Din toata tona de comentarii si de reactii provocate de textul albumului Shutzhaft EP lipsesc inca niste lucruri esentiale. Nu ca ar mai interesa pe cineva, in afara de mine, dar fiindca acest blog se ocupa cu aspecte legate de regandirea muzicii electronice - ce legaturi stabileste aceasta muzica cu lumea din afara universului sonor, cum ii ajuta pe oameni sa se integreze, sa isi construiasca identitatile, sa aiba o pozitie sau nu fata de lumea in care traiesc etc. - e cel mai potrivit loc unde sa fac o ultima confruntare cu semnificatiile textului, ale textului asociat cu materialul audio, cu coperta EP/ului, cu sensurile care decurg din unele comentarii, intr-un cuvant cu toata reteaua generatoare de dialoguri cu lumea exterioara din jurul acestui obiect care vrea cu insistenta sa spuna ceva, si care a fost luat la injuraturi inainte sa fie cat de cat inteles. Voi lua pe cat se poate fiecare din elementele care semnifica, le voi desface de contextul in care apar pentru a vedea ce inseamna fiecare, si apoi voi reface intregul, cu ajustarile de rigoare.
Voi porni de la titlu, caci el este primul care creeaza niste asteptari si ingusteaza campul de intelesuri asociate. Avem un material care se numeste, suprinzator, Schutzhaft EP. Schutzhaft inseamna detentie protectiva, termen care se aplica atunci cand o persoana este tinuta intr-un tip de arest care o protejeaza de amenintari din afara sau dinauntrul inchisorii. In mod normal acest tip de arest se aplica pedofililor, ucigasilor si violatorilor de copii, ofiterilor de politie, capilor sau membrilor unor bande, sau persoanelor care sunt gay sau transsexuali sau criminalilor care au fost martori la alte crime. Folosirea termenului german face insa trimitere directa la alta realitate. In cadrul regimului nazist, Schutzhaft era un termen paravan pentru a ascunde o serie de politici indreptate impotriva minoritatilor formate din evrei. Acestia erau arestati si dusi in lagare, sub pretextul ca astfel sunt feriti si aparati de mania poporului. Si in ultima instanta, exterminati.
La ce se poate face trimitere Schutzhaft aplicat ca titlu unui EP de pseudo-deep house? Cine pe cine ia in detentie protectiva prin cateva piese de ritmuri "patrate"? In ce scop si de cine ii fereste? Titlul suprinzator nu a suprins pe nimeni, nu am vazut nicaieri o referinta la acest termen. E destul de greu sa refaci traseul acestei alegeri. Pentru multi dintre noi termenul nu avea inainte de EP lui Ion nici o semnificatie; daca cineva a cautat ce inseamna Schutzhaft a dat de arhivele Holocaustului si referirea la regimul nazist - lucru care nu ajuta prea mult, la prima vedere.
Long story short: fara textul de descriere a materialului am fi ramas cu intrebarile; referintele pieselor sunt prea vagi ca sa poata arata cu degetul in ce directie trebuie sa gasim sensul corect - fireste daca vrem sa o facem. Titlul EP/ului si numele pieselor sunt un joc simbolic in contextul actual al felului in care Ion percepe clubbingul. Cred ca Ion vrea sa zica ca suntem luati in detentie protectiva de chiar acest stil de viata pe care il traim ca si clubberi. De muzica pe care o ascultam, ritmurile patrate de techno, muzica de club. Muzica asta aresteaza pe fiecare clubber/fan al muzicii 4/4, rapindu-i dreptul de a avea o atitudine politica; iar clubbingul, prin comportamentele asociate, celebrele "cuie" ale lui Clontz, extermina incet si sigur pe omul-cetatean care ar trebui sa aiba o agenda politica.
Chiar felul in care e conceput designul copertii EP-ului cu pricina spune acelasi lucru. Nu stiu daca ati observat, dar spre deosebire de toate celelalte releasuri de la Local Records - care sunt porti deschise catre lumi conotate pozitiv: fantasme grafice atragatoare ca cea a lui Bogdan cu Human Thermodynamics, sau lumi curate si minimale ca cea a EP-ului Minus - coperta Schutzhaft e o chestie gri, rugoasa si aspra. La prima vedere am crezut ca e un burete, dar de fapt e un zid. E zidul simbolic al clubbingului asa cum il vede Ion. E gri pentru ca e si uniformizarea cenusie a ritmurilor 4/4 (toata lumea asculta house, suntem house-nation, de la baieti cu Dacii tunate pana la supermasini, nu se poate ca pe strada sa nu te pocneasca din difuzoare sunetul de mars al muzicii techno. Peste tot se aude, cum spuneau odata Vita de vie "basul si cu toba mare". Pentru cine nu stie, acest boom-boom-boom-boom principal e un ritm simplu de mars militar). Cenusii erau si uniformele Rinocerilor din piesa lui Ionesco, cu referire directa la orice forma de nivelare autoritara, de dreapta sau de stanga. Techno-ul patrat, in variantele comerciale, in sutele de mii de ipostaze putin diferite una de alta, e ceva care niveleaza. Comercial, in cazul acestei muzici, este chiar clubbingul si stilul de viata asociat lui, de la bere pana la haine, tigari, etc etc etc.
