Peripatetic: Ode to MJ. Despre Eros, Thanatos si disonante cognitive in muzica electronica

Asteptam de multa vreme lansarea oficiala a proiectului Peripatetic. Am ascultat in urma cu 4 ani o piesa si am fost impresionat de aceasta capacitate de a canta, scrie versuri si compune in regie DIY muzica electronica cu un touch personal si, asa cum anunta si pagina de facebook, o inclinatie spre nostalgie/melancolie. E un talent aparte si cu atat mai special cu cat in general muzica electronica e destul de machista, cu exceptiile feministe notabile, dar putine. As zice ca Peripatetic se alatura, pastrand toate proportiile, acestora din urma.

Piesa se chema "Ode to MJ" (as in Michael Jackson, da) si vine la pachet cu un videoclip semnat Ivana Mladenovic. Daca versurile vorbesc despre frici, umbre, intuneric si alte motive din teritoriul marcat de Thanatos, muzica are accente disco-erotice, cu dramatismul minor asociat. Insa piesa, per total, e mai putin disonanta cognitiv decat clipul, si asta e frumusetea acestei lansari.

Strabunicul Freud ne invata ca functionam grosso modo intre pulsiunile erotice si cele thanatice (Eros si Thanatos), unele inclinand spre cautarea si satisfacerea placerii (sexuale sau nu), celelalte spre autoshutdown. Nu e cazul aici sa facem psihanaliza muzicii electronice, insa e usor de remarcat ca aceasta, prin repetitivitatea hipnotica asociata majoritatii genurilor, face parte din teritoriul Thanatosului. Repetitivitatea e de altfel trasatura principala a copilariei si a stadiului infantil al dezvoltarii noastre, prin care ne intoarcem mereu si mereu, dupa aceleasi patternuri, la modalitati de satisfacere a placerii care, daca te uiti la evolutia lor in timp, iti dai seama ca pastreaza aceeasi structura. Disco e una dintre zonele cele mai erotice ale muzicii electronice (daca se poate numi electronica), spatiul discotecii e unul al seductiei extroverte, opus clubului - spatiu prin excelenta al repetitivitatii introverte, asexualitatii si mecanicii bum-chak ("Ca sa joc, ca sa joc/ Dantul buf/ Cu reverente/ Ori mecanice cadente", cum zice poetul).

Poate ca varsta cea mai potrivita in care amandoua aceste pulsiuni se pun in scena si regizeaza comportamentele noastre e adolescenta, cu suisurile si coborasurile abrupte intre dorinta de explorare (auto)erotica si tendintele suicidale, mod de expresie a dorintei de ingropare a persoanei vechi care era copilul pentru nasterea celei noi care este adultul. Ingropare a trupului, a normelor sociale aplicate in microsocietatea care se cheama familie, a tabuurilor etc. E destul de glosat pe tema asta.

Poate ca acesta e si motivul pentru care scenariul videoclipului e o reflectie a soundului erotic al piesei, transpus aproape literal printr-un pool side party aniversar al cuiva care implineste 20 de ani. Prilej de explorare a senzualismului si sexualitatii fatale a varstei, dincolo de orice tabuuri si restrictii, cu aluzii mai mult sau mai putin discrete la threesome, gay love si multe bikini shots.

Abordarea cinematografica construieste foarte bine disonanta cognitiva de care ziceam, fiindca senzualitatea/sexualitatea nu are corespondent in versuri. Toata povestea asta solara a unui party de teenageri isi gaseste dublura dark in umbrele aruncate de versurile tenebroase si in cateva scene in care una dintre party girls (poate chiar sarbatorita) pluteste intr-o piscina intr-un rigor mortis care semnaleaza ca cineva a deschis complet usa lui Thanatos pentru a trece pe poarta de unde nimeni nu s-a intors vreodata.

Mi-a placut mult twistul asta, mai ales ca stiam piesa de mai multa vreme si, obsedat de versurile ei, ii asociasem deja o imagistica mult mai tenebroasa, dark disco. E cu atat mai inteligent cu cat sintetizeaza milimetric personalitatea lui M.J.: amestec incredibil de libido si mortido, cu un twist mereu disonant.

Director: Ivana Mladenovic
DOPs: Daniel Kosuth, Mihai Marius Apopei
Editing: Gabriel Basalici, Theodora Penciu
Producers: Abis Studio & Macadam Studio
Actors: Ada Musat, Andra Serban
Mastering: Macadam Studio
Music & Lyrics: Peripatetic

Azi, lansare-eveniment: „In Love with Love”, primul album Mara

"Mara, un artist deja cunoscut publicului din diversele ei colaborari cu artisti importanti din tara si nu numai, a considerat ca este momentul optim pentru un album propriu. Primul. Emotii mari pentru Mara, dar si pentru colegii si prietenii de sub cupola Kult [cu:lt] Studio, care vor celebra al treilea an de existenta Kult Studio.

Acumuland diverse experiente stilistice, Mara isi deschide discografia cum nu se poate mai potrivit, reusind sa isi exprime sufletul intr-un mod plenar – un prim disc ce-i poarta semnatura. Pentru Mara, viata artistica s-a desfasurat pe parcursul a peste 10 ani sub zodia colaborarilor inedite cu fiecare nou proiect. De aceea un bio al artistei cuprinde nume ca, Baba Novac, NSK, Nemos, Subcarpati, Electric Brother, Blazzaj, 4Given, Vama Veche, Zob, Zum, si binenteles Sensor. 

In urma acestor explorari ale principalelor genuri care se manifesta pe scena romaneasca, Mara a acumulat suficienta seva creativa pentru a sti exact ce vrea de la albumul de debut. De aceea, intr-o perioada în care e suficient un featuring pe o piesa cunoscuta pentru a-ti lansa album, artisti precum Mara nu se lasa ademeniti de superficialitatea la care îndeamna piata, ci cauta sa ia parte la un act artistic revelator, reusind sa experimenteze pana la momentul în care pot sa se exprime pe sine fara compromis. 

Si, dincolo de orice indoiala, „autentic” este cuvantul de ordine cand caracterizam albumul Marei. „In Love with Love”, o colaborare alchimica perfecta cu producatorul/compozitorul Paul Ilea (Kult Studio), ne invita intr-o calatorie spirituala, pe parcursul careia vibram in ritmuri de nu-jazz, trip-hop cu mici intruziuni ethno si pop, totul impachetat într-o productie complexa si rafinata ce construieste alaturi de vocea catifelata a Marei o structura sonora demna de un debut important. 

Mesajul albumului "In Love with Love" este explicit legat de trezirea constiintei noastre ca fiinte spirituale, de redescoperirea sinelui, de recunoasterea iubirii ca singura realitate. Starea în care cred si pe care îmi doresc sa o impartasesc este bucuria de viata, pura si simpla!, ne destainuie artista.

Lait-motivul discului este acel imbold de a ne lasa învaluiti de sublima seductie a spiritului, de a ne regasi energiile interioare, nevazute, dar esentiale propriei armonii. Celelalte patru single-uri , dintre care primele doua lansate la Radio Guerrilla – „In Love”, „Only You”, „Rain” si „Inside” - sunt disponibile pe youtube, facebook si soundcloud. Si evident, pe www.kultstudio.ro.

 

Si pentru ca Mara este un artist Kult Studio, colegii de echipa vor sarbatori de asemenea alaturi de artista. Cei trei ani înseamna productii audio-video de exceptie, nenumarate prezente scenice ale artistilor KS în concerte dedicate si festivaluri din tara si Europa, evenimente create integral pentru branduri importante, show-uri de muzica-coregrafie-imagine unice (productia primului show Inna in Romania), explorari in lumea filmului (Paul Ilea semneaza coloana sonora la recentul „si Caii Sunt Verzi Pe Pereti”- Dan Chisu) si a animatiei Hotel Lumiere, teatru si flash-mob-uri dedicate. Si asta in cateva cuvinte. In trei ani Kult Studio a devenit un vector de productie A/V important si cautat, in acest rastimp un numar impresionant de artisti trecand pragul studioului pentru inregistrari si productie din sfera audio-vizualului."

Data: 28.11.2012

Locatie: Fratelli Lounge & Bar

Ora: 20:00

www.facebook.com/MaraOfficial

www.kultstudio.ro

Ernest Gonzales - Been Meaning to Tell You - 180g White Vinyl

"San Antonio's Ernest Gonzales has been the quiet cornerstone of the L.A.-based Friends of Friends label, one of the American west coast's most consistently surprising dance outfits.  Gonzales' music is about the beauty of contrast and dichotomy, whether it's the collision of lifelike guitar and 8-bit synthesizer on his previous solo album Been Meaning to Tell You or his mixture of the cinematic, sepulchral, and cultural with the down-and-dirty dancefloor as Mexicans With Guns." (Pitchfork)

BLANCK MASS

"Blanck Mass is Benjamin John Power, occasionally known as one half of Fuck Buttons, a young musician in thrall to Carl Sagan, Ennio Morricone and the infinity of nature, both universal and personal. 

