Parachute Pulse, Red Bull Music Academy Tokyo 2015

Proiectul Anei Roman va participa la Red Bull Music Academy Tokyo 2015.

Dupa Cosmin TRG, Minus, Vlad Caia si Adda Kaleh, este randul unui alt proiect romanesc sa fie ales pentru a participa la Red Bull Music Academy: Parachute Pulse.

Parachute Pulse a luat nastere in 2010 si este proiectul infiintat de Ana Roman, sound designer roman stabilit ulterior in East London. Inceput initial ca proiect de muzica strict personal, Parachute Pulse a ajuns sa devina altceva, odata cu multiplele colaborari pe care Ana le are cu diversi creatori de film.

Muzica Anei Roman, catalogata de multi drept ambient, surprinde prin atmosfera cinematica, personala si intima pe care o emana. Iar aceasta este o apropiere naturala, pentru ca la baza proiectului Parachute Pulse sta o intentie de a spune povesti prin muzica, hranita dintr-o profunda afinitate pe care Ana o simte intre film si sunet.

“Kingdom”, albumul de debut semnat de Parachute Pulse, a fost lansat in 2011 la netlabelul Asiluum, si incapsuleaza marca personala a Anei Roman: “un amestec expresiv de field recording, aranjamente vocale fantomatice, zgomote fierbinti si franturi de melodii”.

De cand si-a terminat Master of Science-ul in Compozitie & Performance Digital la Universitatea din Edinburgh in 2012, Ana Roman a colaborat pentru diverse filme scurte si instalatii, iar in 2013 a fost premiata in categoria New Talent BAFTA pentru munca de sound design facuta pentru filmul Lost Serenity.

Selectia Parachute Pulse pentru participarea la Red Bull Music Academy Tokyo 2015 valideaza o evolutie discreta a scenei romanesti: daca un Cosmin TRG, Minus, Vlad Caia si, cel mai recent, Adda Kaleh, pun in scena diverse hibridizari de genuri si abordari leftfield pentru un sound care graviteaza – centrifug sau centripet – fata de contextul de clubbing, Parachute Pulse este pasul logic catre o muzica personala si ambientala, interiorizata in afara beatului functional.

Wait from Alexandra Magearu on Vimeo.
Ana Roman, creatoarea proiectului Parachute Pulse, a vorbit cu Red Bull Music Academy despre motivele pentru care a aplicat la Red Bull Music Academy, primele legaturi cu muzica, pasiunea pentru sunet si film, legatura cu colectivul Asiluum, scena de ambient din East London si multe altele in interviul care urmeaza.

Red Bull Music Academy: Cum te-ai decis sa aplici la Red Bull Music Academy?
Ana Roman: Vroiam de mult timp sa aplic la Red Bull Music Academy - imi place mult ideea de tabara muzicala si imi doream mult sa colaborez cu alti muzicieni din zone total diferite, pe care n-as fi putut sa-i intalnesc in alt mod. Mi-a placut foarte mult si aplicatia pentru RBMA, a fost foarte faina si personala; am apreciat intrebarile de genul "cand a fost ultima oara cand un album te-a facut sa plangi" sau "ce fel de muzica ai pune la o cina cu socrii" sau "deseneaza o harta a universului tau muzical".

RBMA: Cand ai inceput sa faci muzica si de ce?
Ana: Prima oara cand am inceput sa fac muzica aveam vreo 10 ani, o clapa Casio primita cadou de ziua mea si un casetofon. Mi se parea fascinant procesul in sine, ideea de a inregistra si de a pastra apoi o colectie-jurnal de "hituri". Din pacate, am facut cadou toate casetele pe care le-am imprimat in perioada aceea si presupun ca s-au pierdut - mi-as dori mult sa le gasesc cumva!

RBMA: Ce instrumente ai studiat, cand si in ce context (hobby, academic, scolar etc.)?
Ana: in copilarie am studiat pianul in cadrul unei scoli de muzica. Desi initial nu prea m-au atras partituriile si colocviile, in liceu l-am redescoperit iar in prezent ramane instrumentul meu principal/favorit si modalitatea preferata de a-mi incepe ideile muzicale. Nu simt ca am neaparat nevoie de un instrument, doar ca mi se pare mult mai usor sa navighez in fata unui DAW, daca am un instrument/controller la indemana - totul pare mai intuitiv si sunt mai putine lucruri care sa imi distraga atentia atunci cand compun/improvizez.

RBMA: Cum ai ajuns sa faci parte/sau sa fii considerata ca facand parte din colectivul Asiluum?
Ana: Imi placeau concertele, expozitiile - in general evenimentele organizate de cei de la Asiluum; mergeam cam pe la toate concertele lor si asa cred ca ne-am cunoscut. Imi placea mult si proiectul lui Marius Costache, Discordless. Tin minte ca ne lega o pasiune comuna pentru Nine Inch Nails, Skinny Puppy si Tim Hecker dar si pentru fotografie si filme, si asa am inceput sa lucram impreuna. Am colaborat cu Discordless pentru prima oara in 2009, cu ocazia albumului 148 Light Years, un proiect eclectic care a reunit muzicieni din mai multe zone (metal, ambient, noise, electro, post-rock, etc.). Recent am realizat un remix pentru noul proiect al lui Marius, Enviroments - care se poate gasi pe 'Fraktal Reworked'.

RBMA: Cand si de ce te-ai stabilit la Londra si, de atunci, care mai sunt legaturile tale creative si emotionale/sentimentale cu Romania?
Ana: M-am mutat in UK in 2011, prima data in Edinburgh pentru studii, iar in Londra relativ recent, in 2013. Decizia de a ma muta in Londra a fost oarecum spontana - vroiam sa lucrez freelance ca sound designer si Londra parea locul cel mai bun pentru asta la momentul respectiv. Comunitatea de animatie de acolo e bine inchegata si foarte prietenoasa, lucru important pentru mine din moment ce imi doream sa lucrez pe filme de animatie.
In Londra am multi prieteni romani si am ocazia sa vorbesc destul de des in romana, ceea ce-mi lipsea mult in Scotia din punct de vedere emotional. In plus, colaborez destul de des si cu artisti romani - regizori, artisti si muzicieni.

