O radiografie a scenei bucurestene: promoteri usor confuzi, public usor frustrat. Si o scurta istorie a clubbingului din Bucuresti.

Intre agonie si ecstasy
E o stare de asteptare si nemultumire maraita care uneori apare si in online alteori e scuipata pur si simplu in toiul unui gig, legata de organizatorii de eventuri si de publicul de muzica electronica de pe Dambovita. Unii zic ca respectivii n-au idei, altii ca se inspira flagrant din succesele recente ale concurentei, altii ca ce a fost odata nu mai e din cauza ca publicul s-a stricat, adica nu mai prezinta omogenitate si lasa sa se intrevada chiar gusturi indoielnice. Si, in timp ce Liberty Parade strange intre 65.000 si  80.000 de oameni iar The Mission in mod obisnuit undeva intre 5000-10.000, restul promoterilor de evenimente cu muzica electronica se bat in Bucuresti pentru ceva intre o mie si doua-trei mii de oameni (cifra atinsa doar la un festival care dureaza trei zile). Asteptarea se lungeste si mantuirea electronica pare sa nu vina, cu toate ca Bucurestiul pare a avea un salvator local, cel putin pentru moment, un deus ex Maschine.

E ca in povestile urate ale capitalismului despre putinii miliardari si multii saraci. Saracii in cazul asta ar fi zecile de mii de participanti la orgiile unor stiluri care ar trebui sa fie de mult defuncte, dar care storc ultimele zeci de mii de euro din tot ce a fost odata cultura superstarDJ. Vorbim de The Mission & Studio Martin, Liberty Parade si Sunwaves. Miliardarii ar fi cei cu gusturi mai cultivate, care se abtin de la progressive house, progressive trance (cei enumerati mai sus), precum si de la post drum&bass post dubstep (adica ce e promovat de Dropdread) si asculta tot ce e mai indie si mai non mainstream in electronica. Ei sunt cele maxim 6000 de maini pe care organizatorii de eventuri se chinuie sa le vada agitate prin atmosfera sonora a gigurilor propuse.

Se incearca fuziuni (Rokolectiv Chestionabil) sau cum se zice in marketing extensii de brand (Yours Truly creat de The Mission), dar miscarile astea de cucerire a noi teritorii si de gasire a identitatii de promoter  (care isi exprima afinitatile muzicale dar vrea sa iasa si pe profit) nu sunt de cele mai multe ori argumentate public, lipseste firul rosu care leaga alegerile artistilor si atunci totul pare haotic. Azi chemi un public, maine altul, oamenii si stilurile se amesteca, identitatea se fragmenteaza; credeam ca traim intr-o lume sigura in care Kristalul nu se hibridizeaza cu Rokolectivul, Berlinul cu Bamboo-ul, Gaia cu Martin si Fratelli cu MNAC. Promisiunea contemplatiei intr-un cerc intim a soundului preferat e amenintata de fiecare pereche de picioare care calca la noile evenimente, picioare care il poarta, in materialitatea lui misterioasa pe celalalt, pe cel diferit, pe eu-nu-sunt-ca-tine-ci-dintr-o-lume-diferita. De unde confuzia dureroasa a promoterilor care nu mai reusesc sa isi satisfaca publicul pe care credeau ca l-au pus in tarc dar care se intarca singur de la presupusa fidelitate fata de un brand de event.

Cum a ajuns Bucurestiul sa fie capitala house nation
De unde au aparut saracii de mai sus, de unde miliardarii si de ce confuzia. Istoria partiala si subiectiva spune ca, dupa 1990, Bucurestiul a cunoscut una din multele replici mai mici a tot ce a fost The Second Summer of Love-ul britanic si Love Parade-ul din Berlinul anilor 1989. Toata lumea stie povestea cu acid house partyurile in care MDMA era consumat in masa,  cu Madchester si Hacienda, si rave-urile de zeci de mii de oameni, de scoaterea lor in afara legii in 94, in Anglia. A fost probabil perioada de aur a unitatii de masa mediate de MDMA si de un stil de muzica noua non-violenta care mai avea cativa ani pana sa se sparga in zecile de subgenuri pe care le ascultam astazi. Visul oricarui promoter, dar si un vis secular urban, cu radacini in comuniunea psihedelica hippie: al unirii dincolo de aparenta, gusturi, rasa, sex sub influenta unui singur gen de psihoactive legale si a frecventelor unui singur gen muzical asupra caruia nu exista controverse.

