Inregistrari live cu Steaua de Mare si Concentration Band la Control Club

 

Am scris despre album, iar acum, ca tot a postat unul dintre membrii colectivului clipul de mai sus, ceva impresii de la evenimentul de lansare.
Am avut trairi si senzatii pozitive si amestecate in timpul concertului. In primul rand o nostalgie a cuiva care si-a trait adolescenta inainte de '89 si are capacitatea sa empatizeze cu vremuri de demult: mi s-a parut ca, daca nu ar fi fost pauza de exprimare si de izolare impusa de regimul comunist, cam asa ar fi putut sa sune in anii '70 rockul progresiv romanesc cu influente etno si electronice. Cu o fundamentala  diferenta: pe vremea aceea etno insemnau cel mult game orientale, iar electronic insemna mai putin decat tot ce inseamna azi. Nu existau manelele asa cum le stim azi, nu exista electronica asa cum o stim azi. Contextul muzical era mai putin impregnat de ideologie ca acum. In al doilea rand, in momentul in care a aparut violonistul pe scena, dupa ce Andrei l-a invitat cantand "vino printule", componenta si directia formatiei precedente, Concentration band, s-a catalizat brusc si s-a transformat in ceva coerent, cu o organizare clasica pe scena: solist, ritm, acompaniament, efecte. S-a dansat si s-a scandat, iar Steaua de Mare a fost cu adevarat o revelatie tulburatoare. In al treilea rand, concertul dat de cei care s-au rucat si au coborat de pe scena adaugand si scotand membrii pentru a intrupa diversele formatii care semneaza pe album, a fost al unui colectiv care se manifesta foarte bine in afara etichetei de muzica electronica. As zice ca nu le-am facut cea mai buna prezentare prin reviewul albumului care ii incadra in opozitie cu producatorii de muzica electronica. Si nici nu cred ca partea de subversiune pe care am detectat-o este un element programatic. Dupa concert, cred pur si simplu ca oamenii imlicati in Future Nuggets experimenteaza si inglobeaza tot felul de influente, doar din dorinta de a canta si din placerea de a se exprima prin muzica. Dovada si doamna trecuta de 50 de ani de langa mine, si pe care am vrut sa o intreb pentru cine a venit la concert si cum i se pare, pana cand am aflat ca e mama unuia dintre protagonisti, dupa cum mi-a spus fratele aceluiasi. Familly business. E cel mai bine asa.

Indie Jules: "How can I look at the Moon when I have seen the Sun?" LP. Pre-release review.

Cum poti privi Luna dupa ce ai vazut Soarele? Nu e genul de intrebare pe care sa ti-o pui prea des, dar daca totusi ai ajuns in punctul in care sa cauti dincolo de datele cotidianului general acceptat, raspunsul il da un album de o solara coerenta, meticuloasa si pozitiva pana la ultimul detaliu. De fapt, in noul sau LP intitulat "How can I look at the Moon when I have seen the Sun?", care va beneficia de un showcase live in decembrie 2013 si va aparea in primul semestru al anului 2013 la o casa de discuri internatinonala (vinil + CD; mai multe detalii la vremea potrivita), Indie Jules da mai multe raspunsuri. Si o face folosindu-se de persona sa de producator/DJ/artist pentru a stabili o conexiune la nivel foarte personal, de unu la unu, ca si cum prin cele 13 piese care constituie materialul audio ar construi o interfata de relationare emotionala directa ce atinge cu delicatete zone profunde ale constiintei, fara a cobori vreo clipa intr-un teritoriu abisal si tenebros, cum suntem obisuiti atunci cand pornim in astfel de explorari (si care, in treacat fie spus, rezoneaza cu zeitgeist-ul dark si tenebros al unei mari majoritati a muzicii electronice de dans contemporane).