RBMA: Ce inseamna pentru tine muzica? Pe pagina ta afirmi ca spui povesti prin muzica si sunet – poti sa dezvolti acest subiect?
Ana: Afirmatia se refera mai mult la rolul sound design-ului in relatie cu alte media in general, iar in cazul meu, in relatie cu filmele de animatie. Imi plac mult mai mult filmele de animatie in care sunetul joaca un rol narativ, nu doar decorativ. Personal, in calitate de sound designer, imi place sa ma implic inca din stadiul de storyboard si sa creez schite pentru a gasi tonul si sunetele potrivite pentru proiectul pentru care lucrez.

Un exemplu la indemana ar fi prioritizarea elementelor vizuale care au nevoie de sunet. Cand primesc un film de animatie aproape terminat, totul e complet mut; sound designerul poate decide asupra elementelor vizuale importante si asupra celor care pot fi ignorate, iar asta poate schimba mult firul unei povesti. Un alt exemplu ar fi combinarea unui soundtrack foarte detaliat cu elemente vizuale simple/abstracte (sau invers); sunetul poate ilustra in multe feluri ceea ce vizualul nu comunica si poate schimba perceptia asupra interactiunii dintre personaje.
In sens larg, atunci cand compun/improvizez pornesc deseori de la o imagine vizuala/mentala pe care imi doresc sa o pastrez cumva sau sa o recreez - mai mult la asta ma refer cand afirm ca spun povesti prin sunet. (via redbull.ro)

Dreptunghiul alb (remix la un articol)

Electronic Music Studio of Nordwestdeutscher Rundfunk (NWDR) 
1950s - Cologne, Germany

Cine a citit articolul din dosarul tematic "Muzica electronica in comunism" aparut in Dilema Veche nr. 526/13-19 martie 2014, a vazut intre coloana I si a III-a de pe pagina VI a editiei tiparite un dreptunghi care semnaleaza o gaura alba in macro-analiza contextului economic, social si politic in care s-a dezvoltat muzica electronica. E lasat special acolo ca sa poata fi umplut de randurile care urmeaza.

Materialul din dosar este un text destul de dens si cu putine referinte, ca sa nu se ingreuneze subsolul revistei. Pe scurt, Romania electronica? pune cap la cap niste idei despre contextul in care a aparut muzica asta fara radacini, si enumera patru forte care au facut posibila atat productia cat si receptarea ei. Reiau pe scurt ideile, pentru viitorii arheologi ai primelor rationalizari ale muzicii electronice facute in Romania, in paginile unei reviste care nu se ocupa cu muzica. Sa aiba si ei niste indicii despre cum gandeau inaintasii din sec. XXI. 

1. Cautarea artistica si estetica venita din zona inalta a culturii academice s-a intalnit in mod fericit cu o sustinere din partea statelor pentru astfel de demersuri. Asa incat, prin anii '50-'60, in multe tari occidentale, chiar si in fosta URSS, au fost infiintate pe banii contribuabililor studiouri pentru experimente pe taramul muzicii electronice si electro-acustice. Asta pentru ca, pina la productia de masa a sintetizatoarelor, masinariile respective erau absolut prohibitive ca pret. In plus, nu puteai sa pui un sintetizator cat un apartament intr-un apartament. Partea simpatica e ca daca in articol e pomenit acest interes al Statului fata de electronica ca o alta fata a Razboiului Rece, mentiunea se sprijija pe un fapt istoric: primele sintetizatoare erau folosite pentru bruiajul telecomunicatiilor din razboi :)

2. A mai existat o cautare venita din zona de jos a culturii, cultura pop, din partea unor clase care isi cautau propriile mijloace de expresie. Dupa Al Doilea Razboi Mondial, in Germania s-a nascut Kraut/Kosmische, ca modalitate radicala de a rupe cu trecutul si cu zona anglo-americana a muzicii. Exista un documentar realizat de BBC 4 care trateaza aceasta tema. Titlul documentarului este Krautrock - The Rebirth of Germany si face o interesanta legatura intre razboi si aparitia unui nou gen de muzica. Asa cum se vad lucrurile acum, Germania - o natiune traumatizata de traumele facute in istorie in timpul celui de-al doilea razboi mondial prin tacanitul si mecanica infernala a distrugerii - isi cauta un alt spatiu estetic in care sa se exprime, iar acest spatiu erau chiar sonoritatile spatiale si out of this world produse de sintetizatoare.

3. Aceasta miscare de indepartare fata de anglo-americanismul muzical a fost preluata in mod paradoxal de celebrul trio  afro-american din Belleville, cartier marginas fata de Detroit. Belleville Trio inseamna trei tineri negri, Juan Atkins, Derrik May si Kevin Saunderson, eurofili din clasa de mijloc a unui oras in care doua generatii se imbogatisera pe seama productiei industriale de masini. Tinerii astia aveau nevoie de o noua forma de expresie muzicala pentru statutul lor. 

In mod paradoxal, niste afro-americani cautandu-si alte origini, s-au inspirat de la Kraftwerk, europeni care s-au indepartat in mod programatic de istoria si trecutul muzical apropiat, dar si de curentele anglo-americane, si s-au adapat de la un curent care nega orice fel de origini. Anti anglo-americanismul a fost preluat de niste afro-americani care au dat lumii curentul techno al sfarsitului anilor '80. Techno poarta astfel in sine ADN-ul unei duble negari a originii: negare a unui europenism care a masacrat lumea, dar si a unui anglo-americanism dominant care nu era inghitit de afro-americanii industrializati din Detroit.

4. Reusita celor trei tineri din Detroit s-a datorat productiei industriale de sintetizatoare, facute accesibile de Roland. Iar aici ajungem la climaxul articolului: similitudinea dintre automatizare, industrializare si ritmurile abstracte technoide. Fara industrializare, dorinta de a evada intr-un alt spatiu ideatic si bunastarea data de industrializare nu poate fi posibila o estetica futurista a automatizarii, ca proiectie utopica a unei alte lumi. Citez:

"Cine ascultă ţăcănitul alienant şi ritmat al maşinăriilor dintr-o fabrică nu poate să nu facă legătura dintre el şi muzica techno, construită aproape exclusiv din variaţii de zgomot ritmat suprapuse peste ritmuri produse de tobe sintetice şi alte maşinării muzicale. Gîndiţi-vă la faptul că instrumentul emblematic al acestei noi muzici se numeşte drum machine." 