Ei bine in 1993, cu un an inainte ca rave-urile de masa sa fie scoase in afara legii in Anglia, in Bucuresti se deschidea Studio Martin, primul promotor al noului sound - house-ul care nu se auzea in niciuna din discotecile Capitalei. Nu am multe detalii despre ce si cum, insa toata lumea stie ca printre organizatori si promotori era si DJ Vasile, care a lucrat multa vreme la ProFM. Probabil datorita lui si altora, nedocumentat dar mai mult ca sigur, Generatia Pro (pro-gresista) s-a suprapus cumva pe conceptul de "house nation", doua sintagme lansate cu succes de MediaPro. "House nation" a fost un produs destinat mass marketului: compilatii pe casete de muzica house. Destul de rapid house-ul a devenit un curent mainstream tocmai datorita expunerii pe canalele media clasice si cu audienta larga. Un singur club, un singur stil de muzica (clubul The WEB, alternativa la tot ce era house si techno a aparut tarziu, cred ca prin 1998), asa ca au fost cinci ani buni in care urechile s-au format pe beaturi 4/4. Rosario Internullo a venit in Romania si a organizat primul afterhours in Zerillo's in 1998. In Bucuresti activa si Karma tot in acea vreme. Totul era 4/4.

Educatie cu big sound si superstarDJ
Working middle classul progresist reprezentat in special de cei care lucrau in industria advertisingului si media si-au luat dozele buna de vacante la Ibiza, au adus cu ei muzicile de rigoare si factorul cool asociat si au fost expusi acolo supercluburilor si supestarDJdomului - locul unde se consuma tot house, tot techno, in toate variantele progressive sau nu. Asa ca in 2000 a aparut primul organizator serios cu brand si strategie comerciala: The Mission. In conjunctie cu renumele Studio Martin si beneficiind de un know-how de comunicare si advertising, The Mission a dus mai departe educatia 4/4 inceputa mai devreme. Asa ca in curand toata lumea a ajuns pe house. Pana sa apara Kristalul in 2002, care a continuat cu Sunwaves sa sape aceleasi transee ale rezistentei house, pana sa apara minimalul cativa ani mai tarziu, toate sinapsele audio mainstream si gustul pentru un anume tip de clubbing, nepot de Ibiza si big club sound cu afterhours la pachet, s-au ingrosat dincolo de orice imaginabil. In total, 9 ani de vesela dictatura techno/house/progressive.  Acum, house=party=clubbing pentru orice taximetrist care isi cumpara Buddha Bar si compilatii ATB din benzinarii.

(Las la o parte Underworld, Basement Jaxx, The Chemical Brothers, Chicane, Fatboy Slim, Groove Armada si toti ceilalti pionieri sau Booka Shade, Trentemoller, Simian Mobile Disco etc. din al doilea val de trupe star.; ei nu au schimbat reteta The Mission, fiind carligul mainstream de agatat si pe cei care nu sunt chiar atat de into house/techno dar care sunt curiosi sa vada gigantii. Reteta The Mission a fost, si inca ramane, daca ma uit pe lineup-ul de sambata - cu Paul van Dyk, Moby, Above&Beyond - aceeasi: nume grele din epoca superstarDJ pe zona house/techno si nume consacrate din electronica de larg consum. DJii adusi se apropie periculos de varsta de 40 de ani, iar decenta noului stil de clubbing spune ca asta e varsta la care e cazul sa te sa te retragi. Problema este ca mostenirea inertiala a tuturor acestor ani de monocultura inca mai face sa sune masina de incasat bani - s-au alaturat si sponsorii mari, brandul e copt si inca se va mai mulge bine la el. La a 9a si respectiv a 11a aniversare Sunwaves si The Mission au pe line-up pe Lee Burridge, Paul Van Dyk si Moby. Sa nu se mai zica ca tinerii nu ii asculta pe batrani).

Leftistii si restul neinregimentat al lumii bucurestene
Asadar, de o parte, cei mai redutabili promoteri joaca cu asii mainstreamului, avand in rindurile lor doua radiouri comerciale (Vibe, Dance), doua cluburi bucurestene cu istorie (Studio Martin si The Kristal Glam Club), doua agentii de booking: Mango si Sunrise, doua site-uri (nu in regim exlusiv) - Nights.ro si Beatfactor, si foarte multe relatii. + destui bani ca sa iasa in offline cu promovarea. E toata artileria grea a comunicarii aici.