Revenind la intrebarea initiala, pare ca solutia propusa de Indie Jules, un producator/DJ care a activat cu succes in zona trance pentru a se instala de ceva vreme (si tot cu succes) intr-un teritoriu hibrid impartit intre dance si suprarealism cu celelalte trei avataruri ale sale (Dalvador Sali, Jules und Jazper si Ada Kaleh) e continuta in succinta prezentare a albumului facuta de autor:  "post-rock indie electronica awesomeness".  Pe scurt, la nivelul uman al economiei emotiilor si amintirilor, solutia este de a pastra si de cauta in momentele zilei stralucirea aceea nedefinita, the glow sau the bliss, pe care o sesizam (arareori) in spatele lucrurilor fizice, in momentele de prospetime mentala si afectiva, cand chestia aia din noi care se cheama, faute de mieux, suflet, are aparenta suprafetei limpezi a unui lac ce oglindeste in toata stralucirea detaliilor si fara sa deformeze atat chipul insetat al animalului care vine sa se adape, cat si figurile umane traversate de tristeti sau bucurii cu infinite variatii pasagere.

Ideea, intr-un limbaj mai urban si club related, este de a pastra the bliss asociata cu starile de profunda si chimica "intimitate colectiva" (apud Simon Reynolds - Generation Ecstasy) si ocoli downside-urile distopice ale regasirii si imediatei pierderi ale acelui sine mijlocite si imediat tradate la nivel neuronal. Neindoielnic, fiecare avem momente de bliss legate sau nu de experiente de club, dar multi am cunoscut si intunecarile de dupa, in aceeasi dialectica a epifaniilor si perplexitatilor pe care o traim non-stop de la tinerete pan' la batranete. Se poate pacali legea asta implacabila care face ca toata bucuria creatiei si clubingului din Berlin Calling sa fie separata de pasajele in care personajul-DJ Ikcarus se confrunta cu demonii sai interiori si sa ramana doar stralucirea redata de acest videoclip?

Nu intamplator am citat Berlin Calling, nu sunt pasionat de descoperirea influentelor dintr-un album/piesa si mi se pare ca asta spune mai mult despre traseul si cultura celui care face review-ul nu despre autor, dar How can I look at Moon... are acelasi aer de soundtrack cinematic ca si coloana sonora realizata de Paul Kalkbrenner pentru filmul amintit. 

Ca producator, Indie Jules raspunde afirmativ la intrebarile de mai sus, si o face la nivelul productiei procesand un loop de chitara uplifting sintetizata care formeaza textura melodica minimala materializata in baza pe care sunt construite piesele. E elementul cel mai post-rock dintre toate cele desafasurate pe parcursul pieselor si prezent mai cu seama in coverul care deschide albumul (The birth and death of the day al trupei de post-rock Explosions in the sky). E si un element care pare ca vine din perioada trance a producatorului care a lasat in spate progresiile tipice de acorduri monumentale pentru a pastra efectul acestora condensat intr-un trigger sonor mult mai eficient si neinvaziv.

Aceasta ancorare intr-un riff de chitara uplifting intrerupt putin inainte sa se termine (ca si cum nu ar vrea sa epuizeze pana la capat o emotie pozitiva complexa, de teama de a nu se satura de ea) si punere a lui in loop, de obicei pe parcursul intregii piese, pare tehnica predilecta a lui Indie Jules de a transmite pe cale electronica o emotie de comuniune tip flower power/post-trance. Asta, impreuna cu folosirea kiturilor de tobe acustice/semiacustice si usor procesate, a sunetelor de syntetizator armonice si curatate de orice urma de noise pentru a lasa loc pulsatiei discrete a bassului, dau o senzatie de profunzime si claritate a detaliilor dar mai ales o coerenta impecabila la nivelul productiei care se manifesta in toate piesele de pe album.

La un cu totul alt nivel, titlurile pieselor, succesiunea si mai ales modul simetric in care sunt plasate acestea in desfasurarea albumului sunt un frumos exemplu de folosire a unei abordari de tip post-rock la nivel narativ. (Ca o paranteza, post-rock inseamna chitara ca textura vs. chitara pentru structura verse-chorus, dar si aluzie verbala iesita din fluxul constiintei mai degraba decat poveste organizata in strofe - mai multe aici). Fie ca e vorba de constructii metaforice cosmice (The birth and death of the day, How can I look at the Moon when I have seen the Sun, Aus Heiterem Himmel [lb. rom. Din senin]), de decupaje din peisaje florale acvatice sau terestre (Corral blue si Tulip fields), de momente de epifanie si acutizare a constiintei (I know who I am but who are you, Eyes like burning glass, Still life moving fast), sau scurte capturi  (Fruh am Morgen si Spatter am Abend [lb. rom. Dimineata devreme si Seara tarziu]), exista o schema a dispunerii acestora care urmareste dualitatea din titlul albumului. Daca Luna e elementul nocturn, tenebros, abisal si oniric, iar Soarele e elementul solar si dionisica, locurile in care se opreste Indie Jules pentru a-si extrage codul conform caruia construieste raspunsul la intrebarea din titlu sunt repartizate urmarind aceeasi pereche duala antagonica: dimineata-seara, acvatic-terestru, repede-incet, instant-nedefinit.