Cititi (daca n-ati facut-o deja) concluzia in articolul Romania electronica. E de facut un paralelism evident cu Romania acelor ani, o tara industrializata fortat, saraca si saracita de multiplele fracturi pe care istoria i le-a aplicat, si pe deasupra traditionala & preponderent rurala. O tara in care libertatea de expresie tinuta in lanturi si dupa gratii, isi cauta orice portita pentru a ajunge sa comunice cu lumea din afara marii inchisori care se numea Romania acelor ani. Iar lumea era anglo-americana, in viziunea artistilor care si-au testat libertatea construind in regim DIY sintetizatoare si sarind (la propriu) bariera dintre ei si lumea libera. Impreuna cu celelalte materiale si interviuri care spun lucruri noi si in premiera despre pionierii romani ai acestei muzici se poate trage o concluzie, cum altfel decat in nuante gri. 

Citind materialele din numarul in cauza al revistei Dilema Veche se insinueaza ca aproape tot ce au facut putinii pionieri din Romania a ramas acolo, si poarta marca epocii. Genul de abordare DIY al precursorilor este acea mica floare cu care nu se face primavara, si ale carei seminte - daca are - dau nastere unei mini-culturi micro-legendare ce transforma demersul pionierilor intr-un soi de florilegiu de imortele. Muzica electronica din Romania acelor ani a fost curajos de colorata si inedita, pare nemuritoare, si este, deocamdata, stearpa. Istoria nu i-a dat inca sansa sa se perpetueze.

Control Club isi face blog

Daca a existat vreodata o congruenta ideala intre muzica, clubbing, productie, business si hobby in Bucuresti ea a inceput cu Control Club, locul unde toata lumea stie ce se promoveaza, ce se intampla si cum se intampla. Si zic congruenta pentru ca la Control Club este un fericit caz in care o triada formata dintr-un detinator de club, un organizator de evenimente music related si un DJ, toti pasionati de muzica din zone extrem de diverse, conduc ceea ce sta in spatele politicii muzicale a clubului si tin standardele sus.

Recent, triada a decis ca aceasta politica trebuie sa aiba si o voce care sa spuna/rationalizeze alegerile si demersul, si sa se implice in cresterea scenei locale nu doar facand ci si povestind. Asa s-a nascut blogul, fara tam tam, ca parte a site-ului Control Club, asadar o rationalizare integrata economic.

Citez din prima postare:

"Control Club, într-un final, își face blog. Ne facem blog pentru că vrem să comunicăm mai bine ce facem, ce vrem să facem și ce credem ca e de făcut, în general. Suntem pasionați de muzică și credem că este important să aflați ce și de ce ne place. Evident, apreciem și alți oameni pasionați de muzică, vrem să îi cunoașteți. Îi știți de la petreceri, pe mulți i-ați văzut pe scenă sau în spatele pupitrului, dar nu credem că este îndeajuns. Unii dintre ei au ceva relevant de spus și de făcut în acest sens, reușesc să construiască un sound specific pentru nișe ale scenei locale. Nouă ni se pare important să îi ținem aproape și să le oferim un loc în care să își etaleze discursul, să experimenteze și să ne încânte. Ei sunt rezidenții clubului: Bogman, Disco Sigaretta, Luger & Profet."

Deci, de acum inainte, de urmarit acest link: http://www.control-club.ro/blog/

Cateva impresii despre filmul "What difference does it make? A film about making music"

Cu Bogdan Serban terminandu-si introducerea despre "What difference does it make? A film about making music" cu o fraza gen luati niste lumina despre muzica, si cu proiectia care a avut loc in spatiul intim si special al Bisericii Anglicane de langa Parcul Icoanei, setup-ul a fost facut pentru o poate cel mai involuntar mistic film despre muzica.

Un film intens, despre sunet, despre alegerea pe care o face cineva care canta despre viata, chiar daca o face fara versuri. Despre toata provocarea, suisurile si coborasurile acestei alegeri intr-un mix de documentar si interviu extins. Un film despre New York si zgomotele lui, care capteaza in imagini dincolo de cuvinte pulsatia orasului si care insereaza cele mai profunde meditatii si autoreflectii - uneori grave, alteori entuziaste si autoironice - despre o viata obsedata de sunet.

E greu de povestit, filmul se poate vedea gratuit de astazi pe site si face pereche cu "For the Record". Dupa atata unghiuri din care e privita relatia dintre muzica si viata, pasiune si felul in care te predai ca artist muzicii, sutele de cuvinte spuse fix din gura celor care au modelat muzica pe care o ascultam, e greu sa redai in cateva fraze obiective ce inseamna acest film. E greu sa treci de impresia pe care o lasa sentimentul ca pentru doua ore ai avut privilegiul sa fi vazut lumea muzicii dintr-o perspectiva intima si autentica descrisa si povestita de cei care o traiesc, artisti, producatori,  muzicieni legendari sau emergenti.

Si in capcana asta am cazut atunci cind mi s-a luat un interviu despre ce inseamna acest film pentru industria muzicala. In lumina reflectoarelor, asezat pe o strana de biserica si sub impresia puternica lasata de marturiile celor care apar in film, am uitat sa spun ce era mai important. Iar ce e mai important este ca  "What difference does it make? A film about making music" este probabil primul film din ultimii 15 ani care reuneste deopotriva artisti consacrati si (mai mult sau mai putin) debutanti,  in care acestia vorbesc, ca intr-un testament, despre cum vad ei muzica si ce inseamna aceasta la nivelul cel mai profund si intim pentru ei si pentru lumea in care traiesc, ca oameni constienti ca nu e vorba de succes, de bani, despre pozitie sociala sau acel deja vulgar "sex, drugs si rock&roll". Sau este, daca scoti rock&roll si adaugi arta si religie sintagmei epatante a rockerilor clasici,  asa cum o face Brian Eno.

Dincolo de bling-bling, de hype, de sloganurile de carton despre clubbing si party, de zonele mai urate ale industriei muzicale samd, si fara nicio o aura de (star)rockism, muzica e o religie in sensul ca il pune pe om in legatura cu ceva mai mare decat el, din care el face parte. Fara sa fie un film despre credinta, e un film in care am auzit multi artisti vorbind despre acel ceva, fie ca i-au zis "God", fie ca i-au zis altfel, si asta cred ca spune multe despre proiectia si pozitia pe care cei intervievati o a au in legatura cu ce sint si cu ce fac.

Am mai spus ca face pereche cu "For the Record", cartea in care artistii de ieri si de azi sint pusi in contexte speciale in care poarta un dialog despre muzica. Filmul aduce insa energia si emotia pe care o transmit toti cei care vorbesc in fata camerei despre alegerea lor, fie ca sint la inceputul unei cariere, fie ca sint la sfarsitul ei.

