Noul live Rochite, promovarea DIY prin programe culturale UE si pericolele delocalizarii

Intro/
Cine a urmarit evolutia lui Sillyconductor aka Rochite si are mania descoperirii de sensuri a vazut ca aparitiile lui lasa in urma multe semne de intrebare (de ce o singura aparitie live cu percutionistii ca Sillyconductor? ce rol au avut acestia in crearea efectiva a materialului sonor? cat a fost improvizatie, cat a fost repetitie? cum se integreaza conceptul de wooden techno cu cel de improvizatie la instrumente de percutie clasice? cine a fost mai intai: masca sau conceptul Rochite? conceptul Rochite sau piesele din care e alcatuit? ce aport au avut membrii echipei multimedia care a construit actul care se cheama Rochite, de la masca pana la proiectii si muzica? a fost un proiect de echipa sau are un drive lider care reuneste in jur si alte manifestari care se aseaza ulterior in proiect? ce ar fi Rochite fara masca? ce ar fi masca fara Rochite? etc.)

Schita de marketing musical low-budget/
De asemenea, pentru cine a vazut cum se marketeaza artistii in ziua de azi e clar ca un low-budget new entry  artist care nu are in spate toata infrastructura unei case de discuri mari (oferindu-i in cel mai banal mod un videoclip, promovare pe bloguri cunoscute, aparitii in festivaluri, concerte si o imagine care incapsuleaza o fantasma, de orice fel, culminand cu un videoclip), ceea ce s-a intamplat cu Rochite e optiunea logica. Daca toti artistii pun piese la download, el nu pune decat una si preview-uri scurte din celelalte, iar asta foarte tarziu dupa primul show. Daca toti artistii dau interviuri si au site, el nu are. (Dupa a treia rugaminte de a-i lua un interviu, soldata cu eschivare autodepreciativa usor ironica care e de fapt un refuz, am renuntat). Daca toti au o poza de cele mai multe ori fashionable sau glamour, el are o masca comic-hidoasa. Daca in general se prefera formula EP, LP sau trackuri lansate sporadic pe ici pe colo de cele mai multe ori in mediu virtual si concerte dupa, el se lanseaza cu un material live complet in offline, in prima auditie, dupa care evita sistematic onlineul. Pe scurt, daca toata lumea din mainstream si cu bugete mari se expune exhibitionistic cu bugete mai mult sau mai putin porcoase, iar lumea underground incearca sa copieze acelasi traseu la scara mica, el pastreaza anonimatul si distanta. In hipermarketul muzical in care ne scaldam, el face parte dintre cei care nu au package si care apar si dispar de pe raft cand te astepti mai putin. A pastra misterul, a te subexpune, a te sustrage consumului dement, asta e cheia lui de pana acum.

Delocalizare si perceptie/
Cand am citit stirea de mai sus ("noul live Rochite, set-ul lui Cosmin TRG dupa lansarea noului album, plus more goodies, de maine ne gasiti in berlin, pentru guestlist send us a message...."), ratacita modest pe wall-ul entitatii Rokolectiv care l-a promovat pe Rochite, precum si asocierea cu Cosmin TRG pe afisul concertului din seara de 08.09.2011 de la Berlin (Germania), m-am grabit cu cateva concluzii. Asadar Rochite isi lanseaza "noul live" in Berlin, tara mama a techno/ului, acest Holywood poleit in aur al oricarui producator de muzica electronica.
Prima concluzie e legata de continuarea logica a lucrurilor enumerate mai sus, care puse cap la cap ar putea face parte dintr-un retetar de marketing pentru artistii fara buget: daca cei mai multi isi lanseaza cate o piesa-doua de pe viitorul album in timpul unui turneu, alternativa ar fi sa lansezi "noul live" in timpul unui festival din afara tarii. A doua, ca exista artisti care dupa un boom in comunitatea care ii sustine sunt supti de masinaria festivalurilor mai mult sau mai putin cunoscute si se lichefieaza apoi intr-o tara a turneelor globala si relativ faceless. Nu stim ce fac ei acolo, dupa cum ei nu prea mai stiu ce facem noi aici. A treia este ca, rupti de scena de aici, delocalizati pe scena globala, acesti artisti sunt greu de urmarit si de incadrat si, in concluzie, usor de uitat. Delocalizarea lor se intampla tocmai intr-o perioada in care relocalizarea in spatii fizice e noul trend (altfel, cum s-ar fi nascut juke si footwork, bazate pe concursuri de streetdance in care trebuie sa fii acolo ca sa fii parte din miscare?) Ca si Cosmin TRG,  prezent peste tot, in toate tracklisturile, mixurile si casele de disc semnificative pentru un anumit tip de evolutie a scenei, dar fara o pozitie precisa in schemele mentale cu care clasificam muzica si emotiile asociate (din comoditate).