E aceasta o modalitate eleganta care pulseaza ca si basii discreti mentionati mai devreme pentru a defini o atitudine post-rock in cautarea unui zen cotidian, si care evita naratiunile lungi si "obiective" pentru a modifica fluxurile de constiinta printr-un delicat impuls personal si subiectiv. La o lectura mai atenta, intrebarea cu care am inceput acest review isi gaseste un raspuns codat si pe care l-am modelat din titlurile pieselor intr-un raspuns demn de Bhagavad Gita:

Intrebare: Cum te poti uita la Luna dupa ce ai vazut Soarele?

Raspuns: Privind nasterea si moartea zilei (The birth and death of the day) iesi din dispozitia fluid-melancolica a a unui coral albastru (Corral blue), si intelegi cine esti privind in jur la ceilalti (I know who I am, but who are you), pentru a contempla stralucirea din spatele lucrurilor asemanatoare stralucirii unui camp de lalele (Tulip fields) privit dimineata devreme (Fruh am Morgen) pana cand ochii devin dureros de incandescenti (Eyes like burning glass) si apare teama ca nu vei mai putea trai niciodata fara aceasta viziune iluminata (How can I look at the Moon when I have seen the Sun). Iti vei imagina atunci inflorirea ciresilor dintr-o gradina japoneza (Cherry blossom) si vei intelege miscarea rapida a vietii ca nemiscare (Still life moving fast) dintr-o data (Suddenly), din senin ((Aus Heiterem Himmel), iar aceasta iluminare e departe de a se sfarsi vreodata (Far from over) si dureaza pana in amurgul vietii (Spatter am Abend) cand vei vedea din nou nasterea si moartea zilei si ciclul se va relua.

Acestea fiind zise, cred ca suntem in prezenta unui album solid, unul din cele mai coerente si pozitive pe care le-am ascultat anul acesta venind de la un producator roman, si care functioneaza discret pe mai multe paliere: de la un simplu companion cinematic de drum, pana la material de reflexie personala trecand bineinteles, cu mult succes, si pe scena de dans (piesele de pe album au fost incluse in dj seturile unora ca Four Tet, Nathan Fake, Matthew Dear si altii asemenea iar piesa Tulip fields va aparea in ianuarie ca single la Border Community). A fost o bucurie sa il descopar. Bliss on

P.S. Astazi la Control are loc un eveniment Static in care Indie Jules va fi prezent alaturi The Model: indie electronica meets baroc techno. Pagina evenimentului aici.

Future Nuggets si subversiunea ca agent psihedelic

In epoca democratizarii muzicii electronice, prin folosirea extensiva si uneori exclusiva a calculatorului personal (aka laptop) si a software-urilor DAW, putini scapa atractiei irezistibile a patronarii pe post de unic creator a unui univers muzical care, de regula, are ca unic spatiu de difuzare clubul. Atractia nu se opreste aici: influenta hype-ului se manifesta si in alegerea genurilor care urmeaza a fi explorate si al caror zeu este demult, de departe si fara intrevederea vreunei posibilitati de a fi detronat ubicuul EDM, in toate formele sale.

E o limitare a tehnologiei muzicale cele mai accesibile la ora actuala care se rasfrange asupra modului in care se produce si se consuma muzica electronica, si vorbim aici de dificultatea de a comunica in timp real prin intermediul laptopului. Cu alte cuvinte, monologul interior amplificat de tehnologie reuseste arareori sa migreze spre un dialog in care spontaneitatea, limbajul si backgroundul muzical al celuilalt sa conduca la ecuatia 1+1 >2.

