seara, apoi trecea, treptat, la populara, la hore, sarbe, veneau guristii. Dupa 1 noaptea, se puneau pe dansat: tango, foxtrot, cha cha. Si daca respectivii mai voiau sa petreaca, se duceau la barul Zissu, unde era numai dans pana la 3 dimineata. La Zissu se beau numai bauturi scumpe, sampanii, vinuri frantuzesti, lichioruri. Acolo canta Jean Moscopol. Era un tip megaloman Moscopol. Vorbea frantuzit, se imbraca in culori tipatoare, ca la Paris, umbla cu esarfe si palarii de fetru. El nu canta decat in locuri bune, la cofetaria de pe Calea Victoriei, la Zissu la bar, la Parcul Trandafirilor. Nu canta niciodata in carciumi si bodegi.

Cristian Vasile
Acolo il gaseai pe Zavaidoc. Zavaidoc a cantat la Berbec si la Ciresica, langa Cismigiu, unde se golea tramvaiul. I se facea reclama: "coboara neamule, sa mananci peste batog si sa-ti cante Zavaidoc". Era un om mai simplu Zavaidoc, venit de la Pitesti. Dar avea o voce formidabila, de opera, cu niste acute de tenor. In alte restaurante cantau romante Ioana Radu sau Mia Braia. Erau surori. Ioana era o femeie simpla, nu era culta. Nu stia sa scrie decat cu litere de tipar. Mia facuse insa facultate. Erau fete de plutonier major, venite de la Craiova. Mia s-a casatorit cu Petre Alexandru, cu care a si cantat duete. Ioana a avut cinci barbati cu cununie. Avea o voce fantastica. Fuma cate un pachet de tigari pe ora si bea cafele pana nu mai putea. I se ingrosase vocea ca la barbati. La romante, n-a egalat-o nimeni, niciodata. Vedeti, lumea stia sa se si distreze pe atunci. Se muncea pe branci, dar aveau si bucurii. A ramas celebru in epoca un personaj cu bani si foarte petrecaret, care obisnuia sa mearga seara pe la 10 pe Soseaua Kisseleff, unde era un sirag de terase si restaurante: la Bufet, la Visoiu. Lua taraful cel mai bun, angaja sapte, opt trasuri, instala cantaretii in doua din ele si in restul pe ceilalti cheflii din restaurant si mergea la margine de Bucuresti, unde el avea o vie, sa chefuiasca toata noaptea cu vin de Valea Calugareasca. Si avea si o tacaneala omul asta: urca lautarii sa cante in cei doi stejari din curtea casei. Va puteti imagina ce chefuri se incingeau!

"Cand incepea sa cante Maria Tanase, toata lumea lasa lingurile jos"

- L-ati amintit pe Grigoras Dinicu, varful muzicii lautaresti, cel care a influentat atatea generatii de interpreti. Ii dedicati multe pagini si in cartile dvs.

- Pe Dinicu l-am cunoscut tarziu, in 1946, era deja bolnav de cancer la laringe. Suferise si doua operatii. Am mers de mai multe ori la el acasa, sa stam de vorba, dar in ultima perioada, nici nu mai putea vorbi, ne scriam intrebarile si raspunsurile pe bloc-notesuri.

Maria Tanase pe scena

Dinicu era un lautar umblat, un om care se scolise, care facuse Conservatorul, intalnise multa lume buna, canta pe la ambasade, pe la festivaluri. Hora staccato a lui e inegalabila si azi. La inmormantarea lui Dinicu, era asa de multa omenire, ca s-a intrerupt circulatia de pe strada Finlanda, unde locuise, si pe Soseaua Stefan cel Mare, pana la Lizeanu. Au venit 400 de lautari din toata tara cu tambal, contrabas, violoncel, viori, si de la casa lui pana la cimitir i-au cantat tot repertoriul. A fost fabulos. Parca a explodat tot Bucurestiul de muzica. Nici Maria Tanase n-a avut asemenea funeralii.

- Cu Maria Tanase ati fost coleg de catedra la Liceul de Muzica. Era asa de teribila precum se spunea?

- In 1953, cand a fost numita profesoara la scoala de muzica, Maria canta la optsprezece restaurante pe noapte. Avea sofer care o astepta in fata. In spate, pe bancheta,
era Faramita Lambru cu acordeonul - unul mic, negru, prost si gaurit. Ii zicea Maria: "Da-te, mai, mai incolo, ca ai acordeonul spart si-mi faci curent". Pana la urma, i-a cumparat ea unul mai bun. Faramita era peste tot umbra Mariei. La 9 seara, erau la Cina, la 9.20 la Continental, la 10 fara un sfert, la Bufet. Cand incepea ea sa cante, toata lumea lasa lingurile jos. Nu misca nimeni, timp de cincisprezece, douazeci de minute. Faramita ii stia perfect repertoriul, nu trebuia sa i se spuna decat: "do diez!", "sarba!", "fa!". La restaurantele bune, avea un repertoriu elevat. La miezul noptii, ajungeau si la carciumi.