Artisti in Virtualia/
Dupa cum marturisea si Pilooski, artistii de clubbing, noii lautari urbani, au cel mai superficial contact cu orasele in care concerteaza. Aeroport, hotel, club, un restaurant si eventual casa cuiva unde se organizeaza o intalnire tip Turnul Babel intre sustinatori si artistii invitati la festivalul respectiv (optional). Ii gasesti peste tot si nicaieri, comete impredictibile carora nu li se cunoaste arderea interna, consumata solitar, ci doar coada. Ca si alti artisti romani care apar pe diverse compilatii scoase de netlabeluri, semneaza cu labeluri de afara sau au propriile labeluri, si scot trackuri care sunt vandute pe beatport si juno, ei graviteaza intre scenele locale fizice si cele virtuale, cu un traseu greu de urmarit., si ajung de cele mai multe ori sa faca parte dintr-un spatiu in care granitele dintre public si artist/performer dispar, pentru ca traim in epoca in care toti suntem performeri si facem muzica, scriem, facem fotografii si chiar filme. Cam ca in cazul congreselor pe subiecte antropologice foarte nisate, care se bucura de public, sunt internationale, dar au un mic ecou in media si in lumea mainstream, poate la zeci de ani dupa ce dispar, si sunt de fapt comunitati inchise. In cazul lor, succesul (popular) se datoreaza accidentului, erorilor de interpretare si comunicare/codificare, biasurilor de perceptie, intalnirilor intamplatoare, optiunilor personale si actiunilor la nivel micro. Vorba (aproape desteapta, evident banala si lingusitor de exagerata) a lui Orange: suntem ceea ce suntem datorita tuturor.

UE si coabitarea artei cu birocratia
Dupa toate consideratiile si concluziile astea m-am uitat si pe linkul care duce la pagina manifestarii. Evenimentul este o coproductie numita ICAS Suite, are loc la Berlin, la Paloma si Blumenbar/Prince Charles intre 7-10 septembrie si e copilul lui CTM, festivalul pentru muzica aventuroasa (!) si related arts, concurent si partener al festivalului Transmediale. ICAS (International Cities for Advanced Sounds) e o retea care aduna membrii din mai multe tari: CTM, Communikey, Cyneart, Decibel, Future Everything, Mutek MX, Mutek, New Forms, RML, Rokolectiv, Rooms,  Unsound si multi altii) in total 30 de organizatii si festivaluri. Sloganul ICAS Suite este "Networking Tomorrow's Art for Un Unknown Future", e titlul unui proiect derulat pe perioada a cinci ani de zile (fericit organizator!) si, supriza, este finantat din fonduri europene prin Programul de Cultura administrat de EACEA (The Education, Audiovisual and Culture Agency Executive Agency) supervizata de Directorate-General for Education and Culture.