Nu pot sa nu admir aici un extraordinar concept de marketing pe care Red Bull Music Academy la pus la punct pentru aniversarea a 15 ani de existenta: atat cartea, cat si  filmul sint un teaser si un payoff pentru ce inseamna Red Bull Music Academy, intalnirea concentrata dintre experienta matura si timiditatea entuziasta, care de 15 a deschis un dialog global intre generatii.

Mai trebuie spus ca proiectia a inceput cu un surprinzator concert al organistului Raul Kusak in dialog instrumental cu Electric Brother, care au trecut succesiv de la orga de biserica la synthuri contemporane, chitara electrica, gadgeturi recente, efecte si chitara "romantica", ca pentru a evoca dialogul despre care vorbeste filmul, cel dintre muzica si viata, indiferent de epoci si tehnologiile prin care acesta se face. Si au fost destule si frumoase momente in care am trecut dincolo de evaluarile rationale si m-am lasat dus de muzica.

Dar momentul in care am inchis ochii predandu-ma cu totul sunetului a fost acea scurta secventa de concert inserata in film, in care apar Kid Millions si Jim Sauter, doi grei ai improvitatiei de jazz/noise. Un moment sublim de big bang sonic care a avut loc pentru un minut intr-o biserica anglicana din Bucuresti, cand s-a deschis o fereastra catre dincolo prin care am inteles inca odata incredibila forta vitala a muzicii ca expresie a unor energii pentru care nu exista nume si despre care nu se poate vorbi. Scuzati entuziasmul usor confuz al autorului, vedeti filmul si sint sigur ca veti intelege.

Made in RO: The Draculaz - Drive It Like You Stole It

Adam Whittaker, producator englez bald & bold relocat la Cluj, unde i-a produs printre multi altii pe Grimus, Luna Amara, Toulouse Lautrec si Omul cu sobolani  la SpaceRay Music, si-a pus mainile pe The Draculaz, pentru care a inregistrat si mixat doua piese anul trecut. (Inainte de a se muta in Romania, Mr. Whittaker i-a produs pe Peter Gabriel si Amy Whinehouse si are vreo doua discuri de platina la activ).

"Drive it like you stole it" este una dintre piesele The Dracullaz: o bomba electro-rock, cu energie de garaj, cu versuri sincopate si atitudine hit the road. Vocile vin de la Aminda si Bogdan, doi membri Grimus, materialul e o inregistrare retro a unui concert televizat (aparent) intr-o colorata epoca '70s. Absenta definitiei in video face un contrast al naibii de bun cu definitia de bisturiu a piesei, in care o secventa infectioasa de synth analog traforeaza mixul ca sa se lipeasca de urechi si sa te faca sa dansezi ca doamnele din videoclip. Asteptam cu interes tot albumul.

Karpov not Kasparov a lansat Soundtrack for a game of chess (part two)

La doi ani de la lansarea "Soundtrack for a game of chess", KarpovNotKasparov lanseaza "Soundtrack for a game of chess (part two)".



Karpov not Kasparov este un proiect nascut in 2009 ca un joc muzical de reactie si contra-reactie intre un drum machine si un synth vintage. De-a lungul anilor au folosit mai multe variante ale numelui ca Karpov vs. Kasparov, KarpovKasparov sau Trio Karpov Kasparov. Duo-ul a incorporat de atunci un artist vizual si doi performeri de dans contemporan. Asa a rezultat un act teatral experimental ce se intampla pe loc cu soundtrack-ul in timp real.

Multe din aparitiile de pana acum au fost in locatii mai degraba neconventionale ca o frizerie, o biblioteca publica, un sanatoriu de batrani, toaleta unui restaurant sau un magazin de pantofi. In toamna lui 2011 Local Records a lansat EP-ul denumit "Soundtrack for a game of chess". In scurt timp EP-ul a fost declarat printre cele mai bune materiale discografice ale anului de catre Radio Romania Cultural si Radio Europa Libera si a fost declarat "Albumul lunii" de catre Vice Magazine. In primavara lui 2012 trupa a avut o serie de concerte live a caror energie a fost marita de prezenta pe scena a unei baterii live. In toamna aceluiasi an trupa a fost intr-un turneu european in Budapesta, Viena si Berlin urmate de Chisinau si Sofia in primavara lui 2013.

EP-ul se poate asculta si downloada gratuit de la acest link: http://localrec.ro/?p=2797

Plurabelle (w/ Fierbinteanu): a dark kind of Lindo in a special kind of limbo

Ultimul album lansat de Plurabelle la Local Records in decembrie 2012 era de fapt un EP pe care la vremea respectiva l-am perceput ca fiind al unui jurnalist intelectual si sensibil, care face jocuri intertextuale autodidacte folosind arsenalul de acum obisnuit al producatorului de dormitor: laptop, ableton si midi controllere.

The Ropes, pentru care experimentalistu' punct ro a facut si un concurs de remixuri este favorita lui Boing Bum Chak de pe acel EP, pentru melodicitate, constructie, sequencing si cerebralism nostalgic care impleteste layere peste layere de synthuri direct in siajul Kraftwerk. Piesa era cumva esenta acelui fals perceput Plurabelle: sunet curat, arpegii, minimalism de orga casio cu profunzimi de 2012. Rapelul la Joyce m-a atins fara doar si poate, pentru ca scotea muzica din contextul functional al scenei de dans unde se intampla de fapt cam tot ce e interesant in muzica electronica.

Piesa Phantom Pyramid lansata in martie 2013 (si pe care nu o mai putem vedea/asculta acum nicaieri pentru ca va aparea probabil pe albumul anuntat la Stellar Kinematics in 2014) adauga brusc un layer de voce straniu/strain de soundul relaxat de bedroom al lui Money, Blood & Light, EP-ul de debut. Oricat de in cautare de directie ar fi fost la acea vreme Plurabelle (Alex Bălă), sunetul angoasei era ceva strain de ADN-ul muzical imprimat in cele doua materiale lansate solo pana atunci. Propria lui cautare se facea muzical (si poate si la alte niveluri) ca intr-un fel de out of body experience, fara framantari si convulsii interioare manifeste.

