Best overlooked romanian electronic tracks in 2013 | Cele mai bune piese electronice romanesti ignorate in 2013

Burak Özkan

Sfarsitul de an aduce intotdeauna pe bloguri si blogrolluri diverse top-uri care sint de trei feluri:

TypoTunes – Muzică despre o tipografie utopică. Club Control, 17 noiembrie, ora 20.00

Şase muzicieni și un grafician au creat TypoTunes – colaj-live audio-video, inspirat de procesul tipografic şi de maşinile implicate în el. Elemente artistice: înregistrări de teren, muzică electronică, instrumente acustice, text. 

"Sunetul mecanic generează fascinaţie pentru muzicieni încă de la începutul secolului trecut. Înregistrat, reprodus de orchestre, modificat în softuri, motiv pentru eseuri sonore – sunetul produs de maşină face de-acum parte din ceea ce percepem ca muzică.
Pe lângă senzaţia pur fizică, a sunetului, ambianța auditivă dintr-o tipografie stârnește reacţii puternice faţă de procesul tipografic în sine, având ca efect o percepție modificată a modului în care informaţia ajunge spre noi, cititorii sau consumatorii de produse tipărite." (Maria Balabaș)

Soare Staniol
Maria Balabaş – voce, claviaturi
Mihai Balabaş – chitară, efecte
Randomform – electronics
Marina Pîngulescu – vioară
Călin Torsan – fluiere
Gabriel Bălaşa – percuţii
+
Atelierul de grafică
Ciprian Isac

"Nici nu mai știu exact când am început să mă gândesc la acest proiect. Probabil toamna trecută, când, în timp ce dădeam BT-uri la cărți prin tipografie, am făcut niște înregistrări video.
La începutul acestui an când totul se liniștise cumva, am picurat în capul prietenilor mei de la Avant'n'Gard ideea unei lucrări video-muzicale țesută pe o temă cu caracter tipografic. Au urmat mai multe sesiuni de înregistrări la Arta grafică, multe vorbe în contradictoriu dar și mai multe care s-au potrivit. Entuziasmul a fost general și ne-a dus înainte.
O primă prezentare a acestui proiect va fi la sfârșitul acestei veri, la Cârțișoara în cadrul festivalului Cuca. 
Mulțumesc Ovidiu Daneș (Fundația Dala) pentru încredere, precum și prietenilor de la Avant'n'Gard. Ce va ieși li se va datora în cea mai mare parte." (Ciprian Isac)

TypoTunes - CUCA Festival, Cârțișoara 2014 from Graphic Front on Vimeo.

"Până la prima înregistrare audio despre care știm, plasată undeva către sfârșitul secolului al nouăsprezecelea, muzica a fost transmisă prin scris sau de la un muzicant la altul. De răspândirea largă a ei putem vorbi abia de la Gutenberg încoace. Exact cu șase veacuri în urmă, în anul 1414, inventatorul din Mainz împlinea șaisprezece ani. Nu cred că se gândea încă la tipar, dar acum, la aniversară, o facem noi în locul lui: o mână de muzicieni, cu cinci degete, firește (Maria, Marina, Călin, Sorin, Mihai și Gabi), alături de un grafician fascinat de structurile ritmice ale utilajelor pe care, ani de-a rândul, le-a observat și ascultat prin imprimeriile unde-și lucra cărțile. TypoTunes – proiecție video murmurată de oameni și mașini. (Călin Torsan)"

via http://www.graphicfront.rol

Parachute Pulse, Red Bull Music Academy Tokyo 2015

Proiectul Anei Roman va participa la Red Bull Music Academy Tokyo 2015.

Dupa Cosmin TRG, Minus, Vlad Caia si Adda Kaleh, este randul unui alt proiect romanesc sa fie ales pentru a participa la Red Bull Music Academy: Parachute Pulse.

Parachute Pulse a luat nastere in 2010 si este proiectul infiintat de Ana Roman, sound designer roman stabilit ulterior in East London. Inceput initial ca proiect de muzica strict personal, Parachute Pulse a ajuns sa devina altceva, odata cu multiplele colaborari pe care Ana le are cu diversi creatori de film.