De aceea, existenta unui studio plin cu instrumente electronice analogice care trebuie cablate si care nu functioneaza doar la simpla apasare a unui play e o raritate si iese din schema de asteptari obisnuite. As plusa putin intr-o viziune marxista a distribuirii mijloacelor de productie electronice si as spune ca, daca laptopul (+software-ul aditional) e instrumentul predilect al paturii largi de producatori de electronica, studioul - cu locatia, echipamentele, accesoriile si specializarea proprii acestui spatiu - e apanajul unei mici parti a celor alesi,  un fel de aristocratie a producatorilor.

Iar atunci cand outputul improvizatiilor si dialogului care se desfasoara intre peretii antifonati ia forma unui album care apare pe vinil intr-o editie limitata de 300 de bucati la casa de discuri a unui globetrotter si sound explorer global cum e Steve Kotey de la Chiken Lips, lucrurile devin acut de interesante.

In cazul Future Nuggets si al compilatiei Sounds of the Unheard from Romania (Ambassador Reception, 2012), autorul colectiv si materialul care au initiat scrierea acestor randuri, vorbim de doua studiouri si de un grup de artisti/DJ/producatori romani ai carui membri se reunesc random si fac feature-ruri diverse explorand o zona a muzicii electronice care scapa voit atractiei irezistibile a genurilor actuale, pentru a crea spatii sonore impregnate de ADN-ul sonic local (de la rock progressiv, la acorduri orientale, manele, electronica, kraut etc.). Citez: 

"Future Nuggets is a collective from Bucharest (Romania), they operate out of two studios filled will analogue equipment which we first visited 18 months ago. We were blown away with the "all hands to the deck" ethos and without knowing; they had created a music making scene with which all members could experiment and help each other on their own musical journeys.

Every piece of kit at the studio was hardwired for instant use, which to my ears gives the music of the Future Nuggets a real edge so we decided to help get this music to a wider audience. This is just the tip of the iceberg so join us on the quest to dispel the myth that is limitation!"

(Stevie Kotey, 2012) 

Chiar daca prezentarea pe care i-o fac autorii implicati aminteste de cautarea graalica a unei scene psihedelice locale, mi se pare ca albumul Sounds of the unheard from Romania vol. 1  exceleaza mai putin in forjarea sensurilor denotate ale conceptului de psihedelie, cat mai ales intr- deturnare care reflecta tocmai modalitatea de productie analogica din cadrul unui studio.

Asadar, uitati de copertile halucinogene, coloristica fluorescenta a albumelor din perioada lui Hendrix, de mistica, iluminare si de expansiunea constiintei. Piesele de pe Sounds of the unheard from Romania vol. 1 sunt absolut delicioase in a evita tot ceea ce inseamna alteratie psihica si in a construi cu meticulozitate spatii imaginare de consum atipice si ironice pe care le-am vizualizat la fiecare ascultare a compilatiei (fara nici un fel de adjuvant, se intelege) si care sunt plauzibile numai in spatiul nostru carpato-danubiano-electronic.

Fiecare track m-a purtat pe rand intr-un spatiu unic si singular in care am vazut toti protagonistii: de la public la artistii de pe scena. A fost salonul unui restaurant de provincie plin cu chelneri barbosi si oachesi, imbracati ca la Milano si pe scena caruia cafe concertul a luat o turnura aberanta de improvizatie linistita la sintetizatoare modulare (Anahoretii - Padurile fosneau).

Apoi a fost un restaurant arabesc, in care patronul libanez este un electronica aficionado inconjurat de prietenii care impartasesc aceleasi preferinte subtile, rasucindu-si mustatile mari in jurul unei narghilele in timp ce asista la performanta unui seic al muzicii electronice, inconjurat de Korg-uri si clape si cu un model special de casti adaptat inaltului turban pe care il poarta si pe care scrie "Soft is dead", trademarkul lui personal (Anatol - Darbuka for the death).

Si pe rand, spatii si evenimente plauzibile dar improbabile ca mijlocul unui concert la o casa de cultura a nu stiu carui sat pierdut de prin Romania, unde un grup de tineri linistiti pletosi, imbracati in costume barboase, isi gasesc locul in energia unei piese de electronica progresiva ce ajunge la auditoriu printr-un reverb exagerat (Concentration Band - Reduntanta acum). Sau intr-o sala de nunta improvizata in cantina unei fabrici si pe scena careia canta o trupa cosmopolita, invitata de niste miri postpunk si gotici care au simpatii electropshychorock  (The Nuggers - Sonic Doom).