In cluburile din Bucuresti, Plurabelle a devenit pe tot parcursul anului care a trecut o prezenta constanta, in general in formula Plurabelle & Fierbinteanu. Intre timp, fuziunea s-a facut cu Cristian Fierbinteanu iar Plurabelle e luat acum de toata lumea ca un duo, ca si cum azi ar incepe istoria. Am luat sapa jurnalistica abandonata de Alex Bălă si am inceput sa dau la o parte mormanele de flyere, afise si stiri recente ca sa documentez mai bine aceasta asociere (si totodata si ca sa inteleg mai bine fenomenul Fierbinteanu).

Si am aflat ca back to 2009 exista o trupa numita Replace compusa din Cristian Fierbinteanu (bass), Gabriela Fierbinteanu (voce), Alex Bălă (keyboards) si Bogdan Stamatin (chitara). Trupa canta rock (alternativ, sa zicem), respira un aer dens nouzecist, un joy de vivre simplu de exploatat prin muzica ("... hai sa ne bucuram, sa schimbam lucruri impreuna… It is time to sing along!" - spunea solista intr-un mini clip de prezentare), etala un ethos studentesc optimist, ironic si refractar la categorisiri de genuri, lucru firesc cata vreme cineva a numit ceea ce faceau "punk corporatist". Trupa Replace a scos un singur EP, numit Maxiglass, in 2010, pe care figurau patru piese, dintre care toate se pot vedea pe contul lui Stamatin, chitaristul trupei care era si este de fapt regizor.

Rock, regie, jurnalism: e o combinatie fatala, iar combinatia se anunta tare si insistent. Lansarea s-a facut cu multe teasere, in regie proprie, interviuri, si un apetit pronuntat pentru cabaret si show. Intre timp, prin 2011, anul in care trupa isi inceta activitatea, Bogdan Stamatin isi incepea la randul sau cautarile cu proiectul "Important (what is)" . Ce e important? "Important Videoshow is a handmade video project starring people we meet, answering a simple question: "What is important?" Every Thursday, a new episode is added." 

Acest proiect are muzica facuta de Alex Bălă iar primul episod il prezinta pe Alex Bălă care descrie ce este important pentru el. Si care proiect, inainte sa se opreasca in Danemarca cu al patrulea sezon, pleca incet in lume poposind inca odata la vechii colegi de trupa.

Nu stim de ce trupa s-a destramat, poate a fost doar un scurt moment in cautarile personale care s-au intersectat in anul de glorie al Replace. Cert e ca ADN-ul trupei descris mai sus (rock, show, regie, jurnalism, iconoclasm si usoara atitudine anti) a ramas haina de sub noua haina a fiecarui proiect generat de fostii membrii, proiecte care inca isi cauta identitatea.

Se datoreaza acestui ADN destramat si albumul scos de sotii Fierbinteanu la Local Records, la patru luni dupa materialul solo al lui Plurabelle. Albumul Silence as Beauty il vad mai mult ca pe materialul de studio si experimente fara o directie anume a lui Cristian Fierbinteanu, mai mult decat un material omogen al cuplului, avand in vedere ca Gabriela Fierbinteanu apare pe doar 3 piese din 12.

Cristian Fierbinteanu a preluat directia experimentala, s-a urcat cu picioarele, bassul si computerul in field recorderele si casetofoanele intalnite in cei 13 ani datati de materialul sus-amintit, si s-a jucat cu tot ce i-a cazut la indemana. Dar nu fiindca ar avea ca demers si punct de plecare pe John Cage, asa cum cred ca a interpretat gresit Paul Breazu intr-un articol elogios din Dilema. Zgomotul nu este de aur, este doar o statie de trecere catre o permanenta cautare de sine, ce vizeaza poate o Nirvana personala a tacerii. Pe langa faptul ca materialul anterior "Love goes round in circle" este un dublu album continand piese structurate dupa formulele songwriting-ului clasic, cu versuri, strofe si refren.

Este in Fierbinteanu (si numele i se aplica perfect ca un nume esential de scena creat, nu primit) un soi atitudine ludica, un fel de histrionism pseudo-coleric razbate din declaratiile lui, cuplat cu o atitudine justitiara fata de muzica facuta de cei apropiati. "Demersul meu vizual hetero-gay-pride-kitsch, regizat de Quentin Stamatino, este bun si vrea sa spuie ca uneori nu ne dam seama ca muzica are capacitatea de a ne face sa fim altcineva, daca e buna si frumoasa" spunea demult Fierbinteanu. Aceasta dorinta de a fi altcineva pare driverul nr.1 al tuturor celor care au destinul legat in trupa Replace si in special a lui Cristian Fierbinteanu, artistul.

Si acestei permantente miscari inainte spre a fi altcineva (dar in comun) face ca Plurabelle sa se lanseze acum ca un duo. Intr-o epoca in care H&M pune pe tricourile copiilor cranii de pirat facute din bilute de diamant, si in care craniul in toate ipostazele lui pare the new black, Plurabelle, cu un Fierbinteanu care ii ia la propriu fata lui Alex Bălă in videoclipul realizat (tot) de Bogdan Stamatin, prezinta un nou fel de "frumos"/dragut domestic, intr-o dragalasenie luata de unii ca horror.

Beatul aminteste vag de primele materiale ale lui Andy Stott, cavernoase, slow zombie club music la 110 BPM, dar familiaritatea se opreste doar aici. Spre deosebire de techno-ul disfunctional al lui Stott, care reprezinta o dubla ipostaza a lui getting old (imbatranire a culturii techno si avansare a scenariilor distopice care nu prevad nicio mantuire prin masini si pastile, dar si o imbatranire a lui Andy Stott ca persoana, persoana care simte in trecerea anilor acumularea prafului ca si descompunere existentiala, proces pe care il priveste cu nostalgie), beatul fals de techno din piesa Lindo nu e un carlig pentru club, ci doar o noua structura ritmica pentru acelasi spirit rockist alternativ.

Nu e o cautare a ritmurilor subtile in diferite straturi de memorie prafuite, dupa cum zic versurile mantrice: "Hurricane after huricane, I hear your soft voice calling me back home every day/ Hurricane after huricane, I hear your soft voice calling me back home now and then". E mai degraba acolo spectrul amenintator al unei pierderi, poate de identitate, poate de sens, poate de directie si de relatii personale. In lungul travelling continuu in care este filmat videoclipul, cei doi artisti merg cu spatele dar nu spre cautarea unei origini comune, ci ca o entitate care bantuie un loc domestic familiar cu care este intr-o relatie de univers necoplanar.  O dubla entitate ratacita in vietile de apartament ale unor personaje care se indeletnicesc cu gesturi care din perspectiva inversa a protagonistilor par trucuri. Vorbim si aici de muzica pentru ritualuri personale extreme, dar nu de integrare, ci de separare.