Muzica Anei Roman, catalogata de multi drept ambient, surprinde prin atmosfera cinematica, personala si intima pe care o emana. Iar aceasta este o apropiere naturala, pentru ca la baza proiectului Parachute Pulse sta o intentie de a spune povesti prin muzica, hranita dintr-o profunda afinitate pe care Ana o simte intre film si sunet.

“Kingdom”, albumul de debut semnat de Parachute Pulse, a fost lansat in 2011 la netlabelul Asiluum, si incapsuleaza marca personala a Anei Roman: “un amestec expresiv de field recording, aranjamente vocale fantomatice, zgomote fierbinti si franturi de melodii”.

De cand si-a terminat Master of Science-ul in Compozitie & Performance Digital la Universitatea din Edinburgh in 2012, Ana Roman a colaborat pentru diverse filme scurte si instalatii, iar in 2013 a fost premiata in categoria New Talent BAFTA pentru munca de sound design facuta pentru filmul Lost Serenity.

Selectia Parachute Pulse pentru participarea la Red Bull Music Academy Tokyo 2015 valideaza o evolutie discreta a scenei romanesti: daca un Cosmin TRG, Minus, Vlad Caia si, cel mai recent, Adda Kaleh, pun in scena diverse hibridizari de genuri si abordari leftfield pentru un sound care graviteaza – centrifug sau centripet – fata de contextul de clubbing, Parachute Pulse este pasul logic catre o muzica personala si ambientala, interiorizata in afara beatului functional.

Wait from Alexandra Magearu on Vimeo.
Ana Roman, creatoarea proiectului Parachute Pulse, a vorbit cu Red Bull Music Academy despre motivele pentru care a aplicat la Red Bull Music Academy, primele legaturi cu muzica, pasiunea pentru sunet si film, legatura cu colectivul Asiluum, scena de ambient din East London si multe altele in interviul care urmeaza.

Red Bull Music Academy: Cum te-ai decis sa aplici la Red Bull Music Academy?
Ana Roman: Vroiam de mult timp sa aplic la Red Bull Music Academy - imi place mult ideea de tabara muzicala si imi doream mult sa colaborez cu alti muzicieni din zone total diferite, pe care n-as fi putut sa-i intalnesc in alt mod. Mi-a placut foarte mult si aplicatia pentru RBMA, a fost foarte faina si personala; am apreciat intrebarile de genul "cand a fost ultima oara cand un album te-a facut sa plangi" sau "ce fel de muzica ai pune la o cina cu socrii" sau "deseneaza o harta a universului tau muzical".

RBMA: Cand ai inceput sa faci muzica si de ce?
Ana: Prima oara cand am inceput sa fac muzica aveam vreo 10 ani, o clapa Casio primita cadou de ziua mea si un casetofon. Mi se parea fascinant procesul in sine, ideea de a inregistra si de a pastra apoi o colectie-jurnal de "hituri". Din pacate, am facut cadou toate casetele pe care le-am imprimat in perioada aceea si presupun ca s-au pierdut - mi-as dori mult sa le gasesc cumva!

RBMA: Ce instrumente ai studiat, cand si in ce context (hobby, academic, scolar etc.)?
Ana: in copilarie am studiat pianul in cadrul unei scoli de muzica. Desi initial nu prea m-au atras partituriile si colocviile, in liceu l-am redescoperit iar in prezent ramane instrumentul meu principal/favorit si modalitatea preferata de a-mi incepe ideile muzicale. Nu simt ca am neaparat nevoie de un instrument, doar ca mi se pare mult mai usor sa navighez in fata unui DAW, daca am un instrument/controller la indemana - totul pare mai intuitiv si sunt mai putine lucruri care sa imi distraga atentia atunci cand compun/improvizez.