E in toate piesele, asa cum au sunat intre castile mele, o subversivitate blanda si in acelasi timp acida a obiceiurilor de consum, a situatiilor in care producem si ingurgitam muzica, care se regaseste si in suportul ales pentru lansarea si care, ca sa zic asa isi merita toti banii (daca vreti sa achizitionati dublul album la aproximativ 95 de lei, cu tot cu taxe de transport de aici). Intr-un context dominat de club music, sa alegi sa faci piese din sesiuni de improvizatie care nu tin cont de patternurile perceptiei EDM e o optiune alternativa (si subversiva tocmai prin nealiniere la zeul dominant). Sa introduci elemente orientale intr-o cultura care e structurata de mecanica rigida a compozitiei occidentale (fara unduiri si buriceala), e alta optiune alternativa si la fel de subversiva. Nu stiu cat este de asumata (la modul, alegeme calea aceasta ca reactie la ce se intampla), dar mi se pare ca, in batalia pentru sincronismul transnational, o cultura marginala minora cum e a noastra nu are decat sa bata acest drum pana la epuizare.

Va las sa descoperiti mai multe nu inainte de a anunta, pentru cine nu stie deja, ca diseara la Control parte dintre ei pot fi vazuti live (pagina evenimentului aici). 

Evenimentul saptamanii: Tim Hecker (live), Environments (live) @ Control

Saptamana asta la Control avem un line-up care aliniaza doua nume complementare in ceea ce inseamna constructia si explorarea sunetului. 

Pe de o parte e vorba despre Tim Hecker, artist care lucreaza in guvernul canadian, isi termina doctoratul in istoria culturala a sunetului, produce un ambient aparte, apare in poze pe net fie in fata unei orgi de biserica, fie cu un saxofon sau o chitara in maini, ii place sa isi tina performance-urile in intuneric ca sa nu distraga atentia de la materialul sonor, e evaziv in privinta detaliilor biografice si face o muzica pastorala, agitata, temperamentala si de gheata in acelasi timp, si a devenit mult mai cunoscut la nivel international dupa ce a renuntata la productia de beaturi dansante sub numele de Jetone. Dovada ca dincolo de ingramadeala de pe scena functionala a muzicii electronice de dans este extrem de mult apetit si pentru altceva. 

Pe de alta parte, din Bucuresti, proiectul de noise-drone Environments, singular prin faptul ca membrii sai vin din zona de metal greu: Stefan Panea - chitarist (Avskild, Alternative, Schtephan), Marius Costache (Discordless) - inginer de sunet si Alexandru "Para" Ghita - tobe (Mediocracy, Rain District). Dupa cum se vede, e cazul sa ne pregatim (mental) outfitul de noise si drone si sa intram in spatiul acela in care sunetul se naste din haosul primordial, iar muzica isi dezvaluie legaturile primejdioase cu zgomotul.

……………

TIM HECKER *live (CA)

Muzicianul si sound artist-ul canadian Tim Hecker este unul dintre cei mai apreciati si prolifici exponenti ai muzicii de origine electronica din ultimii ani. Imbinand diferite contexte spatio-temporale in care poate fi plasata muzica, fie ea cea inregistrata sau cea a concertelor, compozitiile lui au fost descrise de-a lungul timpului ca "atmosfera structurata", "sunetul spectrului color al placilor tectonice" sau "ecoul electronic al catedralelor".

Incepand cu 1996, Tim Hecker a lucrat cu case de discuri faimoase in lumea muzicii electronice experimentale (Kranky, Mille Plateaux, Staalplaat), ce i-au produs albume ca "Radio Amor" in 2003, aflat in topul revistei Wire printre cele mai bune release-uri ale anului, "Harmony in Ultraviolet" in 2006, ce a fost catalogat ca "Best New Music" de Pitchfork, sau revenirea spectaculoasa din 2011 cu "Ravedeath, 1972", un amalgam de sunete de origine materiala si digitala, de pre- si post- procesare.