Un sunet ca de didgeridoo deschide piesa pentru primul minut, dupa care peste beatul amintit se aseaza un hook melodic si ceva programming la o seceventa de acid, dar toate elementele astea minimale nu se articuleaza intr-un vehicul techno obisnuit care te ia dintr-un punct A si te duce intr-un punct B fara sa incerce sa iti spuna ceva. Cu piesa Lindo, Plurabelle vorbeste acum limba angoasei, a unei angoase temporare si cu aer dragut (lindo inseamna dragut), pe care o intelegem uneori si pe care nu o intelegem de fapt foarte bine. Sunt curios carui context se adreseaza muzica: pare o piesa pentru un limbo situat undeva intre dezagregare de club si dezagregare domestica, care are partial o legatura misterioasa cu identitatea.

For The Record: o carte de dialoguri esentiale despre muzica

Pentru a marca momentul implinirii a 15 ani de existenta si al recunoasterii globale ca una dintre cele mai progresiste institutii din peisajul muzical contemporan, Red Bull Music Academy a lansat For The Record, o carte de dialoguri esentiale purtate intre personalitatile muzicii contemporane care au schimbat pentru totdeauna felul in care se face si se asculta muzica.

Cu toate ca este o carte plina de istorie vie, For The Record nu este o carte de istorie, dupa cum nu este nici o simpla insiruire de texte abstracte despre o muzica facuta sa te miste. For The Record a dus mai departe ideea care a facut ca Red Bull Music Academy sa preia stafeta in ceea ce priveste dialogul global al muzicii. Asa cum la fiecare editie itineranta a Red Bull Music Academy, desfasurata mereu in alta capitala a muzicii globale, legende consacrate se intalnesc cu artisti emergenti pentru a crea noi structuri si noi hibridizari, For The Record aduce fata in fata, de fiecare data in alt oras, personalitati care altfel e putin probabil sa se fi intalnit vreodata in acest fel si cu acest scop.

Pe scurt, For The Record reuneste 15 conversatii purtate de diverse personalitati, in diverse studiouri din Amsterdam, Paris si New York. Daca este fascinant sa descoperi urmele lasate de generatii anterioare de muzicieni in piesele contemporane, este cu atat mai fascinant modul in care For The Record modereaza dialogul dintre greii industriei, in care fiecare partener de discutie implicat aduce propria istorie si propria amprenta in chestiuni diverse ca live performance, intrumente/interfete, conceptualism sau drumming si ritm.

Este o ocazie si un specacol rar - si probabil irepetabil - sa asisti la consemnarea intalnirii dintre membrii Buraka Som Sistema, rezidenti in Lisabona, si un ambasador al traditiei muzicale si culturale africane de talia lui Mulatu Astatke, parintele etiopian al Ethio-jazzului. Sau... sa fii martor la intalnirea unicat dintre Jaki Liebezeit, bateristul colosului krautrock Can, recunoscut pentru stilul sau metronomic perfect calibrat, si Bernard Purdie, unul dintre cei mai influenti si inovatori exponenti ai funk-ului, omul creditat pentru a fi colaborat, printre multi altii, cu The Beatles, James Brown, Dizzy Gillespie si Cat Stevens.

Rand dupa rand si fila dupa fila, For The Record deschide o lume fascinanta creata special pentru acest volum de conversatiile dintre Modeselektor si Mikky Blanco, Ben UFO si DJ Harvey, Robert Henke si Tom Oberheim, Matias Aguayo si Sly&Robbie, Benny Ill si Moritz von Oswald, Nile Rodgers si Martyn Ware, Gareth Jones si Metro Area, Cosey Fanni Tutti si Nik Void, Just Blaze si Paul Riser, Carsten Nicolai, Olaf Bender si Uwe Schmidt, Herny Chandler si Patrick Adams.

In plus fata de aceste conversatii, jurnalisti de top, printre care Philip Sherburne, Joe Muggs, Jeff ‘Chairman’ Mao si Sheryl Garratt, contribuie fiecare cu eseuri despre fiecare dintre personalitatile implicate. Impreuna cu vizualurile, fotografiile si designul grafic impecabile create de Chris Rehberger de la agentia Double Standards, cartea este una dintre cele mai pline de substanta publicatii despre starea curenta a muzicii si a industriei muzicale.

For The Record poate fi cumparata online aici.

(Imbatranesc la fel ca) Matthew Dear/Audion: Motormouth

Imbatranesc or what dar mai nou am o rezonanta acuta si speciala fata de orice piesa din categoria 4:00 A.M. si un soi de empatie aparte pentru Matthew Dear aka Audion.

Un interviu facut in Berlin cu ocazia lansarii penultimului sau album spunea ca Black City aduce un sound despre tot ce nu este muzica electronica: "Getting older, getting tired, saying more with less. Playing it a little bit slower."

Cum ziceam, am toate motivele sa rezonez, iar cand Matthew Dear se apuca de loopuri in calitate de Audion si face piese de techno hard cum e cea de mai jos, pentru ora aia speciala in care peretii transpira si fac bloc comun cu muzica, cred ca exista un fel de a-ti trai imbatrinirea/maturizarea pe care il am aparent in comun cu domnul de mai sus si de mai jos: dihotomic impartit intre zgomot si tacere, pentru care e nevoie de momente de contemplatie separate.

Iar acum ca e aproape 4:00 a.m. e momentul contemplatiei zgomotoase a peretilor transpirati ai vreunui oricarui club in care nici nu mai conteaza daca o sa ajung. Vorba lui Shere, clubul din capul nostru.

RBMA prezinta: Ada Kaleh, lansare la Colectiv

Invitati: Throwing Snow, Astroboyz, Gerd Janson, ViLLΛGE, Arme.

Red Bull Music Academy, zana buna si vrajitorul din Oz al dialogului global al muzicii, entitatea ce propulseaza pe scena mondiala toate talentele nedescoperite ale comunitatilor virtuale, prezinta un eveniment care ii aduce in fata publicului fix pe cei mai reprezentativi artisti care au absolvit anul acesta editia a 15-a a Academiei care a avut loc la New York.