The Mission a inteles totusi ca mai exista si publicul de prestigiu asa ca incearca sa intre pe zona care pana acum a fost crescuta de Chestionabil si Rokolectiv. Prima miscare: creeaza un nou brand de petreceri, Yours Truly si face un gig cu Nicolas Jaar, incercand sa repete succesul Jointului Chestionabil care l-a avut ca invitat pe acelasi, tot in acest an. Pentru Mission, bestia cu peste 15,000 de like-uri pe Facebook (fara a pune la socoteala Studio Martin) e o miscare rapace avand in vedere ca aceasta zona muzicala, mult mai aglomerata ca stiluri e de fapt mult mai saraca ca si audienta: asa cum comenta un organizator e vorba de doar 7-800 de oameni, dintre care doar 150 sunt cunoscatorii adevarati, dintre acestia jumatate nu mai au fonduri iar jumatate sunt blazati (dupa M.B).

De cealalta parte, noii promoteri trebuie sa se bata intre ei dar si cu liderul din mainstream pentru un public mult mai restrans si mai pretentios, care a crescut in zona de intersectie si experimentalism care s-a numit The Web, mama si tata a tot ce nu e Mission, Kristal si Studio Martin in Bucuresti. Dintre ei, Rokolectiv si Chestionabil, care s-au unit anul trecut sunt cei mai vechi. Reteta lor nu mi-e clara. Pe de o parte aduc nume care sunt ultrahype acum, pe de alta aduc nume care fac parte din discografia serioasa si obligatorie: un Ben Frost sau un Black Devil Disco Club. Si pe de alta parte aduc chestii experimentale cu un picior in avangarda, care se ruleaza si in festivalurile de afara si care au o componenta live deosebita. Mizeaza pe aceeasi lipsa care face parte din adn/ul cultural urban bucurestean: am pierdut niste nume, am sarit de o perioada, au trecut pe langa noi la vremea lor pionierii muzicii, asa ca se poate capitaliza pe aceasta nevoie de recuperare. Doar ca din asta iese tocmai acel ghiveci de publicuri care o sa se sfarseasca pana la urma cel putin cu violente online. Dar, desi eclectic si controversat, brandul se coace si curand va avea parte de un sponsor serios. Dupa care va trebui ca mica tara Rokolectiv Chestionabil sa isi deschida portile imigratiei pentru toti cei care, dupa varsta de 30 de ani se vor fi saturat de dictatura house de la Martin si Kristal si se vor refugia in tinuturi sonore mai democratice.

Altii sunt mai single minded si mizeaza pe aceeasi capitalizare care vine de data asta din forjarea pe un stil de muzica. De exemplu disco, in toate variantele lui nu, space, revival etc. Disco are aerul ca e dincolo de stil si e mai mult o stare, inglobeaza si sexy si glamour, si putina nostalgie retro si intimitatea unui club mic. Asa ca e un teritoriu care isi pastreaza bine nisa si granitele, desi aceste granite se impart intre The Bubble si Color si Circus din Fratellli Mic. Aerul retro pare, si trebuie sa insist asupra acestei pareri care e foarte subiectiva, pare deci ca evita orice face off cu prezentul ambiguu, controversat si generator de anxietati pe care il traim, ca sa se retraga intr-o lume conotata pozitiv, a muzicalitatii si a unui stil de viata, ei bine, apus.

Nu asta face Maschine, acest deus al soundului care te priveste in fata bine ancorat in secolul XXI. Devine un pic, putin de tot monomaniac cu toata aceasta alegere de muzici wonky, fracturate si brainy, dar poate fi si o miscare inteligenta pentru ca e o muzica dintr-un val destul de recent si care capteaza un public pe care ceilalti nu l-au atins. E un public care daca nu va fi tinut cu forta in tarcurile wonky, skwee si hiphop instrumentaliste va fi fidel si recunoscator si pe mai incolo (Circus s-a suprapus uneori pe acest public cu Tokimonsta, incercarea de a-l aduce pe GoldPanda si cu Nosaj Thing. Despre Circus nu pot spune mai mult, pentru ca as fi subiectiv. E cert ca isi cauta si el locul, incercand sa impace marketingul cu afinitatile muzicale).