His eponymous debut album, a collection of tracks loosely themed around cerebral hypoxia and the beautiful complexity of the natural world , features ten songs which were written, recorded and self-produced at home in London between Summer and Winter 2010. An interstellar journey that defies classification, revealing itself further and further with each listen; offering more with each visit. 

Out of step with the nostalgic focus of current climes, there's a sense of the unresolved running through this record. Like perpetually coming up....endlessly walking Escher's Ascending and Descending....swimming for a surface that you will never reach. This paradoxically claustrophobic-but-liberating warmth is brought about through a heavy, shimmering, orchestral, electric guitar prominence on the record, alongside manipulated field recordings, warm analogue synth, heavy sub and deep drone, a palette of sounds as wide and emotional as the world Blanck Mass sees before him. 

Power’s imprint can be felt all over the record. “I do like the fact that this album represents a pretty clear image of myself” he tells us, “that which I am aware of and that which might be controlled by some other type of subconscious guidance.”

To watch: Orbiter

Fresh Sound: FaltyDL Straight & Arrow

Four Tet & Gold Panda remixes, taken from FaltyDL's upcoming 'Straight & Arrow' single, released in November on Ninja Tune.

Pre-order on limited edition picture disc 12" vinyl, standard 12" vinyl, 7" vinyl  and download at the Ninjashop: http://ninjatune.net/release/faltydl/straight-and-arrow

'Straight & Arrow' taken from the album 'Hardcourage', to be released in January 2013.

Ableton Live 9 si Push

In 2013 Ableton va scoate versiunea 9 a programului si Push, un instrument dedicat pentru control si mai ales pentru productie. Suna bine:

"Push is a new instrument that solves an old problem: how to make a song from scratch. With hands-on control of melody and harmony, beats, sounds, and song structure, Push puts the fundamental elements of music making at your fingertips - and it fits in a backpack alongside your laptop."

"Live 9 further expands your creative possibilities with Session View automation, curved automation envelopes, the Glue Compressor, enhanced studio effects, inspiring Audio to MIDI tools, a new browser and more. Live 9 Suite includes Max for Live and 50 GB of original sounds."

Inregistrari live cu Steaua de Mare si Concentration Band la Control Club

 

Am scris despre album, iar acum, ca tot a postat unul dintre membrii colectivului clipul de mai sus, ceva impresii de la evenimentul de lansare.
Am avut trairi si senzatii pozitive si amestecate in timpul concertului. In primul rand o nostalgie a cuiva care si-a trait adolescenta inainte de '89 si are capacitatea sa empatizeze cu vremuri de demult: mi s-a parut ca, daca nu ar fi fost pauza de exprimare si de izolare impusa de regimul comunist, cam asa ar fi putut sa sune in anii '70 rockul progresiv romanesc cu influente etno si electronice. Cu o fundamentala  diferenta: pe vremea aceea etno insemnau cel mult game orientale, iar electronic insemna mai putin decat tot ce inseamna azi. Nu existau manelele asa cum le stim azi, nu exista electronica asa cum o stim azi. Contextul muzical era mai putin impregnat de ideologie ca acum. In al doilea rand, in momentul in care a aparut violonistul pe scena, dupa ce Andrei l-a invitat cantand "vino printule", componenta si directia formatiei precedente, Concentration band, s-a catalizat brusc si s-a transformat in ceva coerent, cu o organizare clasica pe scena: solist, ritm, acompaniament, efecte. S-a dansat si s-a scandat, iar Steaua de Mare a fost cu adevarat o revelatie tulburatoare. In al treilea rand, concertul dat de cei care s-au rucat si au coborat de pe scena adaugand si scotand membrii pentru a intrupa diversele formatii care semneaza pe album, a fost al unui colectiv care se manifesta foarte bine in afara etichetei de muzica electronica. As zice ca nu le-am facut cea mai buna prezentare prin reviewul albumului care ii incadra in opozitie cu producatorii de muzica electronica. Si nici nu cred ca partea de subversiune pe care am detectat-o este un element programatic. Dupa concert, cred pur si simplu ca oamenii imlicati in Future Nuggets experimenteaza si inglobeaza tot felul de influente, doar din dorinta de a canta si din placerea de a se exprima prin muzica. Dovada si doamna trecuta de 50 de ani de langa mine, si pe care am vrut sa o intreb pentru cine a venit la concert si cum i se pare, pana cand am aflat ca e mama unuia dintre protagonisti, dupa cum mi-a spus fratele aceluiasi. Familly business. E cel mai bine asa.

Indie Jules: "How can I look at the Moon when I have seen the Sun?" LP. Pre-release review.

Cum poti privi Luna dupa ce ai vazut Soarele? Nu e genul de intrebare pe care sa ti-o pui prea des, dar daca totusi ai ajuns in punctul in care sa cauti dincolo de datele cotidianului general acceptat, raspunsul il da un album de o solara coerenta, meticuloasa si pozitiva pana la ultimul detaliu. De fapt, in noul sau LP intitulat "How can I look at the Moon when I have seen the Sun?", care va beneficia de un showcase live in decembrie 2013 si va aparea in primul semestru al anului 2013 la o casa de discuri internatinonala (vinil + CD; mai multe detalii la vremea potrivita), Indie Jules da mai multe raspunsuri. Si o face folosindu-se de persona sa de producator/DJ/artist pentru a stabili o conexiune la nivel foarte personal, de unu la unu, ca si cum prin cele 13 piese care constituie materialul audio ar construi o interfata de relationare emotionala directa ce atinge cu delicatete zone profunde ale constiintei, fara a cobori vreo clipa intr-un teritoriu abisal si tenebros, cum suntem obisuiti atunci cand pornim in astfel de explorari (si care, in treacat fie spus, rezoneaza cu zeitgeist-ul dark si tenebros al unei mari majoritati a muzicii electronice de dans contemporane).

Revenind la intrebarea initiala, pare ca solutia propusa de Indie Jules, un producator/DJ care a activat cu succes in zona trance pentru a se instala de ceva vreme (si tot cu succes) intr-un teritoriu hibrid impartit intre dance si suprarealism cu celelalte trei avataruri ale sale (Dalvador Sali, Jules und Jazper si Ada Kaleh) e continuta in succinta prezentare a albumului facuta de autor:  "post-rock indie electronica awesomeness".  Pe scurt, la nivelul uman al economiei emotiilor si amintirilor, solutia este de a pastra si de cauta in momentele zilei stralucirea aceea nedefinita, the glow sau the bliss, pe care o sesizam (arareori) in spatele lucrurilor fizice, in momentele de prospetime mentala si afectiva, cand chestia aia din noi care se cheama, faute de mieux, suflet, are aparenta suprafetei limpezi a unui lac ce oglindeste in toata stralucirea detaliilor si fara sa deformeze atat chipul insetat al animalului care vine sa se adape, cat si figurile umane traversate de tristeti sau bucurii cu infinite variatii pasagere.

Ideea, intr-un limbaj mai urban si club related, este de a pastra the bliss asociata cu starile de profunda si chimica "intimitate colectiva" (apud Simon Reynolds - Generation Ecstasy) si ocoli downside-urile distopice ale regasirii si imediatei pierderi ale acelui sine mijlocite si imediat tradate la nivel neuronal. Neindoielnic, fiecare avem momente de bliss legate sau nu de experiente de club, dar multi am cunoscut si intunecarile de dupa, in aceeasi dialectica a epifaniilor si perplexitatilor pe care o traim non-stop de la tinerete pan' la batranete. Se poate pacali legea asta implacabila care face ca toata bucuria creatiei si clubingului din Berlin Calling sa fie separata de pasajele in care personajul-DJ Ikcarus se confrunta cu demonii sai interiori si sa ramana doar stralucirea redata de acest videoclip?

Nu intamplator am citat Berlin Calling, nu sunt pasionat de descoperirea influentelor dintr-un album/piesa si mi se pare ca asta spune mai mult despre traseul si cultura celui care face review-ul nu despre autor, dar How can I look at Moon... are acelasi aer de soundtrack cinematic ca si coloana sonora realizata de Paul Kalkbrenner pentru filmul amintit. 

Ca producator, Indie Jules raspunde afirmativ la intrebarile de mai sus, si o face la nivelul productiei procesand un loop de chitara uplifting sintetizata care formeaza textura melodica minimala materializata in baza pe care sunt construite piesele. E elementul cel mai post-rock dintre toate cele desafasurate pe parcursul pieselor si prezent mai cu seama in coverul care deschide albumul (The birth and death of the day al trupei de post-rock Explosions in the sky). E si un element care pare ca vine din perioada trance a producatorului care a lasat in spate progresiile tipice de acorduri monumentale pentru a pastra efectul acestora condensat intr-un trigger sonor mult mai eficient si neinvaziv.