Faramita Lambru

La Maria Bortoasa, in Calea Grivitei, canta cantece porcoase, din vremea lui Anton Pann. Fiindca erau multi care o stimau si o invitau la masa, spre dimineata, se intorcea la cate un restaurant, cu Faramita alaturi. Mancau si cantau amandoi, pentru cate zece prieteni. Era o femeie teribila Maria, sclipitoare, captivanta. A fost casatorita cu mosierul Clery Sachelarie, dar Maria nu era o femeie de tinut in frau. Era o sfarleaza. A trait cu prim-ministri, cu ambasadorul Germaniei la Bucuresti, a fost implicata in spionaj, chemata in Turcia de presedintele Turciei. Era o femeie arzatoare, care se daruia mult. Nu se intalnea cu tine doar ca sa te sarute pe frunte.

- Tot in vremea cand Maria Tanase fascina Bucurestii cu vocea ei grava, orasul fremata sub acordurile "Zarazei". Cum s-a nascut legenda acestei femei atatatoare?

Ioana Radu


- "Zaraza" a devenit celebra in interpretarea lui Cristian Vasile, pe care l-am mai prins in viata. In 1929, in Uruguay, s-a tinut un concurs de compozitii, iar premiul doi a fost castigat de aceasta melodie, compusa de un oarecare Benjamin Tagle Rara. De acolo, melodia a ajuns la Paris si a fost auzita de lautarii romani, care i-au cerut lui Nicolae Kiritescu sa scrie niste versuri. Kiritescu nu a facut o traducere. A pastrat din textul initial doar cuvantul Zaraza, care nu era, in original, decat un indemn de manat boii, un fel de "hais, cea!" Nu stia el asta atunci! Cum nu a stiut nimeni. El a facut din Zaraza "un poem de nebune dorinti", portretul unei femei irezistibile. Tot el a inceput, la un pahar, sa raspandeasca legenda ei: Cristian Vasile s-ar fi indragostit nebuneste de o femeie, pe care apoi cineva, intr-o noapte, ar fi omorat-o. Scriitorul Mircea Cartarescu a dus legenda la rafinament. Zaraza ar fi fost incinerata, iar urna cu cenusa ei ar fi fost furata de insusi Cristian Vasile, care, in amintirea iubirii lor, a inghitit cate o lingurita din ea, in fiecare zi, timp de un an de zile.

Foarte departe de ce-am fost candva...

- Domnule profesor, in incheiere as vrea sa va mai adresez o intrebare. Credeti ca Romania va ajunge vreodata sa egaleze perioada aceasta, interbelica? Mai poate fi luata de romani drept reper sau e mai degraba un model depasit?

- Din nefericire pentru poporul roman, ne aflam intr-un stadiu cu mult inferior epocii de atunci. Nu mai avem in primul rand bunastarea de odinioara, care permitea oricarui om de rand accesul la cultura si la viata mondena. Am pierdut constiinta patriotica, iar asta e una dintre cele mai grave pierderi. Nu ne mai intereseaza tara asta, probabil pentru ca nu mai avem nimic de revendicat. Ne-am pierdut valorile, traim intr-o confuzie totala a lor, asa cum se poate vedea si la evenimentele astea, de tipul Zece pentru Romania. Ne-am pierdut simtul estetic, dorinta de a trai frumos. Am pierdut respectul pentru oamenii cu adevarat valorosi, care au realizat ceva pentru omenire. Marii inventatori, marii doctori, muzicienii, scriitorii, pictorii nu mai sunt azi respectati si recunoscuti. In Academia Romana exista un singur membru corespondent in domeniul muzicii. Ne-am pierdut modelele, care azi traiesc retrase si refuza sa apara la televizor, de teama sa nu se compromita.

Un obicei care s-a pierdut: dansul in restaurante

Ne-am captusit cu modele false, modelul omului care reuseste usor, care se descurca, care stie sa faca bani. Ne-am pierdut moralitatea. Ne-am pierdut manierele si educatia. Am uitat sa ne mai imbracam frumos, sa ne mai purtam elegant. Am pierdut - nu burghezia materiala, ci burghezia spiritului, nobletea spirituala. Traim azi intr-un mediu semicultural si parvenit, impulsiv si brutal. Suntem departe, foarte departe de ce am fost candva. Iar eu nu pot sa fiu decat frustrat si trist. Ma simt exponentul unei lumi in destramare. Dar am credinta ferma ca ceva se va schimba intr-o zi, ca vom ajunge la o societate cu respect pentru valoare, prin care sa construim alta Romanie, la nivel spiritual. Asta e ceea ce ne lipseste la momentul actual.