Problema cu acest focus pe un singur gen de muzica e ca da sentimentul de ingradire si de apartenenta la ceva intr-o lume care se vrea din ce in ce mai fluida si mai linkabila, ca sa folosim un barbarism. De-asta si evadeaza unii si altii din cand in cand din grupurile de care ar apartine teoretic, pentru ca, in vremea asta, e vorba mai ales de sociabilitate si socializare, legaturi, relatii, prietenii, hanging out si a fi perceput bine. Iar legea e ca daca mergi in locuri bine, cu artisti bine esti perceput bine. Asta se intampla insa doar in teorie. In practica, deocamdata e o sursa de frustrari si frecusuri mentale interne reciproce.

In loc de concluzie
Era usor pe vremea cand nu existau internet si downloading ci doar cateva nume mari, referinta pentru toata lumea distribuite pe canale clasice si controlabile. Un eveniment cu un big gun din trupele anilor '90 sau cu un superstarDJ era o lovitura sigura. Toata lumea era fericita. Ne placea house/techno si minimal, primeam house/techno si minimal de la zeii usor pompati ai genurilor, sub toate formele. Vibe/ul insa s-a dus, muzica care se face astazi de producatorii romani comerciali si pe care o auzim la Zu si Kiss este o transpunere a tuturor schemelor folosite in Ibiza anilor de glorie a clubbingului de masa asa ca toata stralucirea unicitatii a disparut, lasand in schimb loc unei pastise localizate in popcorn si a unei uniformizari mai mult sau mai putin apasatoare. Asta in mainstream si offline. In online si cultura electronica care e inca invizibila pentru presa scrisa sau TV (hai cu scandalurile!) lucrurile au ramas in suspensie. Si pentru ca in online publicul face mai nou si schimb de emotii nu doar de informatii, e greu sa controlezi si sa prevezi hype-ul sau sa macar zonele de intersectie ale preferintelor sparte in mii de eclectisme obscure.

E putin penibil ca dupa atentatele din 9/11, dupa criza financiara, dupa razboaiele interminabile si toata nebunia nationalista si extremista la care asistam, plus politicianismul nostru canceros si tot climatul asta de saracie materiala offline si bogatie virtuala online - e putin penibil sa mai asculti un sound de house progresiv triumfalist, expresie a unui consumerism hedonist optimist si naiv in acelasi timp. E un sound gaunos, si de fiecare data cand ascult compilatii sau piese ale autorilor din nu:breed/Ibiza like am impresia ca ascult muzica data la maxim intr-un club gol: o risipa de tehnologie si logistica care nu e nici smart nici ecofriendly, si in ultima instanta are ceva inuman care spune consuma, sparge-te si ia-o de la capat. E o aroganta in house care nu se mai justifica de contextul actual. Dar energia indiscutabila a muzicii, plus comunicarea masiva in media clasice fac ca acest stil de muzica sa fie inca apealing pentru cei carora nu stiu daca le pasa foarte mult de contextul geosocioeco, cat de afirmarea si gasirea unei identitati, sau a evadarii in altceva, nu e prea clar.

DJii superstar imbatranesc (e adevarat ca Romania e un cimitir al elefantilor din punct de vedere muzical - multe trupe reinvie ca sa dea un ultim concert la noi, asa ca aici o sa poata veni Tiesto, Ferry, Paul Van Dyk , Villalobos si restul si peste 15 ani), stilurile se hibridizeaza reciproc intr-o cotzaiala exponentiala si direct proportionala cu numarul de fani de pe retelele sociale. Si, nu in ultimul rand e foarte multa informatie, atat estetica/contemplativa (adica cand descarci muzici, citesti reviewuri si asculti) cat si lucrativa (adica ai programe, scule ieftine si tutoriale de facut muzica) asa incat sa platesti enorm pentru un act electronic care iti poate fi livrat si de un conational nu mai e o optiune prea atractiva. Plus ca e misto sa ai tipi ca Monty, Herne, Huzur, Aeromaschine care inoata sincron pe un val post post orice.

Promoterul care reuseste sa gaseasca echilibrul intre discretia unor producatori care imbina bedroom feelingul cu noul context de clubbing in care conteaza autenticitatea si raportul optim dintre mijloace si expresie joaca pe o carte foarte buna. Pana atunci, bajbaim, ne calcam pe outfit si speram ca bogatia din online sa se transfere cumva si in logistica cluburilor si in larghetea de inima cu care ii primim pe strainii-ceilalti. Sau ei pe noi.