RBMA: Cum ai ajuns sa faci parte/sau sa fii considerata ca facand parte din colectivul Asiluum?
Ana: Imi placeau concertele, expozitiile - in general evenimentele organizate de cei de la Asiluum; mergeam cam pe la toate concertele lor si asa cred ca ne-am cunoscut. Imi placea mult si proiectul lui Marius Costache, Discordless. Tin minte ca ne lega o pasiune comuna pentru Nine Inch Nails, Skinny Puppy si Tim Hecker dar si pentru fotografie si filme, si asa am inceput sa lucram impreuna. Am colaborat cu Discordless pentru prima oara in 2009, cu ocazia albumului 148 Light Years, un proiect eclectic care a reunit muzicieni din mai multe zone (metal, ambient, noise, electro, post-rock, etc.). Recent am realizat un remix pentru noul proiect al lui Marius, Enviroments - care se poate gasi pe 'Fraktal Reworked'.

RBMA: Cand si de ce te-ai stabilit la Londra si, de atunci, care mai sunt legaturile tale creative si emotionale/sentimentale cu Romania?
Ana: M-am mutat in UK in 2011, prima data in Edinburgh pentru studii, iar in Londra relativ recent, in 2013. Decizia de a ma muta in Londra a fost oarecum spontana - vroiam sa lucrez freelance ca sound designer si Londra parea locul cel mai bun pentru asta la momentul respectiv. Comunitatea de animatie de acolo e bine inchegata si foarte prietenoasa, lucru important pentru mine din moment ce imi doream sa lucrez pe filme de animatie.
In Londra am multi prieteni romani si am ocazia sa vorbesc destul de des in romana, ceea ce-mi lipsea mult in Scotia din punct de vedere emotional. In plus, colaborez destul de des si cu artisti romani - regizori, artisti si muzicieni.

RBMA: Ce inseamna pentru tine muzica? Pe pagina ta afirmi ca spui povesti prin muzica si sunet – poti sa dezvolti acest subiect?
Ana: Afirmatia se refera mai mult la rolul sound design-ului in relatie cu alte media in general, iar in cazul meu, in relatie cu filmele de animatie. Imi plac mult mai mult filmele de animatie in care sunetul joaca un rol narativ, nu doar decorativ. Personal, in calitate de sound designer, imi place sa ma implic inca din stadiul de storyboard si sa creez schite pentru a gasi tonul si sunetele potrivite pentru proiectul pentru care lucrez.

Un exemplu la indemana ar fi prioritizarea elementelor vizuale care au nevoie de sunet. Cand primesc un film de animatie aproape terminat, totul e complet mut; sound designerul poate decide asupra elementelor vizuale importante si asupra celor care pot fi ignorate, iar asta poate schimba mult firul unei povesti. Un alt exemplu ar fi combinarea unui soundtrack foarte detaliat cu elemente vizuale simple/abstracte (sau invers); sunetul poate ilustra in multe feluri ceea ce vizualul nu comunica si poate schimba perceptia asupra interactiunii dintre personaje.
In sens larg, atunci cand compun/improvizez pornesc deseori de la o imagine vizuala/mentala pe care imi doresc sa o pastrez cumva sau sa o recreez - mai mult la asta ma refer cand afirm ca spun povesti prin sunet. (via redbull.ro)

Dreptunghiul alb (remix la un articol)

Electronic Music Studio of Nordwestdeutscher Rundfunk (NWDR) 
1950s - Cologne, Germany

Cine a citit articolul din dosarul tematic "Muzica electronica in comunism" aparut in Dilema Veche nr. 526/13-19 martie 2014, a vazut intre coloana I si a III-a de pe pagina VI a editiei tiparite un dreptunghi care semnaleaza o gaura alba in macro-analiza contextului economic, social si politic in care s-a dezvoltat muzica electronica. E lasat special acolo ca sa poata fi umplut de randurile care urmeaza.

Materialul din dosar este un text destul de dens si cu putine referinte, ca sa nu se ingreuneze subsolul revistei. Pe scurt, Romania electronica? pune cap la cap niste idei despre contextul in care a aparut muzica asta fara radacini, si enumera patru forte care au facut posibila atat productia cat si receptarea ei. Reiau pe scurt ideile, pentru viitorii arheologi ai primelor rationalizari ale muzicii electronice facute in Romania, in paginile unei reviste care nu se ocupa cu muzica. Sa aiba si ei niste indicii despre cum gandeau inaintasii din sec. XXI. 