Aceasta ancorare intr-un riff de chitara uplifting intrerupt putin inainte sa se termine (ca si cum nu ar vrea sa epuizeze pana la capat o emotie pozitiva complexa, de teama de a nu se satura de ea) si punere a lui in loop, de obicei pe parcursul intregii piese, pare tehnica predilecta a lui Indie Jules de a transmite pe cale electronica o emotie de comuniune tip flower power/post-trance. Asta, impreuna cu folosirea kiturilor de tobe acustice/semiacustice si usor procesate, a sunetelor de syntetizator armonice si curatate de orice urma de noise pentru a lasa loc pulsatiei discrete a bassului, dau o senzatie de profunzime si claritate a detaliilor dar mai ales o coerenta impecabila la nivelul productiei care se manifesta in toate piesele de pe album.

La un cu totul alt nivel, titlurile pieselor, succesiunea si mai ales modul simetric in care sunt plasate acestea in desfasurarea albumului sunt un frumos exemplu de folosire a unei abordari de tip post-rock la nivel narativ. (Ca o paranteza, post-rock inseamna chitara ca textura vs. chitara pentru structura verse-chorus, dar si aluzie verbala iesita din fluxul constiintei mai degraba decat poveste organizata in strofe - mai multe aici). Fie ca e vorba de constructii metaforice cosmice (The birth and death of the day, How can I look at the Moon when I have seen the Sun, Aus Heiterem Himmel [lb. rom. Din senin]), de decupaje din peisaje florale acvatice sau terestre (Corral blue si Tulip fields), de momente de epifanie si acutizare a constiintei (I know who I am but who are you, Eyes like burning glass, Still life moving fast), sau scurte capturi  (Fruh am Morgen si Spatter am Abend [lb. rom. Dimineata devreme si Seara tarziu]), exista o schema a dispunerii acestora care urmareste dualitatea din titlul albumului. Daca Luna e elementul nocturn, tenebros, abisal si oniric, iar Soarele e elementul solar si dionisica, locurile in care se opreste Indie Jules pentru a-si extrage codul conform caruia construieste raspunsul la intrebarea din titlu sunt repartizate urmarind aceeasi pereche duala antagonica: dimineata-seara, acvatic-terestru, repede-incet, instant-nedefinit.

E aceasta o modalitate eleganta care pulseaza ca si basii discreti mentionati mai devreme pentru a defini o atitudine post-rock in cautarea unui zen cotidian, si care evita naratiunile lungi si "obiective" pentru a modifica fluxurile de constiinta printr-un delicat impuls personal si subiectiv. La o lectura mai atenta, intrebarea cu care am inceput acest review isi gaseste un raspuns codat si pe care l-am modelat din titlurile pieselor intr-un raspuns demn de Bhagavad Gita:

Intrebare: Cum te poti uita la Luna dupa ce ai vazut Soarele?

Raspuns: Privind nasterea si moartea zilei (The birth and death of the day) iesi din dispozitia fluid-melancolica a a unui coral albastru (Corral blue), si intelegi cine esti privind in jur la ceilalti (I know who I am, but who are you), pentru a contempla stralucirea din spatele lucrurilor asemanatoare stralucirii unui camp de lalele (Tulip fields) privit dimineata devreme (Fruh am Morgen) pana cand ochii devin dureros de incandescenti (Eyes like burning glass) si apare teama ca nu vei mai putea trai niciodata fara aceasta viziune iluminata (How can I look at the Moon when I have seen the Sun). Iti vei imagina atunci inflorirea ciresilor dintr-o gradina japoneza (Cherry blossom) si vei intelege miscarea rapida a vietii ca nemiscare (Still life moving fast) dintr-o data (Suddenly), din senin ((Aus Heiterem Himmel), iar aceasta iluminare e departe de a se sfarsi vreodata (Far from over) si dureaza pana in amurgul vietii (Spatter am Abend) cand vei vedea din nou nasterea si moartea zilei si ciclul se va relua.

Acestea fiind zise, cred ca suntem in prezenta unui album solid, unul din cele mai coerente si pozitive pe care le-am ascultat anul acesta venind de la un producator roman, si care functioneaza discret pe mai multe paliere: de la un simplu companion cinematic de drum, pana la material de reflexie personala trecand bineinteles, cu mult succes, si pe scena de dans (piesele de pe album au fost incluse in dj seturile unora ca Four Tet, Nathan Fake, Matthew Dear si altii asemenea iar piesa Tulip fields va aparea in ianuarie ca single la Border Community). A fost o bucurie sa il descopar. Bliss on

P.S. Astazi la Control are loc un eveniment Static in care Indie Jules va fi prezent alaturi The Model: indie electronica meets baroc techno. Pagina evenimentului aici.

Future Nuggets si subversiunea ca agent psihedelic

In epoca democratizarii muzicii electronice, prin folosirea extensiva si uneori exclusiva a calculatorului personal (aka laptop) si a software-urilor DAW, putini scapa atractiei irezistibile a patronarii pe post de unic creator a unui univers muzical care, de regula, are ca unic spatiu de difuzare clubul. Atractia nu se opreste aici: influenta hype-ului se manifesta si in alegerea genurilor care urmeaza a fi explorate si al caror zeu este demult, de departe si fara intrevederea vreunei posibilitati de a fi detronat ubicuul EDM, in toate formele sale.

E o limitare a tehnologiei muzicale cele mai accesibile la ora actuala care se rasfrange asupra modului in care se produce si se consuma muzica electronica, si vorbim aici de dificultatea de a comunica in timp real prin intermediul laptopului. Cu alte cuvinte, monologul interior amplificat de tehnologie reuseste arareori sa migreze spre un dialog in care spontaneitatea, limbajul si backgroundul muzical al celuilalt sa conduca la ecuatia 1+1 >2.

De aceea, existenta unui studio plin cu instrumente electronice analogice care trebuie cablate si care nu functioneaza doar la simpla apasare a unui play e o raritate si iese din schema de asteptari obisnuite. As plusa putin intr-o viziune marxista a distribuirii mijloacelor de productie electronice si as spune ca, daca laptopul (+software-ul aditional) e instrumentul predilect al paturii largi de producatori de electronica, studioul - cu locatia, echipamentele, accesoriile si specializarea proprii acestui spatiu - e apanajul unei mici parti a celor alesi,  un fel de aristocratie a producatorilor.

Iar atunci cand outputul improvizatiilor si dialogului care se desfasoara intre peretii antifonati ia forma unui album care apare pe vinil intr-o editie limitata de 300 de bucati la casa de discuri a unui globetrotter si sound explorer global cum e Steve Kotey de la Chiken Lips, lucrurile devin acut de interesante.

In cazul Future Nuggets si al compilatiei Sounds of the Unheard from Romania (Ambassador Reception, 2012), autorul colectiv si materialul care au initiat scrierea acestor randuri, vorbim de doua studiouri si de un grup de artisti/DJ/producatori romani ai carui membri se reunesc random si fac feature-ruri diverse explorand o zona a muzicii electronice care scapa voit atractiei irezistibile a genurilor actuale, pentru a crea spatii sonore impregnate de ADN-ul sonic local (de la rock progressiv, la acorduri orientale, manele, electronica, kraut etc.). Citez: 

"Future Nuggets is a collective from Bucharest (Romania), they operate out of two studios filled will analogue equipment which we first visited 18 months ago. We were blown away with the "all hands to the deck" ethos and without knowing; they had created a music making scene with which all members could experiment and help each other on their own musical journeys.

Every piece of kit at the studio was hardwired for instant use, which to my ears gives the music of the Future Nuggets a real edge so we decided to help get this music to a wider audience. This is just the tip of the iceberg so join us on the quest to dispel the myth that is limitation!"

(Stevie Kotey, 2012) 

Chiar daca prezentarea pe care i-o fac autorii implicati aminteste de cautarea graalica a unei scene psihedelice locale, mi se pare ca albumul Sounds of the unheard from Romania vol. 1  exceleaza mai putin in forjarea sensurilor denotate ale conceptului de psihedelie, cat mai ales intr- deturnare care reflecta tocmai modalitatea de productie analogica din cadrul unui studio.

Asadar, uitati de copertile halucinogene, coloristica fluorescenta a albumelor din perioada lui Hendrix, de mistica, iluminare si de expansiunea constiintei. Piesele de pe Sounds of the unheard from Romania vol. 1 sunt absolut delicioase in a evita tot ceea ce inseamna alteratie psihica si in a construi cu meticulozitate spatii imaginare de consum atipice si ironice pe care le-am vizualizat la fiecare ascultare a compilatiei (fara nici un fel de adjuvant, se intelege) si care sunt plauzibile numai in spatiul nostru carpato-danubiano-electronic.