Adica, Schutzhaft EP pare a fi un decupaj al unui univers care claustreaza, universul clubbingului in care dimensiunea politica e atrofiata. Ceea ce proiecteaza acest material intr-un alt context decat cel escapist cu care suntem obisnuiti cand e vorba de muzica, si mai ales de muzica electronica. Aceasta muzica bazata in principal pe corporalitatea sunetului, pe texturi sonore mereu surprinzatoare fiindca nu au nici un referent in realitate, este o muzica care trimite in alte lumi.
De obicei pur instrumentala, ii lipseste orice fel de carlig care sa il ancoreze pe ascultator intr-un univers de semnificatii. Pur si simplu, asculti, incerci sa intelegi de unde vin acele sunete, acele texturi, acele structuri noi si suprinzatoare (vorbesc la modul general) si cautand sa raspunzi la intrebari care nu pot fi rationalizate construiesti o lume in care te si proiectezi (este un principiu cinematic pe care l-au folosit cei de la Makunouchi Bento, cu lansarea albumului Swime). Asculti si evadezi din lumea asta, sau mai precis faci o calatorie/trip in alta lume.
Asta e functia escapista a muzicii electronice, postulata chiar de cei care stau la originea ei, recent redescoperitii artisti germani inventatori ai Krautului, care spuneau ca vor sa iasa cu muzica lor din lumea care adusese al doilea razboi mondial si care era dominata de rockul de tip anglo-american. Deci sa evadeze. Nu mai insist, cred ca s-a inteles.
Insa EP/ul Schutzhaft functioneaza in sens opus. Inca odata, prin text. Vorbeste de ambiante suprinzatoare, de texturi rafinate, de melodie distanta repetitiva, dar de fapt el nu livreaza asa ceva. La felul in care o pune textul, el e facut ca sa claustreze si sa evidentieze tocmai limitele acestui spatiu sonor. E facut sa ne faca/ii faca pe fanii genului sa ii vada limitele si sa vada zidul care ii izoleaza de lumea exterioara. Te uiti la coperta EP-ului si vezi zidul inchisorii in care te afli, asculti piesele si iti dai seama ca ceva se repeta in acest univers sonor care promite mantuirea de lume si de fapt nu o face.
[Probabil o hiba a textului este ca, in primul rand, muzica electronica si cultura de club, ca post-subcultura (nu injurati, asa e) este profund politica. Nu stiu daca Villalobos l-a citit pe Thaemlitz, dar iata ce spunea chilianul intr-un interviu aparut in RA: For me, the idea that electronic music is not political is bullshit. Every movement—if it's more than two people—is political, in a way. Every common interest where there is a connection, is a political thing. And you have a political responsibility. The sound, the artistic approach, the content of text, if you play a siren in your set, some Arab preachers, some classical music from Bach, it will all polarize the dance floor in a second. All of these things are political.
Lucrurile stau asa cum spune Villalobos, nu cum o pune Ion. Neo-tribalizarea e un concept aparut in 1985, patentat de Michel Maffesoli si, impreuna cu (post) subcultura de club, implica ceea ce a fost numit mai tarziu everyday politics, care nu sunt altceva decat un set de valori alternative puse in practica si in act de cei care apartin comunitatii respective. Aceste valori sunt de fapt alternative la cultura dominanta, pe care insa nu o confrunta direct (asa cum face punkul), ci o pun in paranteza.
According to Maffesoli, urban tribes are microgroups of people who share common interests in metropolitan areas. The members of these relatively small groups tend to have similar worldviews, dress styles and behavioral patterns. Their social interactions are largely informal and emotionally laden, different from late capitalism's corporate-bourgeoisie cultures, based on dispassionate logic (dupa Wikipedia).