1. Cautarea artistica si estetica venita din zona inalta a culturii academice s-a intalnit in mod fericit cu o sustinere din partea statelor pentru astfel de demersuri. Asa incat, prin anii '50-'60, in multe tari occidentale, chiar si in fosta URSS, au fost infiintate pe banii contribuabililor studiouri pentru experimente pe taramul muzicii electronice si electro-acustice. Asta pentru ca, pina la productia de masa a sintetizatoarelor, masinariile respective erau absolut prohibitive ca pret. In plus, nu puteai sa pui un sintetizator cat un apartament intr-un apartament. Partea simpatica e ca daca in articol e pomenit acest interes al Statului fata de electronica ca o alta fata a Razboiului Rece, mentiunea se sprijija pe un fapt istoric: primele sintetizatoare erau folosite pentru bruiajul telecomunicatiilor din razboi :)

2. A mai existat o cautare venita din zona de jos a culturii, cultura pop, din partea unor clase care isi cautau propriile mijloace de expresie. Dupa Al Doilea Razboi Mondial, in Germania s-a nascut Kraut/Kosmische, ca modalitate radicala de a rupe cu trecutul si cu zona anglo-americana a muzicii. Exista un documentar realizat de BBC 4 care trateaza aceasta tema. Titlul documentarului este Krautrock - The Rebirth of Germany si face o interesanta legatura intre razboi si aparitia unui nou gen de muzica. Asa cum se vad lucrurile acum, Germania - o natiune traumatizata de traumele facute in istorie in timpul celui de-al doilea razboi mondial prin tacanitul si mecanica infernala a distrugerii - isi cauta un alt spatiu estetic in care sa se exprime, iar acest spatiu erau chiar sonoritatile spatiale si out of this world produse de sintetizatoare.

3. Aceasta miscare de indepartare fata de anglo-americanismul muzical a fost preluata in mod paradoxal de celebrul trio  afro-american din Belleville, cartier marginas fata de Detroit. Belleville Trio inseamna trei tineri negri, Juan Atkins, Derrik May si Kevin Saunderson, eurofili din clasa de mijloc a unui oras in care doua generatii se imbogatisera pe seama productiei industriale de masini. Tinerii astia aveau nevoie de o noua forma de expresie muzicala pentru statutul lor. 

In mod paradoxal, niste afro-americani cautandu-si alte origini, s-au inspirat de la Kraftwerk, europeni care s-au indepartat in mod programatic de istoria si trecutul muzical apropiat, dar si de curentele anglo-americane, si s-au adapat de la un curent care nega orice fel de origini. Anti anglo-americanismul a fost preluat de niste afro-americani care au dat lumii curentul techno al sfarsitului anilor '80. Techno poarta astfel in sine ADN-ul unei duble negari a originii: negare a unui europenism care a masacrat lumea, dar si a unui anglo-americanism dominant care nu era inghitit de afro-americanii industrializati din Detroit.

4. Reusita celor trei tineri din Detroit s-a datorat productiei industriale de sintetizatoare, facute accesibile de Roland. Iar aici ajungem la climaxul articolului: similitudinea dintre automatizare, industrializare si ritmurile abstracte technoide. Fara industrializare, dorinta de a evada intr-un alt spatiu ideatic si bunastarea data de industrializare nu poate fi posibila o estetica futurista a automatizarii, ca proiectie utopica a unei alte lumi. Citez:

"Cine ascultă ţăcănitul alienant şi ritmat al maşinăriilor dintr-o fabrică nu poate să nu facă legătura dintre el şi muzica techno, construită aproape exclusiv din variaţii de zgomot ritmat suprapuse peste ritmuri produse de tobe sintetice şi alte maşinării muzicale. Gîndiţi-vă la faptul că instrumentul emblematic al acestei noi muzici se numeşte drum machine." 

