Sillyconductor la Sambata Sonora. Portret al artistului cu Pianosaurus si natura conceptuala electro-acustica

Trebuie spus de la bun inceput ca sint extrem de entuziasmat de faptul ca Sillyconductor apare la Sambata Sonora pe 22 iunie la Institutul Francez din Bucuresti cu unul dintre ultimele proiecte, dar mai ales ca, fiind anuntat din timp, am ocazia si ragazul sa scriu cate ceva despre el, lucru pe care mi-l doresc de multa vreme, cunoscand indeaproape evolutia lui, dar respectand in acelasi timp dorinta sa de expunere limitata. So, it will be quite long.

Aparitia lui Sillyconductor este legata de evenimentul global Fete de la Musique, care are loc simultan in mai multe orase din lume, iar acesta e cel mai potrivit moment pentru a face o recapitulare si o introducere in fenomen. Sa incepem prin a spune ca Sillyconductor este probabil cel mai conceptual si mai mutant artist din cati activeaza in prezent pe scena muzicii electronice romanesti. Si pe cat e de expansiv si minutios in elaborarea proiectelor, pe atat e de rezervat, expeditiv si auto-ironic atunci cand rupe tacerea si se prezinta public. E adevarat ca muzica ar trebui “sa vorbeasca” de la sine (desi arta abstraca nu o face niciodata), dar atunci cand intra in zone care au atingere cu muzica concreta, si prin asta deschide usa galeriilor si evenimentelor dedicate artei contemporane, feedbackul emotional (si, prin ricoseu, financiar) generat de sunet nu mai e suficient.

Lasati deoparte definitia ingusta a scenei de muzica electronica pe care multi o asociaza cu locurile in care se consuma de regula aceasta, adica serile dansante de club. Sillyconductor a trecut pe acolo cu primul sau proiect public de wooden techno, prezentat la Rokolectiv si apare in continuare in gig-uri mai mici sau mai mari in formula duo cu Rekabu, sau in formula trio a brandului de evenimente Discoteca. Cu toate acestea, Sillyconductor nu se limiteaza doar la aspectul functional al muzicii electronice, acela de a oferi un context si un soundtrack pentru un evenimente centrate pe consum (de C2H5OH/altele) si socializare.

Sillyconductor se manifesta de cele mai multe ori in contexte speciale construind - ca sound designer, field recorder și pasionat de scule defecte - universuri sonore pentru manifestarile altora, de la prezentari de moda in Saptamana Modei de la Berlin, Viena sau Londra, performance-uri și instalații expuse la nenumarate bienale și festivaluri din Norvegia, Spania, Germania, Italia, US, la filme mute, site-uri, desene animate și încă câteva alte chestii, cum spune chiar el.

(Iar printre chestiile mai memorabile, "s-a folosit de 100 de pisici maneki-neko aurii care au aprofundat aventurile mecanice ale lui Ligeti cu metronoame, a creat Shuffler – un soft micro-pistă megarapid care folosea zeci de mii de imagini și sunete la viteze colosale, a folosit sunet de mașini care tin un ritm oarecare pentru a resampla surse orchestrale, a improvizat aerian-sonor cu un ventilator USB și o pedală de chitara, a adaptat folk suburban la piane preparate microtonal, a condus chiar și coruri de pasarele cu ajutorul unei videocamere Kinect și a dirijat un cutremur”).

Intuiesc pe undeva ca daca cineva se declara artist intr-un univers sonor, atunci, ca si creator locuind acest spatiu infinit al frecventelor, populeaza lumea vazuta si simtita cu noi si noi instante sonore, ca un demiurg harnic care isi ingrijeste lumea si aduce ce stie el mai bun in ea. Si tocmai aici cred ca sta frumusetea si unicitatea demersului acestui artist care are cea mai lunga si mai pasionala relatie cu sunetul, sursa/sursele si organizarea acestuia din cati am cunoscut pana acum: fiecare instanta sonora adusa pe lume e creata dintr-un ADN ce are complexitatea simpla a fractalilor, anume capacitatea de a genera infinite structuri pornind de la o schema - procesual-conceptuala in cazul lui - simpla.

Pentru Sillyconductor a fi conceptual nu se rezuma la a face zeci de trackuri care apartin unui stil definit, sau care mixeaza diverse stiluri de muzica electronica pentru a obtine acel factor de unicitate sau de floor filler vanat de multi producatori contemporani. Conceptual nu inseamna nici a face trackuri care sa fie oglinda sonora a unor stari particulare ale producatorului, dupa cum suna o foarte potrivita definitie citita recent la un producator roman obscur. E vorba aici de un proces de conceptualizare a modului de producere a muzicii si a rezultatelor obtinute inainte chiar de a incepe. Tradus simplu, si regasibil in toate proiectele sale, acest proces suna asa: se iau aceste sunete din cutare si cutare surse (de regula cat mai obscure: mergand de la field recording pana la sunete incidente ale unor instrumente dezafectate), se proceseaza prin cutare si cutare hardware-uri si se face un material unitar care are numele cutare.