Explorand intersectia noise-ului, a disonantei si a melodiei, Hecker reuseste sa produca structuri muzicale noi, fiind mai ales apreciat pentru modul in care ofera o clara organicitate unor sunete aparent abstracte. Tim Hecker a colaborat pe diverse release-uri cu Aidan Baker (din duo-ul canadian Nadja) sau Fennesz, iar recent a anuntat o colaborare cu Daniel Lopatin (Oneohtrix Point Never, Ford & Lopatin).

……………

ENVIRONMENTS *live (RO)

Environments este la baza proiectul de drone ambient al lui Stefan Panea. Citand ca influente muzica lui Tim Hecker, Ben Frost, Autechre, Alva Noto, Ryuichi Sakamoto sau Fennesz, in contextul live trio-ul, completat de Alexandru "Para" Ghita (tobe) si Marius Costache (noise), foloseste ca fundatie compozitiile lui Panea, reconstruindu-le si adaugand constant noi straturi, acestea fiind distorsionate si trecute prin variate efecte si amplificatoare.

Proiectul este deja la al doilea material lansat, ambele albume pastrand modul de lucru liber, fara constrangerile asociate trupelor clasice sau fara respectarea structurilor strofa-refren. Forma sunetului live este data de incercarea de a reproduce un vibe special din timpul inregistrarilor, piesele fiind inspirate din copilarie, din momente si locuri aflate departe de Bucurestiul aglomerat. Ambele albume sunt inregistrate la Next Dog Studio, un studio aflat la 40 de km de Bucuresti, pe raul Mostistea.

Pagina evenimentului.

……………

TIM HECKER *live / ENVIRONMENTS *live / ANIM'EST CLOSING PARTY

Control / Sala Berlin (str. Constantin Mille, nr. 4)
...

Sambata, 13.10.2012, ora 22
Intrare: 20 lei

……………

Liar, the next big Romanian name in bass culture

Nu stiu daca s-a observat si nici daca e ceva care se poate aplica cu regularitate, dar in fiecare an apare din zona bass culture cate un nume de artist/producer/dj roman care e pe buzele tuturor si care reprezinta in diverse grade un breaktrough in contextul sonic in care activeaza/experimenteaza. In 2009 sa zicem ca a fost Cosim TRG, in 2010 Minus, iar in 2011 Montgomery Clunk. Pentru 2012, si cel putin pentru prima jumatate a anului 2013, estimez ca the next big name este Liar.

Parte din colectivul Origami Sound, Liar nu e singurul care exploreaza in zona post-dubstep, dar spre deosebire de ceilalti artisti/producatori a cumulat suficient momentum ca sa iasa in fata. E o diferenta semnificativa fata de vastele teritorii nocturnale si emotionale inaugurate de Burial, anume ca Liar confera pieselor sale suficienta forta si agresivitate incat sa le scoata din zona bedroom si sa le dea energia si bounce-ul necesar pentru o scena de dans.

Videoclipul de mai sus e facut in regie proprie si este echivalentul vizual al productiilor sale muzicale: melanj de melancolie/tristete si forta/agresivitate, o viziune cinica si in acelasi timp plina de empatie/compasiune pentru vremurile pe care le traim, multa disperare si mult pesimism, cu corolarul asociat al recluziunii si izolarii (ritmate ocult de stilistica monocroma a bassului, percutiilor si efectelor folosite) dar si o bresa pentru o inepuizabila resursa necesara depasirii unui moment destul de confuz al existentei noastre de indivizi tehnoplanetari. Imi place sa cred ca se poate citi aici o viziune proprie asupra vremurilor pe care le traim, si ca din aceasta zona vine si forta bass culture, care isi extrage puterea direct din tensiuni si conflicte contemporane, mai degraba decat din considerente de hedonism functional, ca in latura techno/housoida a muzicii electronice.

Cu o aparitie pe XLR8R, multe piese si proiecte in colaborare, un release anuntat pentru 22 octombrie la labelul canadian Infinite Machine (avand numarul 13), si o inefabila determinare personala, Liar ajunge incet si sigur sa fie artistul/omul momentului in bass culture.

Evenimentul saptamanii: Venetian Snares, Silent Strike, Liar, Musume la Atelierul de Productie