Sunt artistii unei noi generatii care reuseste, poate pentru prima data in istorie, sa se exprime la fel de bine in cel putin doua medii artistice, folosind limbaje diferite. Si nu va ganditi la ceva abstract, nu, pentru ca acesti tipi crescuti de Youtube si Boiler Room, Ableton si Internet 2.0 (si, desigur, ceva facultati, mastere sau studii DIY), si-au acordat instrumentele si sensibilitatile la propriul lor puls, care suna al naibii de bine, de intelectual si de visceral in acelasi timp.

Pe scurt, daca, in regatul unit al muzicii electronice - unde suntem mai conectati ca niciodata la chiar pulsul viitorului, reinventat din franturi de trecut-prezent si din colaje de identitati artistice remixate si multiplicate intr-un joc de oglinzi in care realul devine din ce in ce mai virtual - ar exista un bal dat in cinstea acestor noi cavaleri ai explorarii sunetului de catre omul augmentat de tehnologie, Alexandra Pirici aka Ada Kaleh ar trebui sa fie gazda de onoare, Throwing Snw si Astroboyz, colegii ei de Academie, maestrii de ceremonie, iar invitatii alesi unul si unul din crema anului care trece. De aceea evenimentul se cheama cum se cheama, o lanseaza oficial in Romania pe Ada Kaleh, e pe 2 noiembrie si sigur nu va fi ultimul bal (de gen:)

Mai sofisticati, mai talentati, mai conectati, artistii care o vor seconda pe Alexandra Pirici/Ada Kaleh in aceasta seara, in nici o ordine particulara, sustin cu brio noul trend, fie ca ofera o viziune proprie a ceea ce ar trebui productia si versiunea live a muzicii electronice de azi, fie ca aduc o varianta originala si irezistibila a melanjului de piese rare, referinte reverentioase la clasici si sonoritati care vin din cele mai fierbinti zone ale muzicii de dans contemporane.
mareste


ADA KALEH (RO)
Biografia proiectului Ada Kaleh s-a tesut rapid in textura muzicii globale: la putin timp dupa lansarea acestuia intr-un cerc restrans de prieteni, Alexandra Pirici a debutat live direct la New York in cadrul Red Bull Music Academy. Serios-neserios (pagina contului de facebook se numeste Ada Kaleh with Beard), proiectul sau este o explozie de pop electronic deconstruit in forta de o artista care a luat-o sistematic pe langa cararile batatorite ale productiei de muzica de gen. Alexandra reuseste sa faca atat boxele cat si spiritul sa vibreze, cu versurile si vocea ei alien like descoperind o alta persona decat cea cunoscuta publicului pentru performance-urile in care socialul se intalneste cu politicul, iar arta monumentala si clasicizanta cu ironia, auto-ironia si cultura urbana.
Ada Kaleh live in the Boiler Room NYC
Red Bull Music Academy Radio: Ada Kaleh live
Soundcloud
Facebook

THROWING SNOW (UK)
Ross Tones aka Throwing Snow a absolvit in 2013 editia a 15-a a Red Bull Music Academy New York, dupa ce in 2012 si-a lansat primele doua materiale discografice, EP-urile Clamor si Aspera, la noul sau label Snowfall. Se poate lauda cu aprecierea unora ca Thom Yorke sau Giles Peterson pentru crearea si explorarea unor peisaje sonore vibrante, stranii si in acelasi timp reconfortante. Combina faimliarul si nefamiliarul in muzica pe care o produce, folosind mult field recording, elemente de folk, world music si electronica, la care adauga esenta emotionala estrasa din stiluri apuse. Cand nu creeaza genul de trackuri de club care fac barurile sa vibreze, mixeza ca DJ, isi conduce propriul label si lucreaza la una din cele mai solicitate agentii de consultanta in muzica din Soho. Unul din lucrurile pe care acest fost student in astro-fizica le intelege mai bine decat multi altii este ca desi un cantec este o borna care trimite atat inainte cat si inapoi, cautarea continua la infinit.
Throwing Snow Live in the Boiler Room
Red Bull Music Academy Radio: Throwing Snow live in the Boiler Room
Soundcloud
Facebook

ASTROBOYZ (ES)
Pentru ca tot am mentionat mai devreme domeniul astro-fizicii, urmatorul pe lista este un inginer de sunet din Galicia, coleg de Academie cu Ada Kaleh si Throwing Snow, care s-a mutat in metropola Barcelonei acum cativa ani si care poarta numele Astroboyz. Original un punk rocker, Alexandre si-a inceput proiectul Astroboyz in 2007 si a lansat pe Internet diverse piese pana sa ajunga sa se combine cu Struments Records pentru primul sau 12”, Pianobatacazoo. Astroboyz are un fetish special pentru soundtrackurile de film, a studiat compozitia de film la Universitatea de Muzica din Barcelona, si este un multi-instrumentist care a absorbit mai mult decat influentele obisnuite, astfel incat trackurile sale cu linii de bass tropical programat si sintetic sunt abil insotite de orchestratii si aranjamente subtile. Daca ai visat vreodata cu ochii deschisi la un viitor apocaliptic in care robotii se lupta cu robotii, fii convins ca arheologii de maine vor sustine ca Astroboyz a prevazut demult totul, cu singura diferenta ca profetiile lui au forma trackurilor si pot fi dansate.
Astroboyz DJ Mix @ Boiler Room
Red Bull Music Academy Radio: Astroboyz @ BoilerRoom NYC
SoundcloudFacebook


GERD JANSON (DE)
Gerd Janson este unul din cei mai iubiti membri ai echipei Red Bull Music Academy, un DJ inzestrat cu capacitatea de a dezgropa raritati care fac soldurile sa fie zguduite de cutremure iar sprancenele iubitorilor de muzica sa se arcuiasca in extaz. Fost un scriitor frecvent pentru revistele Groove si reviste Spex, Gerd Janson poate fi gasit deseori in juice barurile din aeroporturi, ca parte a circuitului DJ-ilor internationali. Iar asta mai ales atunci cand nu scoate releasuri semnate de Move D, Radio Slave, Tensnake si altii asemenea la propriul sau label Running Back.
Gerd Janson live @ Boiler Room Madrid
Facebook

ARME (RO)
Cel mai nou proiect Origami Sound si singurul live-performance based, duo-ul bucurestean ARME ii are ca membri pe Arapaima - Robert si pe EMPT - Bogdan. Probabil cea mai pertinenta si relevanta colaborare dintre doi artisti OS, ARME se bazeaza pe prietenie si gusturi comune in tot ce înseamna muzica exceptionala de club la nivel international. Influentele lor vin atat din techno si house cat si din diverse nise ale muzicii electronice, de la Jersey club pana la ballroom. EP-ul lor de debut urmeaza sa iasa pe 28 octombrie la Origami Sound.
Facebook