La 30 martie, Viorel Cosma va implini 88 de ani. Este doctor in muzicologie si, de-a lungul timpului, a fost distins cu Premiul Academiei Romane, cu Premiul International al Criticii Muzicale Artjus din Budapesta si de zece ori cu premiile Uniunii Compozitorilor. Este autorul a 99 de carti de muzicologie, lexicografie si critica muzicala. A cunoscut personal aproape zece mii de interpreti, compozitori, dirijori, lautari si muzicologi din Romania. Lucreaza in prezent la "Enciclopedia muzicii romanesti", lucrare de proportii, programata pentru 10 volume a cate 500 de pagini fiecare, in formatul "Enciclopediei Britanice".

(Interviu realizat de Dia Radu, in Formula As nr. 956 (6), 11-18 februarie 2011)

20110905

New video - Terranova/I want to go out




“I Want To Go Out” is an acid house anthem of the highest caliber, an ode to nightlife, a possible mantra for all of us. Check out the truly twisted new video clip put together by killthetills". (via Kompakt) 
De pe meterezele white working class clubbingului, Mayer & gashka livreaza inca la Kompakt piese pentru luptatorii de weekend. Text bombastic si pompos (blame it on the hype machine), dar piesa cu usorul ei regret ca nu traim intr-o lume cu doua vineri si doua sambete pe saptamana pulseaza frumos in limitele unui sunet acid aflat la a doua tinerete. 

20110902

Thundercat - The Shenanigans part 1 (mixed by Flying Lotus)




“Lots of people ask me about Thundercat, and how I come to know this guy. Thing is you’ve been hearing him for years and probably didn’t even know it. He’s one of the most talented bass players I’ve ever witnessed and I’ve been blessed to have worked with this guy on ‘Cosmogramma’ and ‘Pattern+Grid World’. Since then Thunder has been like a brother to me and feels like the other half of my brain in the studio. I thought it would be good to get you familiar with the man who’s contributed his unique sound to so many records I love. Here’s some things, a prelude to the LP. Some new, some you might know, some we may never release.” (Flying Lotus)


M-am invatat prost cu podcasturile si mixtapeurile artistilor non-dj care fac  montaje transversale si impredictibile si lipesc unele de altele piese pe care un dj nu le-ar alatura nici in cele mai alterate stari de constiinta.  Iar  albumul Cosmogramma de anul trecut al lui Flying Lotus a ridicat standardul de ascultare a albumelor de electronica la un nou nivel. The Shenanigans e unul din mixtapeurile acelea care se ridica la standardul amintit. Facut de Flying Lotus pentru  albumul de debut al lui Thundercat,  e o colectie debordanta de jazz, riffuri ultrarapide de bass, groove-uri laidback si celebrele signature beaturi ale lui FlyLo. E un trip sonic impregnat de un sound solar si de un spirit jucaus atat de  infectios incat te gandesti ca in device-urile de la Brainfeeder e un strumf wonky care a supt heliu in loc de lapte. Strumful asta il regasesti cam in tot ce iese de la casa de discuri a lui FlyLo si e patronul sonic al L.A.-ului. 


Steve Bruner aka Thundercat (24 y.o.) este basistul ala care a colaborat cu FlyLo pe Cosmogramma, a fost in trupa  Suicidal Tendencies,  a facut ceva si cu Erikah Badu, e parte din trupa de hip hop si soul Sa-Ra Creative Partners din LA si e fiul bateristului  The Temptations. Asadar, avem doi prieteni de varste apropiate (Steven Ellison are 28 de ani si e nepotul lui Alice Coltrane si varul lui Ravi Coltrane) care au mancat muzica cu cornflakes si comicsuri pe paine (de unde si numele de scena) si care se intalnesc intr-o sesiune in care se joaca de-a texturile si ritmurile ca un magician din Loco Roco.   Daca Cosmogramma lui Flying Lotus e albumul pe care il ascult cu respiratia oprita de fiecare data, acest mixtape e progresia logica dupa el.


Later edit: de cand m-am apucat sa scriu postul si pana l-am terminat a aparut si The Golden Age of Apocalypse, albumul lui Thundercat la Brainfeeder. Mixtapeul mi se pare deasupra lui.