Asadar neo-tribalizarea nu inseamna atrofiere a simtului politic, ci crearea unui spatiu in care simtul politic clasic, asa cum il intelege Ion, nu mai functioneaza, e anulat si inlocuit de altceva. Intr-una din postarile urmatoare din cadrul rubricii Politics of Dancing o sa traduc mai pe larg ideologia acestor neotriburi.]
Cu toate acestea, Schutzhaft EP ramane o discheta cu care Ion a vrut sa viruseze cumva pe cei care sunt in primul rand in anturajul lui. In sensul retrezirii acestui instict al simtului politic al celui care isi doreste schimbari sociale. E ca si cum intr-o seara in Ota, sau oriunde, Ion ar fi venit la tine cu o bere in mana si ti-ar fi zis: "Bai, e nasoala chestia asta cu clubbingul, am inceput sa ii vad limitele si mi se pare ca ne tine in loc si ne rapeste chestia asta care inseamna implicare politica". Ar fi zis asa, mai mult sau mai putin apropiat de ce am scris. Meditatia superficiala pe care o propune Ion porneste adica de la intrebarea: "Clubbing, clubbing, dar pana cand?"
De ce ar face Ion asta in cadrul unei miscari care vrea sa promoveze muzica electronica in lumea romaneasca? Eu il vad ca pe un hijack al unei platforme de marketing (Local Records) care este deturnata intr-o platforma de promovare politica. De ce ar face asta? Pentru ca el este un tip de artist conceptual foarte angajat politic, in sensul clasic, cu agenda politica, e drept, o politica smooth (si cum a sesizat unul din comentatorii de pe fgm, burghez).
Cine se uita pe twitterul lui Ion o sa vada acolo referinte la Chomsky, unul din tre cei mai pertinenti critici americani ai politicilor externe ale SUA, la Foucault, la McLuhan, la situatia din Israel, la situatia politica din Romania, inceputuri de sloganuri pentru Candidatul la Presedintie, institutie pe care o reprezinta samd. Ion e un tip de intelectual implicat politic in sensul clasic al omului-cetatean. Titlurile pieselor acestui EP sunt, pe scurt, o mini-platforma program pentru un posibil nou model de om-cetatean implicat politic (poate chiar Candidatul la Presedintie?): I.E., Politics of Smooth, The New Way is All the Way, Very Strong Leadership, Education after Auschwitz.
Astfel, EP/ul cu pricina e o doar o extensie de marketing politic a lui Ion; nu stiu daca Ion a facut-o sau nu deliberat si constient. Dar pana la urma el a servit un mesaj politic ambalat intr-un medium accesibil (un material discografic cu o muzica de clubbing sui generis) celor pe care ii vizeaza. Iar cei pe care ii vizeaza nu sunt Clunk/Clontz si ceilalti. Cum a si zis-o Ion, Montgomery Clunk face parte dintre cei care nu merg in cluburi, nu servesc genul asta de uniformizare. Ci ceilalti, artisti si promotori deopotriva ai acestui tip de cultura urbana, in ultimul rand, fanilor (sau nu in ultimul rand), mai ales celor din generatia lui Ion, care au prins o parte din RSR, si stiu ce insemna pe acea vreme neimplicare politica si un mediu in care erai legat de maini si de picioare dpdv al exprimarii publice a propriilor credinte ideologice.
By the way, coincidenta sau nu, Education after Auschwitz este o lucrare a lui Theodor Adorno, unul dintre cei mai pertinenti critici ai industriei culturale capitaliste (responsabila printre altele si de crearea muzicii techno si mai ales a global DJ culture). De-asta si ilustratia care insoteste aceasta postare face trimitere la el. Ca sa se inteleaga mai bine de ce, citez direct din Adorno, ca bonus la acest eseu:
“The inability to identify with others was unquestionably the most important psychological condition for the fact that something like Auschwitz could have occurred in the midst of more or less civilised and innocent people.
One must come to know the mechanisms that render people capable of such deeds, must reveal these mechanisms to them, and strive, by awakening a general awareness of those mechanisms, to prevent people from becoming so again. It is not the victims who are guilty, not even in the sophistic and caricatured sense in which still today many like to construe it. Only those who unreflectingly vented their hate and aggression upon them are guilty.
One must labor against this lack of reflection, must dissuade people from striking outward without reflecting upon themselves. The only education that has any sense at all is an education toward critical self-reflection. But since according to the findings of depth psychology, all personalities, even those who commit atrocities in later life, are formed in early childhood, education seeking to prevent the repetition must concentrate upon early childhood . . .”