Cititi (daca n-ati facut-o deja) concluzia in articolul Romania electronica. E de facut un paralelism evident cu Romania acelor ani, o tara industrializata fortat, saraca si saracita de multiplele fracturi pe care istoria i le-a aplicat, si pe deasupra traditionala & preponderent rurala. O tara in care libertatea de expresie tinuta in lanturi si dupa gratii, isi cauta orice portita pentru a ajunge sa comunice cu lumea din afara marii inchisori care se numea Romania acelor ani. Iar lumea era anglo-americana, in viziunea artistilor care si-au testat libertatea construind in regim DIY sintetizatoare si sarind (la propriu) bariera dintre ei si lumea libera. Impreuna cu celelalte materiale si interviuri care spun lucruri noi si in premiera despre pionierii romani ai acestei muzici se poate trage o concluzie, cum altfel decat in nuante gri. 

Citind materialele din numarul in cauza al revistei Dilema Veche se insinueaza ca aproape tot ce au facut putinii pionieri din Romania a ramas acolo, si poarta marca epocii. Genul de abordare DIY al precursorilor este acea mica floare cu care nu se face primavara, si ale carei seminte - daca are - dau nastere unei mini-culturi micro-legendare ce transforma demersul pionierilor intr-un soi de florilegiu de imortele. Muzica electronica din Romania acelor ani a fost curajos de colorata si inedita, pare nemuritoare, si este, deocamdata, stearpa. Istoria nu i-a dat inca sansa sa se perpetueze.

Control Club isi face blog

Daca a existat vreodata o congruenta ideala intre muzica, clubbing, productie, business si hobby in Bucuresti ea a inceput cu Control Club, locul unde toata lumea stie ce se promoveaza, ce se intampla si cum se intampla. Si zic congruenta pentru ca la Control Club este un fericit caz in care o triada formata dintr-un detinator de club, un organizator de evenimente music related si un DJ, toti pasionati de muzica din zone extrem de diverse, conduc ceea ce sta in spatele politicii muzicale a clubului si tin standardele sus.

Recent, triada a decis ca aceasta politica trebuie sa aiba si o voce care sa spuna/rationalizeze alegerile si demersul, si sa se implice in cresterea scenei locale nu doar facand ci si povestind. Asa s-a nascut blogul, fara tam tam, ca parte a site-ului Control Club, asadar o rationalizare integrata economic.

Citez din prima postare:

"Control Club, într-un final, își face blog. Ne facem blog pentru că vrem să comunicăm mai bine ce facem, ce vrem să facem și ce credem ca e de făcut, în general. Suntem pasionați de muzică și credem că este important să aflați ce și de ce ne place. Evident, apreciem și alți oameni pasionați de muzică, vrem să îi cunoașteți. Îi știți de la petreceri, pe mulți i-ați văzut pe scenă sau în spatele pupitrului, dar nu credem că este îndeajuns. Unii dintre ei au ceva relevant de spus și de făcut în acest sens, reușesc să construiască un sound specific pentru nișe ale scenei locale. Nouă ni se pare important să îi ținem aproape și să le oferim un loc în care să își etaleze discursul, să experimenteze și să ne încânte. Ei sunt rezidenții clubului: Bogman, Disco Sigaretta, Luger & Profet."

Deci, de acum inainte, de urmarit acest link: http://www.control-club.ro/blog/

Cateva impresii despre filmul "What difference does it make? A film about making music"

Cu Bogdan Serban terminandu-si introducerea despre "What difference does it make? A film about making music" cu o fraza gen luati niste lumina despre muzica, si cu proiectia care a avut loc in spatiul intim si special al Bisericii Anglicane de langa Parcul Icoanei, setup-ul a fost facut pentru o poate cel mai involuntar mistic film despre muzica.

Un film intens, despre sunet, despre alegerea pe care o face cineva care canta despre viata, chiar daca o face fara versuri. Despre toata provocarea, suisurile si coborasurile acestei alegeri intr-un mix de documentar si interviu extins. Un film despre New York si zgomotele lui, care capteaza in imagini dincolo de cuvinte pulsatia orasului si care insereaza cele mai profunde meditatii si autoreflectii - uneori grave, alteori entuziaste si autoironice - despre o viata obsedata de sunet.