Iata-ne ajunsi brusc in plina jungla hibrida, birocratico-artistica, a unei retele de festivaluri mici si medii spre mari impletita cu masinaria labirintica a UE, dispusa, cum o stim, sa investeasca in proiecte aventuroase in care miza sint desfasurarea si organizarea, nu rezultatul. Nu pot sa trec de scepticismul privind fondurile europene, pentru ca traim intr-o tara in care am vazut cine si cat beneficiaza de acestea, la adapostul unor dosare bine scrise, realizate de o noua specie de antreprenori: specialistii in proiecte europene. Asadar  o intalnire artsy, cu implicatii sociale si filosofice ("What is the status quo, which tools are of use in independent cultural production, which measures can be taken to promote self-empowerment, what have we learned to date, what should we leave behind, and what must we take with us into the future?"), unde in cel mai bun caz artistii participanti o sa capete expunere, in cel mai rau o sa ramana (sau nu) inspirati de contactul cu alte manifestari artistice. Ca unul traind intr-o tara in care fondurile europene sunt absorbite de cele mai multe ori fara rezultate si beneficii vizibile decat pentru cativa putini, nu pot decat sa trag concluzia ca acest modus vivendi de cooperare intre lumea artistica nesigura pe viitorul ei si structurile rigide ale UE este o forma alternativa de evitare a interactiunii cu politicul (si economicul) si o mutatie a felului in care subculturile recente se opuneau establishementului care le punea sa munceasca. 


Triburile electronice urbane, in absenta sponsorizarii comerciale venind din partea marilor branduri si accesata doar de cei cativa, nu se  mai opun direct (de ce ar face-o, si cu ce sanse de castig?), ci gasesc un mod de coabitare cu o organizatie prea greoaie si prea mare ca sa sufere de pe urma unor mici scurgeri de capital. Marea majoritatea a artistilor care functioneaza in zonele de intersectie si avangarda a culturii electronice si digitale, asa numitele media arts, neavand un statut cert in societatile care distribuie fonduri dupa criterii traditionale (what's their function in life?), si-au gasit o modalitate de expunere si marketing venind de la o institutie care se arata generoasa in sponsorizarea unor proiecte mari fara rezultate controlabile si calculabile. E un mod in care microcomunitati bazate pe legaturi afective, interese estetice si financiare comune, beneficiaza de pe urma unei macrostructuri (UE) functionand exclusiv in virtutea rationalitatii unui proiect care incepe sa se descompuna (multiculturalismul). 


Intrebarea daca e ok sa te asociezi cu aceasta matusa batrana si bogata atunci cand tinzi de fapt spre o recunoastere mai larga ale carei standarde sunt dictate de soundul comercial, e aproape retorica. De ce sa vrei sa faci muzica de club dar te expui in galerii de arta? Unul din raspunsuri ar fi ca e ok, atata vreme cat poti sa traiesti cu aceasta trena non-sexy si complet necomerciala, care se cheama sponsorizare prin program cultural. Pentru ca din start vei fi intr-o zona in care nu intra toti cei multi si te vei situa intr-un spatiu in care esti greu de apucat si inteles ca artist, culmea, al unei muzici functionale (de club) pentru care conteaza mai putin intelegerea decat remuneratia.
Mai mult decat poarta de acces spre public, conteaza modul in care artistul isi pune in evidenta si comunica evolutia, doityourself style sau cu ajutorul unui butic de PR artistic, ca sa nu fie pierdut in multimea de artisti care apar in cadrul festivalurilor cu pronuntat caracter artsy.


Later edit /

L-am intrebat pe Rochite daca va fi cu adevarat un nou live, si mi-a zis ca vor fi noi proiectii, si, poate, doua-trei piese. Live-ul Rochite nou si complet, ar urma sa fie lansat in iarna. Asadar,strategia de marketing, evolutiile schitate si textul de mai sus sunt o fictiune sau nu? Indiferent de raspuns, am fost din nou asaltat de intrebarile care m-au bagat in jungla europeana a media-arts: daca nu e un live complet, ce aport a avut fiecare din echipa Rochite in crearea noilor vizualuri? Exista o echipa Rochite? Daca la prima lansare piesele  au influentat vizualurile, la a doua niste vizualuri noi o sa influenteze un proiect sonor dezvoltat partial? Ramanem in continuare intr-o lume plina de sunete, vizualuri si cai misterioase prin care ne emotionam si supravietuim.