Plurabelle (w/ Fierbinteanu): a dark kind of Lindo in a special kind of limbo

Ultimul album lansat de Plurabelle la Local Records in decembrie 2012 era de fapt un EP pe care la vremea respectiva l-am perceput ca fiind al unui jurnalist intelectual si sensibil, care face jocuri intertextuale autodidacte folosind arsenalul de acum obisnuit al producatorului de dormitor: laptop, ableton si midi controllere.

The Ropes, pentru care experimentalistu' punct ro a facut si un concurs de remixuri este favorita lui Boing Bum Chak de pe acel EP, pentru melodicitate, constructie, sequencing si cerebralism nostalgic care impleteste layere peste layere de synthuri direct in siajul Kraftwerk. Piesa era cumva esenta acelui fals perceput Plurabelle: sunet curat, arpegii, minimalism de orga casio cu profunzimi de 2012. Rapelul la Joyce m-a atins fara doar si poate, pentru ca scotea muzica din contextul functional al scenei de dans unde se intampla de fapt cam tot ce e interesant in muzica electronica.

Piesa Phantom Pyramid lansata in martie 2013 (si pe care nu o mai putem vedea/asculta acum nicaieri pentru ca va aparea probabil pe albumul anuntat la Stellar Kinematics in 2014) adauga brusc un layer de voce straniu/strain de soundul relaxat de bedroom al lui Money, Blood & Light, EP-ul de debut. Oricat de in cautare de directie ar fi fost la acea vreme Plurabelle (Alex Bălă), sunetul angoasei era ceva strain de ADN-ul muzical imprimat in cele doua materiale lansate solo pana atunci. Propria lui cautare se facea muzical (si poate si la alte niveluri) ca intr-un fel de out of body experience, fara framantari si convulsii interioare manifeste.

In cluburile din Bucuresti, Plurabelle a devenit pe tot parcursul anului care a trecut o prezenta constanta, in general in formula Plurabelle & Fierbinteanu. Intre timp, fuziunea s-a facut cu Cristian Fierbinteanu iar Plurabelle e luat acum de toata lumea ca un duo, ca si cum azi ar incepe istoria. Am luat sapa jurnalistica abandonata de Alex Bălă si am inceput sa dau la o parte mormanele de flyere, afise si stiri recente ca sa documentez mai bine aceasta asociere (si totodata si ca sa inteleg mai bine fenomenul Fierbinteanu).

Si am aflat ca back to 2009 exista o trupa numita Replace compusa din Cristian Fierbinteanu (bass), Gabriela Fierbinteanu (voce), Alex Bălă (keyboards) si Bogdan Stamatin (chitara). Trupa canta rock (alternativ, sa zicem), respira un aer dens nouzecist, un joy de vivre simplu de exploatat prin muzica ("... hai sa ne bucuram, sa schimbam lucruri impreuna… It is time to sing along!" - spunea solista intr-un mini clip de prezentare), etala un ethos studentesc optimist, ironic si refractar la categorisiri de genuri, lucru firesc cata vreme cineva a numit ceea ce faceau "punk corporatist". Trupa Replace a scos un singur EP, numit Maxiglass, in 2010, pe care figurau patru piese, dintre care toate se pot vedea pe contul lui Stamatin, chitaristul trupei care era si este de fapt regizor.

Rock, regie, jurnalism: e o combinatie fatala, iar combinatia se anunta tare si insistent. Lansarea s-a facut cu multe teasere, in regie proprie, interviuri, si un apetit pronuntat pentru cabaret si show. Intre timp, prin 2011, anul in care trupa isi inceta activitatea, Bogdan Stamatin isi incepea la randul sau cautarile cu proiectul "Important (what is)" . Ce e important? "Important Videoshow is a handmade video project starring people we meet, answering a simple question: "What is important?" Every Thursday, a new episode is added." 

Acest proiect are muzica facuta de Alex Bălă iar primul episod il prezinta pe Alex Bălă care descrie ce este important pentru el. Si care proiect, inainte sa se opreasca in Danemarca cu al patrulea sezon, pleca incet in lume poposind inca odata la vechii colegi de trupa.

Nu stim de ce trupa s-a destramat, poate a fost doar un scurt moment in cautarile personale care s-au intersectat in anul de glorie al Replace. Cert e ca ADN-ul trupei descris mai sus (rock, show, regie, jurnalism, iconoclasm si usoara atitudine anti) a ramas haina de sub noua haina a fiecarui proiect generat de fostii membrii, proiecte care inca isi cauta identitatea.