Fiecare track m-a purtat pe rand intr-un spatiu unic si singular in care am vazut toti protagonistii: de la public la artistii de pe scena. A fost salonul unui restaurant de provincie plin cu chelneri barbosi si oachesi, imbracati ca la Milano si pe scena caruia cafe concertul a luat o turnura aberanta de improvizatie linistita la sintetizatoare modulare (Anahoretii - Padurile fosneau).

Apoi a fost un restaurant arabesc, in care patronul libanez este un electronica aficionado inconjurat de prietenii care impartasesc aceleasi preferinte subtile, rasucindu-si mustatile mari in jurul unei narghilele in timp ce asista la performanta unui seic al muzicii electronice, inconjurat de Korg-uri si clape si cu un model special de casti adaptat inaltului turban pe care il poarta si pe care scrie "Soft is dead", trademarkul lui personal (Anatol - Darbuka for the death).

Si pe rand, spatii si evenimente plauzibile dar improbabile ca mijlocul unui concert la o casa de cultura a nu stiu carui sat pierdut de prin Romania, unde un grup de tineri linistiti pletosi, imbracati in costume barboase, isi gasesc locul in energia unei piese de electronica progresiva ce ajunge la auditoriu printr-un reverb exagerat (Concentration Band - Reduntanta acum). Sau intr-o sala de nunta improvizata in cantina unei fabrici si pe scena careia canta o trupa cosmopolita, invitata de niste miri postpunk si gotici care au simpatii electropshychorock  (The Nuggers - Sonic Doom).

E in toate piesele, asa cum au sunat intre castile mele, o subversivitate blanda si in acelasi timp acida a obiceiurilor de consum, a situatiilor in care producem si ingurgitam muzica, care se regaseste si in suportul ales pentru lansarea si care, ca sa zic asa isi merita toti banii (daca vreti sa achizitionati dublul album la aproximativ 95 de lei, cu tot cu taxe de transport de aici). Intr-un context dominat de club music, sa alegi sa faci piese din sesiuni de improvizatie care nu tin cont de patternurile perceptiei EDM e o optiune alternativa (si subversiva tocmai prin nealiniere la zeul dominant). Sa introduci elemente orientale intr-o cultura care e structurata de mecanica rigida a compozitiei occidentale (fara unduiri si buriceala), e alta optiune alternativa si la fel de subversiva. Nu stiu cat este de asumata (la modul, alegeme calea aceasta ca reactie la ce se intampla), dar mi se pare ca, in batalia pentru sincronismul transnational, o cultura marginala minora cum e a noastra nu are decat sa bata acest drum pana la epuizare.

Va las sa descoperiti mai multe nu inainte de a anunta, pentru cine nu stie deja, ca diseara la Control parte dintre ei pot fi vazuti live (pagina evenimentului aici). 

Evenimentul saptamanii: Tim Hecker (live), Environments (live) @ Control

Saptamana asta la Control avem un line-up care aliniaza doua nume complementare in ceea ce inseamna constructia si explorarea sunetului. 

Pe de o parte e vorba despre Tim Hecker, artist care lucreaza in guvernul canadian, isi termina doctoratul in istoria culturala a sunetului, produce un ambient aparte, apare in poze pe net fie in fata unei orgi de biserica, fie cu un saxofon sau o chitara in maini, ii place sa isi tina performance-urile in intuneric ca sa nu distraga atentia de la materialul sonor, e evaziv in privinta detaliilor biografice si face o muzica pastorala, agitata, temperamentala si de gheata in acelasi timp, si a devenit mult mai cunoscut la nivel international dupa ce a renuntata la productia de beaturi dansante sub numele de Jetone. Dovada ca dincolo de ingramadeala de pe scena functionala a muzicii electronice de dans este extrem de mult apetit si pentru altceva. 

Pe de alta parte, din Bucuresti, proiectul de noise-drone Environments, singular prin faptul ca membrii sai vin din zona de metal greu: Stefan Panea - chitarist (Avskild, Alternative, Schtephan), Marius Costache (Discordless) - inginer de sunet si Alexandru "Para" Ghita - tobe (Mediocracy, Rain District). Dupa cum se vede, e cazul sa ne pregatim (mental) outfitul de noise si drone si sa intram in spatiul acela in care sunetul se naste din haosul primordial, iar muzica isi dezvaluie legaturile primejdioase cu zgomotul.

……………

TIM HECKER *live (CA)

Muzicianul si sound artist-ul canadian Tim Hecker este unul dintre cei mai apreciati si prolifici exponenti ai muzicii de origine electronica din ultimii ani. Imbinand diferite contexte spatio-temporale in care poate fi plasata muzica, fie ea cea inregistrata sau cea a concertelor, compozitiile lui au fost descrise de-a lungul timpului ca "atmosfera structurata", "sunetul spectrului color al placilor tectonice" sau "ecoul electronic al catedralelor".

Incepand cu 1996, Tim Hecker a lucrat cu case de discuri faimoase in lumea muzicii electronice experimentale (Kranky, Mille Plateaux, Staalplaat), ce i-au produs albume ca "Radio Amor" in 2003, aflat in topul revistei Wire printre cele mai bune release-uri ale anului, "Harmony in Ultraviolet" in 2006, ce a fost catalogat ca "Best New Music" de Pitchfork, sau revenirea spectaculoasa din 2011 cu "Ravedeath, 1972", un amalgam de sunete de origine materiala si digitala, de pre- si post- procesare.

Explorand intersectia noise-ului, a disonantei si a melodiei, Hecker reuseste sa produca structuri muzicale noi, fiind mai ales apreciat pentru modul in care ofera o clara organicitate unor sunete aparent abstracte. Tim Hecker a colaborat pe diverse release-uri cu Aidan Baker (din duo-ul canadian Nadja) sau Fennesz, iar recent a anuntat o colaborare cu Daniel Lopatin (Oneohtrix Point Never, Ford & Lopatin).

……………

ENVIRONMENTS *live (RO)

Environments este la baza proiectul de drone ambient al lui Stefan Panea. Citand ca influente muzica lui Tim Hecker, Ben Frost, Autechre, Alva Noto, Ryuichi Sakamoto sau Fennesz, in contextul live trio-ul, completat de Alexandru "Para" Ghita (tobe) si Marius Costache (noise), foloseste ca fundatie compozitiile lui Panea, reconstruindu-le si adaugand constant noi straturi, acestea fiind distorsionate si trecute prin variate efecte si amplificatoare.

Proiectul este deja la al doilea material lansat, ambele albume pastrand modul de lucru liber, fara constrangerile asociate trupelor clasice sau fara respectarea structurilor strofa-refren. Forma sunetului live este data de incercarea de a reproduce un vibe special din timpul inregistrarilor, piesele fiind inspirate din copilarie, din momente si locuri aflate departe de Bucurestiul aglomerat. Ambele albume sunt inregistrate la Next Dog Studio, un studio aflat la 40 de km de Bucuresti, pe raul Mostistea.

Pagina evenimentului.

……………

TIM HECKER *live / ENVIRONMENTS *live / ANIM'EST CLOSING PARTY

Control / Sala Berlin (str. Constantin Mille, nr. 4)
...

Sambata, 13.10.2012, ora 22
Intrare: 20 lei

……………

Liar, the next big Romanian name in bass culture

Nu stiu daca s-a observat si nici daca e ceva care se poate aplica cu regularitate, dar in fiecare an apare din zona bass culture cate un nume de artist/producer/dj roman care e pe buzele tuturor si care reprezinta in diverse grade un breaktrough in contextul sonic in care activeaza/experimenteaza. In 2009 sa zicem ca a fost Cosim TRG, in 2010 Minus, iar in 2011 Montgomery Clunk. Pentru 2012, si cel putin pentru prima jumatate a anului 2013, estimez ca the next big name este Liar.

Parte din colectivul Origami Sound, Liar nu e singurul care exploreaza in zona post-dubstep, dar spre deosebire de ceilalti artisti/producatori a cumulat suficient momentum ca sa iasa in fata. E o diferenta semnificativa fata de vastele teritorii nocturnale si emotionale inaugurate de Burial, anume ca Liar confera pieselor sale suficienta forta si agresivitate incat sa le scoata din zona bedroom si sa le dea energia si bounce-ul necesar pentru o scena de dans.