E greu de povestit, filmul se poate vedea gratuit de astazi pe site si face pereche cu "For the Record". Dupa atata unghiuri din care e privita relatia dintre muzica si viata, pasiune si felul in care te predai ca artist muzicii, sutele de cuvinte spuse fix din gura celor care au modelat muzica pe care o ascultam, e greu sa redai in cateva fraze obiective ce inseamna acest film. E greu sa treci de impresia pe care o lasa sentimentul ca pentru doua ore ai avut privilegiul sa fi vazut lumea muzicii dintr-o perspectiva intima si autentica descrisa si povestita de cei care o traiesc, artisti, producatori,  muzicieni legendari sau emergenti.

Si in capcana asta am cazut atunci cind mi s-a luat un interviu despre ce inseamna acest film pentru industria muzicala. In lumina reflectoarelor, asezat pe o strana de biserica si sub impresia puternica lasata de marturiile celor care apar in film, am uitat sa spun ce era mai important. Iar ce e mai important este ca  "What difference does it make? A film about making music" este probabil primul film din ultimii 15 ani care reuneste deopotriva artisti consacrati si (mai mult sau mai putin) debutanti,  in care acestia vorbesc, ca intr-un testament, despre cum vad ei muzica si ce inseamna aceasta la nivelul cel mai profund si intim pentru ei si pentru lumea in care traiesc, ca oameni constienti ca nu e vorba de succes, de bani, despre pozitie sociala sau acel deja vulgar "sex, drugs si rock&roll". Sau este, daca scoti rock&roll si adaugi arta si religie sintagmei epatante a rockerilor clasici,  asa cum o face Brian Eno.

Dincolo de bling-bling, de hype, de sloganurile de carton despre clubbing si party, de zonele mai urate ale industriei muzicale samd, si fara nicio o aura de (star)rockism, muzica e o religie in sensul ca il pune pe om in legatura cu ceva mai mare decat el, din care el face parte. Fara sa fie un film despre credinta, e un film in care am auzit multi artisti vorbind despre acel ceva, fie ca i-au zis "God", fie ca i-au zis altfel, si asta cred ca spune multe despre proiectia si pozitia pe care cei intervievati o a au in legatura cu ce sint si cu ce fac.

Am mai spus ca face pereche cu "For the Record", cartea in care artistii de ieri si de azi sint pusi in contexte speciale in care poarta un dialog despre muzica. Filmul aduce insa energia si emotia pe care o transmit toti cei care vorbesc in fata camerei despre alegerea lor, fie ca sint la inceputul unei cariere, fie ca sint la sfarsitul ei.

Nu pot sa nu admir aici un extraordinar concept de marketing pe care Red Bull Music Academy la pus la punct pentru aniversarea a 15 ani de existenta: atat cartea, cat si  filmul sint un teaser si un payoff pentru ce inseamna Red Bull Music Academy, intalnirea concentrata dintre experienta matura si timiditatea entuziasta, care de 15 a deschis un dialog global intre generatii.

Mai trebuie spus ca proiectia a inceput cu un surprinzator concert al organistului Raul Kusak in dialog instrumental cu Electric Brother, care au trecut succesiv de la orga de biserica la synthuri contemporane, chitara electrica, gadgeturi recente, efecte si chitara "romantica", ca pentru a evoca dialogul despre care vorbeste filmul, cel dintre muzica si viata, indiferent de epoci si tehnologiile prin care acesta se face. Si au fost destule si frumoase momente in care am trecut dincolo de evaluarile rationale si m-am lasat dus de muzica.

Dar momentul in care am inchis ochii predandu-ma cu totul sunetului a fost acea scurta secventa de concert inserata in film, in care apar Kid Millions si Jim Sauter, doi grei ai improvitatiei de jazz/noise. Un moment sublim de big bang sonic care a avut loc pentru un minut intr-o biserica anglicana din Bucuresti, cand s-a deschis o fereastra catre dincolo prin care am inteles inca odata incredibila forta vitala a muzicii ca expresie a unor energii pentru care nu exista nume si despre care nu se poate vorbi. Scuzati entuziasmul usor confuz al autorului, vedeti filmul si sint sigur ca veti intelege.