Se datoreaza acestui ADN destramat si albumul scos de sotii Fierbinteanu la Local Records, la patru luni dupa materialul solo al lui Plurabelle. Albumul Silence as Beauty il vad mai mult ca pe materialul de studio si experimente fara o directie anume a lui Cristian Fierbinteanu, mai mult decat un material omogen al cuplului, avand in vedere ca Gabriela Fierbinteanu apare pe doar 3 piese din 12.

Cristian Fierbinteanu a preluat directia experimentala, s-a urcat cu picioarele, bassul si computerul in field recorderele si casetofoanele intalnite in cei 13 ani datati de materialul sus-amintit, si s-a jucat cu tot ce i-a cazut la indemana. Dar nu fiindca ar avea ca demers si punct de plecare pe John Cage, asa cum cred ca a interpretat gresit Paul Breazu intr-un articol elogios din Dilema. Zgomotul nu este de aur, este doar o statie de trecere catre o permanenta cautare de sine, ce vizeaza poate o Nirvana personala a tacerii. Pe langa faptul ca materialul anterior "Love goes round in circle" este un dublu album continand piese structurate dupa formulele songwriting-ului clasic, cu versuri, strofe si refren.

Este in Fierbinteanu (si numele i se aplica perfect ca un nume esential de scena creat, nu primit) un soi atitudine ludica, un fel de histrionism pseudo-coleric razbate din declaratiile lui, cuplat cu o atitudine justitiara fata de muzica facuta de cei apropiati. "Demersul meu vizual hetero-gay-pride-kitsch, regizat de Quentin Stamatino, este bun si vrea sa spuie ca uneori nu ne dam seama ca muzica are capacitatea de a ne face sa fim altcineva, daca e buna si frumoasa" spunea demult Fierbinteanu. Aceasta dorinta de a fi altcineva pare driverul nr.1 al tuturor celor care au destinul legat in trupa Replace si in special a lui Cristian Fierbinteanu, artistul.

Si acestei permantente miscari inainte spre a fi altcineva (dar in comun) face ca Plurabelle sa se lanseze acum ca un duo. Intr-o epoca in care H&M pune pe tricourile copiilor cranii de pirat facute din bilute de diamant, si in care craniul in toate ipostazele lui pare the new black, Plurabelle, cu un Fierbinteanu care ii ia la propriu fata lui Alex Bălă in videoclipul realizat (tot) de Bogdan Stamatin, prezinta un nou fel de "frumos"/dragut domestic, intr-o dragalasenie luata de unii ca horror.

Beatul aminteste vag de primele materiale ale lui Andy Stott, cavernoase, slow zombie club music la 110 BPM, dar familiaritatea se opreste doar aici. Spre deosebire de techno-ul disfunctional al lui Stott, care reprezinta o dubla ipostaza a lui getting old (imbatranire a culturii techno si avansare a scenariilor distopice care nu prevad nicio mantuire prin masini si pastile, dar si o imbatranire a lui Andy Stott ca persoana, persoana care simte in trecerea anilor acumularea prafului ca si descompunere existentiala, proces pe care il priveste cu nostalgie), beatul fals de techno din piesa Lindo nu e un carlig pentru club, ci doar o noua structura ritmica pentru acelasi spirit rockist alternativ.

Nu e o cautare a ritmurilor subtile in diferite straturi de memorie prafuite, dupa cum zic versurile mantrice: "Hurricane after huricane, I hear your soft voice calling me back home every day/ Hurricane after huricane, I hear your soft voice calling me back home now and then". E mai degraba acolo spectrul amenintator al unei pierderi, poate de identitate, poate de sens, poate de directie si de relatii personale. In lungul travelling continuu in care este filmat videoclipul, cei doi artisti merg cu spatele dar nu spre cautarea unei origini comune, ci ca o entitate care bantuie un loc domestic familiar cu care este intr-o relatie de univers necoplanar.  O dubla entitate ratacita in vietile de apartament ale unor personaje care se indeletnicesc cu gesturi care din perspectiva inversa a protagonistilor par trucuri. Vorbim si aici de muzica pentru ritualuri personale extreme, dar nu de integrare, ci de separare.

Un sunet ca de didgeridoo deschide piesa pentru primul minut, dupa care peste beatul amintit se aseaza un hook melodic si ceva programming la o seceventa de acid, dar toate elementele astea minimale nu se articuleaza intr-un vehicul techno obisnuit care te ia dintr-un punct A si te duce intr-un punct B fara sa incerce sa iti spuna ceva. Cu piesa Lindo, Plurabelle vorbeste acum limba angoasei, a unei angoase temporare si cu aer dragut (lindo inseamna dragut), pe care o intelegem uneori si pe care nu o intelegem de fapt foarte bine. Sunt curios carui context se adreseaza muzica: pare o piesa pentru un limbo situat undeva intre dezagregare de club si dezagregare domestica, care are partial o legatura misterioasa cu identitatea.