Asta il face pe Sillyconductor un predator agil de scule, sintetizatoare, procesoare de efecte si mixere de ocazie, dar si un monstru cu urechi si simturi auditive hipertrofiate, atent si rapace in interior si in exterior la orice sursa de sunet noua si neexplorata. (Pentru amatorii de muzica electronica neinitiati in productie, calculatorul a facut procesul mult mai rapid: toate sunetele exista deja ca banci de date, de la instrumente clasice pana la instrumente digitale, exista programe care le integreaza rapid si tutoriale care explica in amanunt cum sa faci o piesa solida in cutare sau cutare stil. Si astfel, relatia cu universul sonor se reduce la relatia cu relatia pe care producatorii de softuri o au cu sunetele si modalitatea de procesare a acestora). 

Ventichitara - Sillyconductor la SAMBATA SONORA from capatul lumii on Vimeo.

Frumusetea de care aminteam nu se reduce doar la procesualitatea controlata si extrem de surprinzatoare a izolarii sau integrarii unei surse de sunet (cum e de exemplu cazul cu Ventichitara, un ventilator USB de calculator amplificat si trecut printr-o pedala de chitara, prezentata in 2009 la CNDB). E o frumusete si in atentia cu care Sillyconductor urmareste livrarea la rezolutie maxima a rezultatelor obtinute, prin alegerea surselor de inregistrare, redare, procesare astfel incat sa amplfice la maxim rezultatele, si asta cel mai probabil datorita propriei istorii de audiofil, care se simte in continuare in tot ceea ce face. Audiofil in sensul ca a avut si a speculat la maxim oportunitatea de a-si forma urechea in vecinatatea acelor scule pentru care cei care pretuiesc mult peste media obisnuita sunetul, si relatia acestuia cu felul in care il percepem, sint capabili sa cheltuiasca sume cu peste 4 zerouri in coada ca sa obtina cea mai fidela reprezentare a surselor si spatiilor sonore in care se produce organizarea a ceea ce numimi muzica.

E o si mai mare frumusete in toata aceasta cautare, ascunsa in faptul ca integrarea intr-un studio a unor surse hardware din diverse epoci, intelegerea modului in care functioneaza acestea si gaselnita prin care aceste instrumente revolute si abandonate sunt facute sa mia spuna ceva (la modul abstract, desigur) e un fel de dialog nostalgic si de o tandra ironie cu o intreaga cultura a productiei de muzica si instrumente muzicale, electronice sau nu, si cu cei care au creat in alte epoci si pentru alte sensibilitati instrumente ce faciliteaza expansiunea universurilor sonore. E un traseu mai dificil, avand in vedere ca abordarea contemporana e de cele mai multe ori total sincronica si nicidecum diacronica, folosind exclusiv si extensiv resursele de ultima generatie puse la dispozitie de industrie.

Sillyconductor va prezenta in cadrul evenimentului de sambata, 22 iunie, Pianosaurus-ul sau Pianodiastrous, un instrument inventat de el, de o simplitate si complexitate simultan desavarsita. Pianosaurusul e simplu pentru ca e construit cu un controler minimal, adica o chestie cu butoane si slidere care nu scoate nici un sunet, ci doar transmite niste mesaje unui soft. Care soft contine mai multe sunete de pian procesat sau nu. Frumusetea e ca nici controlerul nici softul nu erau gandite sa faca ce le-a pus Sillyconductor sa faca: tranzitii de la tempo-uri mici la unele uriase, minimalism si repetitivitate melodica imposibil de reprodus la scara umana si reala. Mai jos este descrierea instrumentului. Remarcati tenta ironica dubla din denumirea Pianosaurus: un instrument fabulos de talia unei reptile uriase preistorice, dar si un instrument descoperit pentru a fi expus intr-un muzeu ca obiect de admiratie muta, pentru ca, deocamdata, functionalitatea lui intr-un context general acceptat de consum al muzicii electronice e greu de imaginat.

“Pianodisastrous (numită și Pianosaurus) este o platformă multinstrumentală de tip surround care investighează posibilitățile unui soft de a prepara un pian sau un număr infinit de piane printr-o anteprogramare extensivă. Cu ajutorul unui controller simplu, Pianodisastrous oferă căi rapide sau mai intricate de manipulare a volumului, lungimii, timbrului, tonalității, vitezei, octavei, schimbând instantaneu moduri tonale sau creând pe loc unele noi, etc. Aplicații avantajoase pentru improvizatori prin oscilarea permanentă între ritm sau ton și o rată sprintenă de trecere de la 20 BPM la 999 în mai puțin de 0.3 secunde, Pianodisastrous permite crearea unui material sonor bogat pentru drone sau un pizzicato ultra rapid, acestea putând fi distribuite pe un număr infinit de canale surround și instrumente. Pianodisastrous este potrivit pentru a interpreta compoziții la două maini și 8 piane, cel mai adesea cu înclinații spre stiluri ritmice, minimaliste și repetitive.”

Adresa din Bd. Dacia 77 a Institutului Francez o cunoasteti, iar pagina de facebook a evenimentului este aici: https://www.facebook.com/events/152692774919096/?fref=ts

Payoff pentru cine a ajuns pana la finalul articolului si care sper sa justifice lungimea lui: acest blog exista ca urmare a lungilor discutii pe care le-am purtat cu Sillyconductor si care mi-au deschis apetitul pentru analiza muzicii din alta perspectiva, de fapt din cat mai multe perspective posibile, de la productie pana la context cultural,  si au initiat un dialog pe care il port cu fenomenul de mai bine de 10 ani.