Videoclipul de mai sus e facut in regie proprie si este echivalentul vizual al productiilor sale muzicale: melanj de melancolie/tristete si forta/agresivitate, o viziune cinica si in acelasi timp plina de empatie/compasiune pentru vremurile pe care le traim, multa disperare si mult pesimism, cu corolarul asociat al recluziunii si izolarii (ritmate ocult de stilistica monocroma a bassului, percutiilor si efectelor folosite) dar si o bresa pentru o inepuizabila resursa necesara depasirii unui moment destul de confuz al existentei noastre de indivizi tehnoplanetari. Imi place sa cred ca se poate citi aici o viziune proprie asupra vremurilor pe care le traim, si ca din aceasta zona vine si forta bass culture, care isi extrage puterea direct din tensiuni si conflicte contemporane, mai degraba decat din considerente de hedonism functional, ca in latura techno/housoida a muzicii electronice.

Cu o aparitie pe XLR8R, multe piese si proiecte in colaborare, un release anuntat pentru 22 octombrie la labelul canadian Infinite Machine (avand numarul 13), si o inefabila determinare personala, Liar ajunge incet si sigur sa fie artistul/omul momentului in bass culture.

Evenimentul saptamanii: Venetian Snares, Silent Strike, Liar, Musume la Atelierul de Productie

Back to love with Beacon's "For now" new album

"For Now is the second EP by Brooklyn duo Beacon, five songs that continue the band's exploration of the dark spaces under the surface of human relationships. As with the band's debut EP No Body, For Now is a record that conceals a great deal of depth beneath a melodic veneer—again, there's a stark contrast between Thomas Mullarney's honeyed vocals and the words he's singing, although this time the mood is perhaps less sinister and more reflective. And again, themes of fractured love are prominent, particularly the distinction between love and lust, and what happens when the former falls away, leaving only the latter to fester: as Mullarney sings on third track "Pulse", "It's a long walk from lust to love… And if I get caught, it's not my fault."

Chitari trecute prin Reason trecut prin Ableton Live: cum se poate canta live pe scena, explica St. Vincent

Apropos de live-act-uri, de sound si de ce se poate face din integrarea hard/soft, chiar si cu synthuri pe care unii le concediaza din start, ca Propellerhead Reason.  Trupa St. Vincent foloseste pe scena Ableton Live, o tona de rackuri in Propellerhead Reason si un regiment de pedale, care declanseaza tot felul de efecte care proceseaza sunetul de chitara (le inchid pe unele si le deschid pe altele). Asa cum sunt prezentate lucrurile, pare ca arsenalul tehnic al triggerelor MIDI (pedalele) ajuta la concentrarea asupra interpretarii, si nu asupra schimbarii pedalelor (muzica vs. tehnologie, ca sa parafrazez niste texte citite recent pe un pachet de Fred). (via CDM)

Evenimentele saptamanii: Four Tet, Rhadoo, Pearson Sound@ Atelierul de Productie - 22 sept; Beppe Loda@ Control - 21 sept.

Despre Younkarls, Hipdiebattery, Coughy, Sillyconductor + Rekabu @ Control

Coughy live @ Control, sept. 2012. Tweaking the feel good knobs

Concertul de lansare a albumului de debut scos de Coughy la Local Records se anunta ca un triplu examen: test de anduranta pentru public (5 nume in line up dintre care doua live-uri si trei dj seturi!), examen de sunet si de capacitate pentru Control si, bineinteles,  validare a noului material semnat de cei doi tipi cu placeri vinovate pentru electronica de la The Amsterdams. Nu mi-am pus nici o clipa problema ca albumul nu o sa fie bine primit sau ca Vlad si Ovidiu au vreo sansa sa dea chix. Asta nu doar pentru ca i-am mai vazut live la Control, sau ca au avut una dintre cele mai bune piese de pe compilatia Buzz!Ro 2011 de la Local Records, ci mai ales pentru ca, venind dintr-un background de trupa de rock sunt rodati in dialogul dintre ei si dintre sound-ul creat si public.Care public a fost la fel de dens si de divers ca o felie de tort cu texturi fluorescente ale carui straturi s-au consumat pe scena unul dupa altul in functie de artistii din spatele pupitrului. A parut ca oamenii prezenti au venit sa savureze numai cate una-doua sectiuni din afis: unii pentru ca la Control a fost hihglight-ul evenimentelor de sambata seara, unii pentru ca vroiau sa ii asculte/vada pe Coughy, altii pentru live-ul Hipdiebattery (HDB, pentru economia scrisului), iar altii pentru pentru seturile de dans din care au avut ce alege: de la Younkarls pana la Sillyconductor + Rekabu, Coughy si Hipdiebattery. Cap la cap si ureche langa ureche cred ca s-au plimbat prin cele trei spatii principale de la Control cam 800-1000 de oameni. Fara doar si poate, daca evenimentele muzicale dinauntru au fost crema evenimentelor de sambata, terasa spectaculoasa a Controlului a fost bomboana de pe crema: plina ochi de la inceput pana dupa concertul Coughy, adica ora 3 noaptea.

Avand in memoria auzului ecourile chillwave-like ale pieselor de pe album si gothronica idmista a lui HDB, deci un mind set pregatit sa exploreze texturi eterice mai degraba decat pulsatiile materiale ale basilor, seara a inceput neasteptat si foarte abrupt cu setul pus de Younkarls. Excelent, muzica de ora 4 a.m. pe care sa tot dansezi, nimic de zis. Atata doar ca era ora 10 p.m. si urmau alte chestii melodico-experimentale, mai meditative, mai personale, cel putin in partea cu live-urile. Publicul dinautru a avut parte de un amestec energetic de 4-to-the-floor in multiple instante de house, techno dubbish samd. Fara mila pentru live-ul HDB, dar a functionat ca o deschidere inteligenta (si cred ca involuntara) pentru acest eveniment care trebuia sa impace excitatia urbana de sambata seara cu asteptarile de concert.

Hipdiebattery a intrat tarziu, si fara nici un pasaj de trecere: de la basii galopanti si kick drumurile saltarete direct intr-o atmosfera de confesiune emotionala construita din spatii reverberante, delay-uri si vocea Ancai "Hipdiebattery" Stirbacu, pe care nu am ascultat-o live pana acum. Asa ca am fost ochi si urechi: canta si controleaza live diversi parametrii si sectiuni instrumentale din propriile piese, s-a prezentat pe scena cu o aluzie discreta la un outerworld techno-rave-ologic prin banda fluorescenta desprinsa oarecum din TRON, care a detronat vizual coronita de pe crestet. HDB creeaza o prezenta energica care reuseste cumva sa ancoreze publicul altfel lesne de pierdut intr-un abuz de delayuri si reverburi situate mai ales in plaja frecventelor medii si inalte, topite intr-un hiss penetrant de efectele folosite.

Am incercat sa descifrez ce canta/spune, ca un tiranozaur de versuri ce sint, dar mi-a fost imposibil. E un regret personal pe care il am si in cazul altor artisti care nu s-au decis inca daca vocea trebuie sa fie textura sonora sau gestanta de sensuri. Probabil ca a cantat in engleza, dar engleza mea nu ma ajuta la descifrarea tuturor nuantelor, iar mixajul nu a ajutat versurile sa se detaseze de voce. In timp ce puneam la cale o microteorie despre efectele reverbului tip catedrala si a delayurilor tip canion asupra unui club in contextul unei iesiri de sambata seara, schitand niste concluzii legate de raceala si sentimentul de ratacire pe care o da aceasta combinatie - pret platit pentru efectul de grandoare monumentala garantat - o rafala de basi si idm dansant au spulberat implicatiile incipientei teorii si au inceput sa miste lumea, inclusiv pe mine. La nivelul asta de energie s-a si terminat live-ul HDB, si recunosc ca mi-ar fi placut sa insiste mai mult in aceasta zona. Trecand de inceputul liniar si reverberant, de vocea din care nu am descifrat versurile si de apetenta pentru frecvente medii si inalte, a fost un live care a avut parca prea mult din extreme si prea putin timp sa se dezvolte asa cum mi-as fi dorit. A fost cu aplauze, e de urmarit, pentru ca are multe parti bune, dar parca a lasat o senzatie de insatietate: teasingul cu basi trebuia dezvoltat.

Intre HPD si Coughy a fost un intermezzo mai contrariant decat setul de deschidere pentru HDB: nici mai mult nici mai putin decat footwork. Surprise, surprise. Am incercat sa aflu a cui a fost alegerea, dar nu am reusit. Problema cu tortul de care pomeneam mai devreme s-a dovedit astfel cea mai greu de descifrat in toata economia evenimentului de sambata, aratandu-si adevarata si enigmatica structura. Layere-le care au unit act-urile au fost puse cu mana printr-un procedeu de colaj inexplicabil, dar de efect, cam ca toba aia care se auzea in Simfonia 94 a lui Haydn, Supriza. Visualurile made by Color Nurse au luminat brusc atmosfera destul de dark in care intrasem odata cu actul precedent.

