Rap romanesc mainstream pe culmile resemnarii: Guess Who si Puya

Presa de muzica romaneasca a ratat momentul nasterii unui mutant national in mainstream: Miorita rap. Am cautat sa vad daca cineva zice ceva mai mult despre aceste doua piese - Locul potrivit (Guess Who) si Undeva in Balcani (Puya) - care au intrat direct pe primele locuri din topurile romanesti.

Nu am gasit nimic, asa ca povestea Mioritei 2010 a devenit subiectul acestui nou eseu boing bum chak.ro

Rapul made in RO s-a maturizat si odata cu maturizarea a capatat un discurs fatalist si s-a resemnat. Gata cu versurile de cartier care ilustrau lupte intre baietasii din spatele blocurilor. Era o realitate a unei varste, varsta cand scoteai nasul intr-o lume libera si ti-o furai de la golanii si infractorii mai mari si nu aveai nici o sansa sa iesi din saracie si sa iti depasesti conditia decat fictiv si simbolic, aderand la versurile, muzica si stilul unora care descriau lucrurile astea dar le si depasisera.

Acum putina teorie despre rap, si nu doar pentru cei care evita sistematic zona asta. E  bine de stiut ca rapul nu se schimba odata cu instrumentele folosite, oricat de magic ar parea beatul batut pe mpc, ci odata cu ce spun artistii din cultura hip hop. Muzica rap e prin excelenta o povestire ritmata a unei realitati obscure, si a unei forme de antreprenoriat si reusite sociale diferita de ceea ce se intelege in mod obisnuit prin cariera. E o muzica care se naste in saracie, o depaseste, dar nu o uita niciodata. 

Darul unui raper nu e capacitatea de a face beaturi ci de a rapai. El trebuie sa aibe flow, sa rimeze intr-un mod unic povestea lui. Versurile au mereu o dialectica care penduleaza intre a reusi (makin it) si a ramane loial valorilor din care a plecat (keepin' it real). Reusita e ilustrata in clipuri prin simboluri - uneori ostentative - ale succesului social (bani, masini, aur, haine, femei). Loialitatea e ilustrata de versurile si tematica aleasa: opozitie, critica fata de sistem, fata de modalitatile consacrate de a reusi, discriminare etc. 

Pentru ca genul asta, ca si drum'n'bass, e genul care ramane cel mai conectat la si critic fata de realitatea sociala. Si face asta mai ales prin versuri si rapaiala. E un gen cu picioarele pe pamant si cu ochii in patru pe strada, la televizor, la ce se intampla, la familiile vecine din bloc, la viata de cartier, la societate. E o platforma intreaga care se poate numi pe scurt "keepin' it real".

Acum ca am incheiat cu teoria, "keepin' it reelu" asta face o chestie foarte tare in mainstreamul nostru romanesc. Foloseste in anul 2010 o tema muzicala compusa cu 40 de ani in urma si care prezinta sperantele puse de vechea generatie in anul 2000: Pionierii, de Horia Moculescu. Si inchide usa in nas  sperantelor de atunci cu o mare cheie melancolica, de care Alecsandri, inventatorul Mioritei, ar fi mandru.

Ca si generatia care a prins comunismul, generatia libera din '89 (din care face parte si Guess Who) a sperat intr-un viitor bun. A invatat probabil de la Puya si Parazitii (Guess Who juca  cu Cheloo CS) ca viata pe aici nu e ca in cantecele patriotice si ca viitorul nu o sa fie chiar roz. Si, dupa 20 de ani, trage concluzia: nu ne-am nascut in locul potrivit. Si ce? Nu-i nimic, e o generatie consolata si dresata de mica sa nu mai spere, si care ajunsa la maturitate da un semn si o mostra despre intelegerea sensului astuia fatalist al vietii din Romania.

E aici de fapt un atasament pro si o reactie contra fata de media romaneasca care a promovat un model al negativismului la adresa Romaniei: pe de o parte prin prezentarea zilnica de nasoleli romanesti, pe de alta parte prin diferite personalitati care isi injura conditia de romani. Tematica rapului de acum e o critica globala a sistemului romanesc (Parazitii fac de mult chestia asta), in fond tot un romanism mainstream de succes. Parte integranta din a fi roman dupa 1989 e sa iti plangi conditia si sa critici romanismele. Daca o faci la modul melodic, well, cu atat mai bine.

Sunt constient de ce zici, yo. Sunt constient si de faptul ca refrenul resemnarii (iata de ce Miorita a inceput sa cante rap) sustine o pozitie care nu se incadreaza in tiparele transcendente nici ale locului astuia si nici de aiurea. In religiile monoteiste aparitia unui suflet pe pamant nu e o intamplare sau o greseala; locul si contextul sunt intotdeauna cele mai potrivite pentru mantuire. In religiile care cred in reincarnare, nasterea intr-un anumit spatiu e o consecinta a actiunilor din vietile anterioare. Alte religii, care sustin ca sufletul exista inaintea intruparii, zic ca ne alegem dinainte locul si momentul potrivit pentru a ne naste pe pamant.  Miorita rap sustine ca generatia asta noua care canta e o generatie de oameni buni si ok, doar ca undeva s-au incurcat lucrurile, si in loc sa fim in SUA sau UK suntem in Romania, tara care ne ocupa tot timpul. Si in care peste 80% din populatie e ortodoxa. Si care mai si face ore de religie in scoala, degeaba.

Puya lasa deoparte descrierile luptelor dintre baietasi si rafuielile cu colegii de breasla si ataca si el frontal sistemele romanesti care sustin coruptia si se sustin reciproc: cel politic si cel media. Mai mult decat atat, versurile descriu si combat romanismele (e numele albumului), dar refrenul din Undeva in Balcani, ca si cel din Change (alta piesa intrata in topuri), e o intrebare retorica. Cu retorica nu dai o directie noua pentru lupta de clasa si nici nu mobilizezi energii, ci pui lumea pe ganduri. Mai ales daca vocea care canta pe refren e o voce feminina (Change). Intr-o cultura masculina cum e a noastra e greu de crezut ca vocea asta va mobiliza pe cineva. Nici macar pe adolescentii carora li se adreseaza. Cel mult o sa le intareasca stereotipurile prin care se autoevalueaza ca romani, si vor pleca mai repede din tara. Sau, printr-un pervers efect de bumerang vor alege calea succesului pe care il combate Puya.

E adevarat ca in versurile de pe celelalte piese, cele care nu au intrat in top, Puya - desi mai melodios ca niciodata prin colaborarea cu George Hora si Kamelia - e mai caustic ca oricand. Dar daca doar piesele despre care scriu au intrat in top, inseamna ca ele sunt impinse in fata, poate chiar de sistemul cu care Puya se bate in vorbe. Mainstreamul a rezonat la ceea ce stia deja ca vinde si a inglobat ceea ce el este deja: o mare Miorita mediatica, care penduleaza intre furie si resemnare. Intr-un an de criza, mai predispusi la fatalism decat in oricare din ultimii 20 de ani, servim o doza buna de inghitit in sec rapait si ritmat si strans din dinti la nivel national.

I said no, this is not fair/ Everybody is talking and I really don’t care/ Why, is the world so mean/ I hope is just a dream/ I said no, life’s not fair/ I, I, I can change the world / Change the world, world.  (Puya, Change)