In deschidere Coughy au inceput cu "Precambrian", piesa de pe Buzz!RO 2012, o deschidere excelenta ca si captatio benevolentiae. Ce a urmat a fost cumva previzibil pentru cineva care era familiarizat cu albumul Coughy. In cazul lor, avand in spate conceptul de muzica/piese nascute din intalnirea unor artisti in real time, e greu de spus ceva despre live-ul unei trupe care scoate un album facut din bucati de live-uri inregistrate. O trupa care are in spate exercitiul concertelor si obisnuinta repetitiilor si a jam session-uri, e putin probabil sa nu performeze bine mai ales la un eveniment de lansare. Cine a ascultat albumul a ascultat concertul, si viceversa; ideea de jam session si de improvizatie e destul de transparenta pe album si, in contextul unui live de 40-50 minute nu a fost schimbata fundamental. Au aparut mai multe pasaje de experiment psihedelic tinut sub control si balansat de melodicitatea fiecarei piese. Iar Coughy au stiut de fiecare data sa se opreasca, exact acolo unde dronele si delayurile incepeau sa imprastie pozitivismul vibrant din aer. Ca si pe album, cei doi au si pe scena atat un dezvoltat simt al duratei unui micro-eveniment muzical in cadrul unei piese, cat si un cronometru atent la ansamblu, asa ca stiu cand si cum sa se schimbe macazul fara sa devina prea insistenti sau prea diluati. Au fost bine primiti, aplaudati sincer si cu cu luminite in ochii participantilor. Ma astept sa ii vad pe line-up-ul unui viitor festival Pitchfork, daca acesta se va muta vreodata in Europa.

Pe un fundal de techno disfunctional, c'est a dire Andy Stott (o alta iesire brusca din contextul sonor precedent, adica un intermezzo contrariant asa cum a fost mai devreme footworkul),  Color Nurse si-a stins proiectorul, baietii dinainte au luat sculele cu ei au plecat non-Macurile si sculele live, iar pe scena au venit Macurile subversive ale lui Sillyconductor+Rekabu. Poate a fost cu talc, pentru ca specialitatea S+R este sa faca reconfigureze un context (de clubbing pe tipar occidental) si sa il recompuna ironic din piese care altfel sunt disfunctionale pentru contextul respectiv. Prima data cand am scris despre ei, in contextul raposatului Circus din Carpati, am crezut ca e doar o alegere exotica pentru seara respectiva. Acum cred ca deocamdata e una dintre putinele modalitati viabile de distanta critica si detasata fata de un imperialism technoid inexpugnabil. Iar asta se traduce prin selectia si includerea in seturile lor a tot felul de piese din zonele non-occidentale, care mai de care mai orientale si mai buricoase, spre disperarea multor puristi. Spatiul nostru acustic a pendulat, ca si cel intelectual, intre Orient si Occident, si nu s-a gasit inca o solutie care sa le integreze pe amandoua.
Trebuie sa recunosc din seturile lor ca si Orientul si coloniile muzicale ale vestului au forta lor si stau in picioare si functioneaza daca sunt primite/privite prin acest filtru.

In fond nu putem decat sa ne luam peste picior ca suntem un popor cu populatie rurala de peste 50%, cu o penetrare a manelelor si a muzicii populare de cel putin 80% si ca ne chinuim in fel si chip sa ajungem din urma o civilizatie urbana a culturii de club care are trilioane de nume si piese si ramificatii sociale in care s-a dezvoltat. Sa ne luam peste picior si sa dansam pe seama asta, fara sa punem neaparat botul si urechea purista doar la clasamentele din DJ Mag, Resident Advisor, FACT Mag  si Pitchfork. Dar publicul nostru pare ca nu e pregatit pentru aceste citate culturale ironice si autoironice si aproape cu ocazia fiecarui set se creeaza cate un mic scandal legat de faptul ca selectia include piese foarte apropiate de manele, daca nu chiar manele de-a binelea. E o ipocrizie cam dubioasa, daca stai sa te gandesti ca la fiecare nunta romaneasca se asculta o populara sau o manea si lumea danseaza in hore corecte politic care includ si hipsteri, si rapperi si rockeri, si pe mamaie si pe tataie. Si sigur aia care pleaca din sala injurand se angreneaza cand e ocazia la o astfel de hora, si nu pleaca injurand pe nasu' mare. In fine, am stat pret de 7-8 piese cu parere de rau ca setul nu va fi inregistrat, si am auzit niste chestii pe care nu ma puteam hotari daca se le ascult cazut pe spate sau sa ma las antrenat complet de ele. Ritmuri de hip hop, breakuri si basi sintetici distorsionati pe fiecare beat, laolalta cu acorduri orientale, ce sa zic, au sunat bine pentru urechile mele. Nu si pentru ale altora care s-au scandalizat (impiedicat) de o alegere pe care au interpretat-o la modul literal: adica DJ-ul pune doar muzica care ii place. O sa dau din casa si voi spune ca subversivitatea lui Sillyconductor + Rekabu merge mai departe. Am auzit ca ar scrie chestii rusinoase pe masini sau pe biciclete prafuite, asa ca ar trebui sa ne gandim de doua ori inainte sa ne ridicam glasul impotriva lor. O sa ne gasim masina pe care un deget criminal a dezgropat de sub praf adevarul freudiano-jungian despre destinul muzical romanesc: "Villalobos + manele = love" si o sa ne facem de ras in tot blocul/caminul studentesc.

Din fericire nu au plecat prea multi si am auzit ca petrecerea a durat pana pe la 8 a.m. Deci evenimentul a iesit bine si a avut savori din cele mai diverse, ca o adevarata experienta de micro-festival multi-cultural in care ne intalnim cu propriile noastre impersonari (de la goth la idm, chillwave si shoegaze pana la orientalisme mai apropiate sau mai indepartate) pe care nu reusim sa le integram in totalitate dar langa care putem sta la o petrecere toata noaptea.

LATER EDIT: Cate ceva despre sunet, ca sa nu lasam subintelesurile sa bruieze riviuul. Inteleg ca HDB (mai si) improvizeaza, si nu e un act in cadrul caruia sa existe o abordare constanta a vocii: unele piese au nevoie de un mixaj care sa ajute textura si trademark-ul, altele au nevoie de un mixaj care sa evidentieze vocea. Cu vocea insa a fost o problema, atat la Coughy, pe alocuri, cat mai ales la HDB. Asta din doua motive: in primul rand din cauza sursei, in al doilea din cauza mixajului de la pupitru. Probabil ca o discutie prealabila intre artist si inginerul de sunet l-ar fi ghidat pe acesta din urma in proces (de ex. sa stie cand vocea trebuie sa fie layer si cand trebuie sa fie element individual). Oricum, era un lucru dificil de facut cata vreme exista reverb si delay in cantitati industriale. Probabil ca soundcheck-ul pentru Coughy, care foloseste alt tip de procesare pentru voce, desi din aceeasi familie, nu avea cum sa se potriveasca pentru toata seara. All in all, si la Coughy au fost momente cand vocea s-a pierdut si a trebuit sa o caut printre frecvente pana sa o dibuiesc. Sistemul de sunet de acum este 10 clase peste vechiul Control, fara indoiala; ar mai ramane de facut ceva mai mult fine tunning pe materialul care iese din laptop/scule si ceva mai putin fine tunning on the spot din partea sunetistului care sa isi arate/perfectioneze/evidentieze arta.

Evenimentele saptamanii: lansare LP debut Coughy@Control, Origami Sound@Atelier Mecanic, Idjut Boys@Control

Saptamana trecuta s-a facut o incalzire lejera cu evenimentul dedicat aniversarii lui John Cage si cu De.Kolectiv-ul germanofil de la MNAC. Primul foarte nisat si experimental prin organizare, al doilea incercand sa impace considerentele estetice cu socializarea de weekend (ma iau dupa relatari; n-am ajuns pentru ca imi displace MNAC-ul, iar numele nu erau chiar atat de magnetice pentru a ma scoate din casa in miez de noapte ca sa ma las controlat de politisti si radiografiat de aparatul de la intrare. Plus ca treaba cu legendele si pionierii muzicii electronice mi se pare ca deja cere alt spatiu si alta manifestare decat ofera acum atat MNAC-ul cat si Rokolectivul).
Abia saptamana asta weekend-ul vine cu niste evenimente de luat in seama si provocari in premiera, pe care o sa incerc sa le prezint separat, riscand o ordonare subiectiva.

1. Coughy @ Control - 15 septembrie

E o premiera din mai multe motive, cine va asculta albumul va intelege de ce. O sa spun deocamdata doar ca duo-ul de la Coughy vine cu ceva ce lipsea complet din zona electronicii romanesti, pana acum: fuziunea dintre indie si electronica, care se probeaza live, cu chitara si voce procesate, combinate cu drums & computer programming. Este ceea ce se cheama proper live, adica o relatie care se stabileste pe scena, in fata publicului, la nivel interpretativ, instrumental si muzical, si care vine cumva turnat pe directia promovata de Control, care inseamna indie si electronica, accentul fiind pus pe impactul scenic. Am fost la un live anul trecut, tot in Control, si in ciuda sonorizarii si mixajului de atunci care nu a ajutat deloc vocalul, am ramas foarte placut impresionat. Iar albumul... azi dimineata m-am trezit fredonand o bucata din el. Deci da, e cu melodii si da, o sa mi scriu despre asta deci ma opresc aici pentru moment. Cu o singura mentiune, ca provocarea va fi maxima pentru inginerul de sunet, care va trebuie sa aiba grija sa puna in evidenta toate nuantele materialului audio si sa o faca sa sune bine in noul Control. Pentru public va fi o provocare sa treaca printr-un line-up de festival, care ii aduna la un loc pe Hipdiebattery (live), Rekabu + Sillyconductor (DJ Set), Younkarls (DJ Set), Hipdiebattery + Coughy (DJ Set). Oganizatorii nu s-au zgarcit.



Facebook event.


2. Origami Sound @ Atelier Mecanic - 14 septembrie

Origami Sound, cu cele trei sublabeluri Origami Sound, Dark Clover si Farver si doua duzini de nume, e de departe cel mai coerent colectiv de artisti (cu nucleu romanesc) care promoveaza un anumit gen de muzica electronica la un nivel care, ca si viziune si strategie, e cu cativa ani lumina inaintea a ce se intampla pe scena romaneasca (compusa in general din individualitati care incearca sa isi gaseasca o modalitate de integrare in peisaj, urmand canalele si modalitatatile clasice: experiementat, facut track, trimis track, pus muzica, asteptat). Soundul Origami e unul atasat de zona low-end a bass-ului sintetic, pe care ma feresc sa o etichetez acum, dar cred ca vine in siajul post-dubstep, post-wonky, post-Burial - dark si melodic, energeticc si tenebros in acelasi timp. In boxele din dormitor creeaza o atmosfera incarcata cu o melancolie din afara acestei lumi, iar in club suna like the next bass mutant music.

  Origami Sound White Night #2 [Live Recording, Excerpt] by herne

E cel mai interesant colectiv din simplul motiv ca a reusit sa creeze un spatiu real si virtual in care artistii care impartasesc aceeasi viziune si aceleasi afinitati pentru un stil se intalnesc, creeaza si interactioneaza si la un alt nivel decat cel artistic. Iar omul care e catalizatorul acestuia, c'est a dire Herne, nu vine din zona de productie sau DJ-ing, nici macar dintr-una de marketing, ci dintr-o serie de cautari de muzici pe seama carora a vrut sa stabileasca relatii personale cu creatorii acestora. Totul creat in jurul conceptului de rinsing, adica de promovare pe canale de marketing si pe scena de electronica, rezidentiate, case de discuri si distributie nu doar a unui sound ci a unui grup de artisti.

Herne explica:

"Colective similare cu al nostru exista peste tot in lume cam pentru orice gen de muzica electronica, apropiate in terms of quality de ce facem si vrem sa facem noi ar fi exemple ca Pelican Fly (Belgia), Club Cheval (Franta) sau Leisure System (Germania) care au rezidentiate lunare/bilunare intr-una sau mai multe locatii, un fan-base activ si dedicat care in timp evolueaza intr-un 'anturaj mai mare' literally creat si conectat de/prin muzica. Rinsingul ar fi la baza procesul de exposure al unei anumite melodii (more or less underground) pana cand devine un slagar in constiinta colectiva - felul in care m-am referit eu la acest rinsing este mai mult la nivel meta unde nu ma concentrez atat pe o melodie cat pe o intreaga serie de stiluri si genuri pentru care nu exista un punct de referinta in bagajul de cunostinte muzicale al publicului din Romania si care, prin procesul asta de 'repetitie' aplicat sub niste circumstante controlate cu strictete (sonorizare cat mai buna, volum mare, atmosfera intima, lume multa intr-un loc mic, intuneric) vor ajunge in mod ideal noi standarde de calitate in perceptia celor care participa si sunt deschisi catre nou. Ma feresc mult de termeni ca 'forward thinking' sau 'future' pentru ca all of the above sunt in standardele mele o forma de normalitate, nu idealuri spre care ar trebui sa ravnesc/ravnim."

Pentru crew-ul implicat in evenimentul de vineri seara (Liar, Herne, Arapaima) va fi o provocare sa aplice toate aceste lucruri intr-un context cum e Atelier Mecanic, care e in primul rand un bar, apoi un loc situat intr-o zona destul de pestrita si cu un public eclectic (adesea chefliu), un spatiu deschis si destul de cozy pe care vor trebui sa isi muleze beaturile sincopate, bassul sintetic si sonoritatile pline de reverberatii profunde pentru a cadra cu spatiul deschis al Atelierului.

Facebook event.

3. Idjut Boys @ Control - 14 septembrie

Idjut Boys sunt niste legende vechi de cand lumea clubbingului, o combinatie de house, disco si dub-techno, discipoli ai lui DJ Harvey, care vin probabil pentru a treia sau a patra oara in Bucuresti. Party-urile Camera Sambo sunt chestii in care distractia e luata foarte in serios ("Dan Tyler and Conrad McDonnell, aka Idjut Boys, are an English duo whose dub-heavy house tracks incorporate their playful sense of humor. With titles like "Frogs Arrrse" and Life: The Shoeing You Deserve, its clear that Tyler and McDonnell keep the pressure and often seriousness of the hectic music industry in perspective."), iar line-up-ul, cu Bogman, Khidja si Camil e unul dedicat special adultilor, oamenilor cu apucaturi serioase si urechi cu pedigree.

Provocarea e ca tot feelingul de incapare intunecata, scena intima si transpirata se va muta pe multii metri patrati din Control, iar soundul si seturile celor care vor pune muzica vor trebui sa umple golurile si sa faca aerul la fel de dens si cald.




Facebook event.

Cate ceva despre Matthew Dear, expresia personala in muzica electronica si tentatia directiilor moarte (de vii ce sunt). Geneza albumului Beams

Matthew Dear este vrajitorul din spatele unei abordari ale muzicii electronice care facea prin 2003 sa fuzioneze minimalul si muzica pop. De fapt, structuri pop (vers, strofa etc.) individualizate printr-un mod foarte personal de productie. Mai bine zis, Matthew Dear face parte din acea categorie pe care Paul Breazu, vorbind in Dilema despre Gold Panda, a denumit-o inspirat artisti reprezantand un gen muzical: "Dacă greblaţi Internetul în acest moment, încercînd să găsiţi o ramă ataşabilă muzicii artistului englez Gold Panda, vă veţi îneca într-o confuzie fără fund. Reviste, site-uri, blog-uri, reţele sociale, forumuri, simpli useri se întrec în a lipi o etichetă sau alta cîntecelor produse de tipul ăsta ciudat: post-dubstep, glo-fi, post-hip-hop, minimal electronic, IDM, electronica, psychedelic house etc." 

Cam la fel stau lucrurile si cu Matthew Dear. Dincolo de trackurile create speciale pentru dancefloor si scoase la Spectral Sound (apropos, Put your hands up 4 Detroit a lui Fedde le Grand sampleaza o voce de pe piesa cu aceeasi nume semnata de Audion aka Matthew Dear), artistul producator texan relocat in Detroit (de unde fascinatia spre chitari, look cowboy si techno) evolueaza muzical in sensul unui artist care are cautari legate de expresia personala. Black City, albumul precedent al lui, este o distopie a unui New York care nu doarme niciodata, permanent conectat si consumator de resurse, "a composite, an imaginary metropolis peopled by desperate cases, lovelorn souls, and amoral motives. Like most literary Gothams, Black City is a place to love and hate, as seedy as a nightclub’s back room and as seductive as the promise of power."

Odata cu lansarea noului album, Beams, la sfarsitul lui august 2012, Matthew Dear dezvaluie in clipul de mai sus cate ceva din laboratorul propriu de creatie, in care include organicul inregistrat din mediul ambiant cu productia automatizata din muzica electronica. (Parte mai larga a campaniei de promovare care include interviuri, making off-uri ale albumului cum e cel de mai sus, sau al copertii albumului, toate acestea glosand pe tema expresiei artistice ca modalitate coeziva a unei personalitati/vieti fracturate). Rezultatul e unul foarte personal.

  Matthew Dear - Beams by ghostly

Dar nu scriu pentru ca vreau sa fac o recenzie unui album care mi-a placut (precedentul mult mai dark a fost mai pe gustul meu), insa apreciez maniera personala de a vorbi despre viata prin muzica. Apreciez foarte mult faptul ca desi s-a lansat ca producator solo, Dear merge in turnee cu o trupa, canta, scrie versuri si e constient de faptul ca muzica electronica e o doar o calatorie in mintea cuiva. Iesirea pe scena in cazul lui e chiar iesirea din universul inchis al studioului in care un singur om monologheaza creativ pe diferite teme si obsesii. Dear o face recunoscand multitudinea personalitatilor care coexista in el intr-un moment, incercand sa uneasca ceea ce de fapt e separat, prin versuri si muzica. Ca si Gold Panda, ca si Four Tet in albumele dinaintea lui Pink, Dear intruchipeaza o stralucita directie moarta a muzicii electronice: pariul meu este ca abordarea lor atat de personala nu va lasa multi urmasi. E greu sa te pui in pielea altcuiva si sa ramai autentic, in ciuda faptului ca piesa cea mai rock de pe tot albumul (Earthworms) contine un vers pacificator: It's alright to be someone else.

"When all is said and done, the central tension in Matthew Dear's Beams— musical mischief vs. lyrical maturity—may not be a tension at all. After all, growing up involves learning to integrate all of one's disparate selves. "I’m about 4 to 5 different people at any given time," Dear says. "By allowing all of those different personalities to exist… the most pure and direct self can come through in the music. [The songs] may still be cryptic, and full of contradictions—but in my opinion, that is pure, unadulterated thought in musical form. They are direct lines to the center. In other words, Beams."

Noul CONTROL takes over vechiul Berlin Club

Sambata Sonora prezinta: John Cage in 19 locatii si 30 de minute. Cu ocazia implinirii a 100 de ani de la nasterea compozitorului.

In zonele cele mai rarefiate ale meditatiei asupra muzicii electronice nu se mai vorbeste nici despre beaturi, nici despre diverse procedee de sinteza, integrarea analog-digital sau orice altceva tine de productia bruta, ci de lucruri complet desprinse de realitatea transpirata a scenei de dans: mai intai de repetitie si minimalism, apoi de indeterminare si in sfarsit, despre tacere. Blandele statui ale lui Stockhausen, Reich si Cage vegheaza neinteresat mai putin asupra outputului/rezultatului exterior al celui ce mediteaza cit, foarte putin probabil, asupra procesului meditatiei in sine. Poate putini mai sunt cei care nu stiu ca muzica electronica nu ar fi aratat asa cum arata acum fara influenta uriasa venita din zona muzicii (electronice si experimentale) culte, a sound art-ului si muzicii concrete ai carei creatori sunt figurile pomenite mai sus, reprezentantii cei mai fecunzi ai avangardei clasice.

Pe 5 septembrie se implinesc 100 de ani de la nasterea lui John Cage. Si 150 de ani de la nasterea lui Debussy. Ocazie cu care ar trebui sa ne bucuram de un festival omagial organizat de reprezentantii muzicii culte, chiar cu sprijinul ambasadei. Nu o face Conservatorul, nici Ateneul, ci altcineva, evident cu alte resurse. Pentru ca, asa cum am citit recent, "who gives a shit about Debussy"? Sau Cage? De obicei, centenarele si aniversarile sunt prilejuri de bucurie pentru cerberii care intocmesc liste de festivaluri care atrag mase de oameni iubitori de Beethoven, Mozart sau Bach. Dar, citez:

"John Cage, like Debussy, is not one of them. Cage was an already weird composer of random ambient sounds before he discovered Zen Buddhism in the 1950s and got even stranger, at times jettisoning instruments and music altogether; his influence is felt more in the noise-rock and anti-art scenes than modern classical."

Personal nu m-am aventurat niciodata cu adevarat in zona procesual-experimentala a muzicii, inteleg de la prieteni ca este fascinanta pentru cei care o practica si sunt imersati in acest gen de cautare (cum ar fi Sillyconductor cu a lui "Ventichitara"), si se adreseaza unui grup destul de inchis si ezoteric. Mai devreme sau mai tarziu, inovatiile sonice ajung si in zona de larg consum, acolo unde e localizat si subsemnatul, si unde, cu lenea caracteristica consumatorului de rand, astept sa vina toate goodiesurile patentate industrial.

Insa, pentru putinii si valorosii care fac des incursiuni in zona in care se respira un grad de abstractizare putin accesibil muritorilor din randurile fanilor muzicii electronice, Sambata Sonora - bastionul promovarii experimentale din Bucuresti - organizeaza pe 5 septembrie un festival ale carui resorturi intelectuale non-intentionale sunt erudit si pe larg explicate in pagina evenimentului si pe blogul de promovare:

"Pentru anarhia sa meticuloasă, l-am invitat să ne vorbească despre tehnica compoziţională care aduce cel mai bine cu o comunitate ideală prin acest party surpriză, o formă alternativă de festival, la care chiar dacă vine costumat în fantomă, ştie că nici ceilalţi muzicieni şi artiştii invitaţi nu se vor întâlni între ei, “real frogs in an imaginary pond”, căutând să (re)creeze acea simultaneitate complexă a intenţiilor necorelate despre care tot el ne vorbeşte. “My favourite music is the music i haven't yet heard.”

Sambata Sonora duce la extrem indicatiile Maestrului si fragmenteaza festivalul intr-o suita de 19 evenimente desfasurate simultan in 19 locatii diferite din Bucuresti pe parcursul a 30 de minute. In mod evident, organizatorii sunt intr-o relatie destul de intima cel putin cu fantoma maestrului, a carui prezenta este garantata in toate locatiile. Nu stiu cine va simti energiile omogene ale maestrului, dar e cert ca festivalul omagial de maine il va sparge pe Cage in 19 poliedre sonoro-electro-acustice iar participantii vor avea o viziune fragmentata despre ce a insemnat si inseamna John Cage. Pentru a incorpora o experienta totala, ma voi retrage intr-o camera in care voi incerca sa ma clonez in 18 instante care sa participe simultan la toate evenimentele propuse, pentru ca, asa cum s-a vazut, sufar de o boala viziunii integratoare si totalizatoare (ceea ce ma plaseaza, e clar, in afara gratiilor maestrului).

Pentru cei care doresc sa experimenteze concret, carnal si ironic mostenirea cageiana,  citez de pe pagina evenimentului Nacht der Shlager Post-Cage, "duo-ul Sillyconductor/Rekabu, care nu crede atit in vinyl digging, cit in vinyl excavating, a scos la suprafata din laboratoarele nepretentioase ale celor doi DJ corespondenti peste 400 de viniluri murdare de mustar, doldora de slagare europene ale incestuosilor ani '80. Pe scurt, veti putea audia si dansa pe multiple chezasii austro-germane ale bunei-dispozitii produse de interpreti care credeau ca ii pot invata pe balcanici ce inseamna bautul à la longue. Aceasta sarbatoare a recoltei de kitsch va fi garnisita de un meniu septemberfestian pe masura: varza murata, wursti, bere si celebra piine, pretentiosii avind la dispozitie si alte tipuri de alcool mai evazat pentru o petrecere care l-ar fi facut si pe John Cage sa ajunga acasa in 4 labe si 33 de secunde". Toate minunatiile astea la Palatul Bragadiru, din pacate fara tort, prajituri si bomboane.

Mai sunt de notat doua lucruri. In primul rand, in toata concretetea spatiului danubiano-pontic mai exista un singur loc care omagiaza aceasta data. E vorba de Timisoara, care a creat un festival mai conventional, in care se va interpreta si celebra 4'33". Cei de acolo au facut si un blog, care se cheama Centenarul John Cage, si unde pot fi gasite mai multe informatii bibliografice despre maestru.

In al doilea rand, in Bucuresti, intr-un document intitulat "Lista beneficiarilor de finantari nerambursabile la aria Artele Vizuale si Noile Media, dupa etapa a II-a de concurs" publicat pe o pagina a Administratiei Fondului Cultural National, proiectul "CENTENAR JOHN CAGE. Fenomenul Black Mountaigne College - John Cage și arta sa" a fost respins totalizand un modest punctaj 74.33. A castigat printre altele, proiectul "Explorarea timpului, o iluzie a realității" propus de Asociatia Cetatenilor Europei de Est (65453 lei). Pun un bookmark la acest eveniment, si ma duc orice ar fi, desi nu mi-e clar de ce trebuia sa fie un proiect, cand e vorba de o realitate cotidiana ubicua in Romania.

E clar ca in fondul cultural national nu a intrat inca John Cage.  Noroc cu subversiunile tip Sambata Sonora. Nu m-as mira ca John Cage sa fie privit ca si creator de arta reactionara, in inertia interpretativa a Primului Critic al Tarii executat in 89.