VILLΛGE (RO)
Desi pe internet s-a zvonit un timp ca ar fi un producator misterios din Catalunia sau Rusia, ViLLAGE este de fapt Vali Dragomir din Galati. Primele lui piese, Takeover si Dive (2012), au explodat peste noapte pe cateva canale YouTube binecunoscute (Majestic Casual, Eton Messy, Tammy Szu) ca sa ajunga rapid in atentia celor de la BBC Radio 1 si ulterior la nume ca Henry Saiz, 123MRK, Cashmere Cat, Toyboy & Robin, Adventure Club sau Asa, cu care a colaborat ca remixer. In 2013 ViLLΛGE a avut o serie de gig-uri la festivaluri autohtone importante ca Electric Castle, Rokolectiv sau Mioritmic si peste 18.000 de fani i-au devenit followeri pe soundcloud. ViLLΛGE urmeaza sa plece in curand intr-un mini-tur in UK, dupa care va incepe sa lucreze la noul sau EP.
Facebook

Ada Kaleh (RO) - live
Throwing Snow (UK) - live
Astroboyz (ES) - live
Gerd Janson (DE)
ViLLΛGE (RO)
Arme (RO) - live

Colectiv Club
Str. Tabacarilor nr. 7
2 noiembrie, ora 22:00
Intrare: Gratis < 23:00 > 20 Lei

Acum fix 2 ani

"Dincolo de orice jonglerii semantice despre cat de buni sunt artistii pe care ii promovam, cat de seriosi suntem noi in business-ul distractiei sonore de weekend, si ce pas semnificativ a insemnat aparitia inca unui brand de evenimente in aglomerata scena a clubbingului bucurestean, o sa lasam perdeaua de cuvinte deoparte ca sa avem o mica discutie colocviala despre muzica electronica si party-uri. (Ca niste buni chinezi ce suntem stim ca orice party intra mai bine dupa ce digeram cadrul conceptual in care acesta se desfasoara).

Exista o limita de competenta aplicabila muzicii? Noi credem la modul cel mai onest ca nu exista, dar sigur exista o limita de afinitate pentru muzica.
Vom mai aduce, vedea si asculta artisti si dj care forteaza barierele sonice si exploreaza noi teritorii de texturi ritmice geniale si demente, dar sensibilitatile noastre vor ramane fidele soundului in care am crescut.
Noi suntem the children of the '90s, the other '90s, cei cu acid si house si techno bang bang.

Partyurile pe care le consumam acum dietetic sunt, metaforic vorbind, copiii domestici si adultii asezati ai anilor '90. Ceilalti ani '90.
Acidul s-a diluat, technoul s-a filtrat, house-ul a devenit mai tipator-plasticos, genurile s-au elaborat si au devenit mai sofisticate, dar prima oara am vibrat pe soundul rebel si frust de drum machine si pe liniile de bass squelchy ale 303-urilor si 808-urilor cazute in mana unor nebuni care visau sa schimbe lumea prin raveuri uriase. Acid house is our first love. Care nu se uita. Daca ar fi dupa noi am decreta anul 2012 the acid revival year. Pana si mayasii ne livreaza informatii pentru asta. Dar perioada marilor etichete s-a incheiat si ne-am gandit ca e mai potrivit sa facem altceva.

Go acid."

By Boing BumChak
(★ CirCus la 1 an ★)

S-a lansat "Enciclopedia muzicii electronice romanesti" de Septimiu Moldovan

Septimiu Moldovan a reusit ce si-a propus cu multa vreme in urma: sa adune informatii despre muzica electronica romaneasca si sa publice o carte. Deocamdata doar in format electronic, costa simbolic 1 USD ("profitul" va fi directionat catre tiparirea pe suport fizic) si se gaseste la adresa http://www.scribd.com/doc/175633596/Enciclopedia-muzicii-electronice-romane%C5%9Fti-S-Moldovan.

E cartea unui pasionat, scrisa si conceputa in regim DYI, cu aparat critic si conceptual apartinand 100% autorului.  E viziunea democratica a ascultatorului asupra materialului pasiunii sale, nu viziunea obiectiva sau stiintifica a muzicologului detasat de obiectul studiului. Asa ca daca veti gasi lucruri cu care nu sunteti intru totul de acord, veti trece usor cu vederea, avand in vedere dimensiunea impresionanta a volumului de munca depus si unicitatea demersului. Septimiu a identificat "sase etape cronologice, desfasurate intr-un spatiu temporal ce totalizeaza 47 de ani". Iar cartea contine nici mai mult nici mai putin de 223 de biografii fiind scrisa cu sprijinul a 266 de artisti.

Autorul si-a inceput activitatea prin intermediul blogului electroblogro.com,  pe care intre timp l-a abandonat, si a reusit ceva ce putini o vor mai face: sa intre in legatura cu toti artistii de gen si sa creeze o platforma prin intermediul careia acestia sa poata dialoga peste generatii cu publicul de acum. Pe tot parcursul unui an de zile (2012), muzica electronica romaneasca a avut un spatiu care i-a adunat la un loc pe toti artistii care activeaza in prezent si le-a dat posibilitatea sa ajunga la un public la care Facebook-ul nu poate ajunge. Nu mai exista asta ceva in prezent; dupa disparitia electroblogro.com scena de electronica s-a atomizat din nou si a pierdut radarul care incerca o viziune totalizatoare.  Cu atat mai mult cu cat nu exista presa specializata pentru asa ceva, nici macar la nivel virtual. Merge mai departe si asa, dar parca lipseste ceva.

Daca unele dintre numele prezentate apartin unor artisti din generatia veche care au fost deja consacrati (compozitori ca Iancu Dumitrescu, Aurel Stroe, Dinu Petrescu, care au scris lucrari de pionierat in domeniul muzicii electronice culte, sau artisti ca Adrian Enescu, Florian din Transilvania, Doru Caplescu etc.), intre reprezentantii generatiei contemporane aduse in discutie de Enciclopedia lui Septimiu probabil ca vor fi unii care nu se vor bucura de recunoasterea timpurilor viitoare. Istoria pe fast forward care se scrie acum mai are putin de lucru la validarea sau invalidarea lor, daca nu a si facut-o deja. Sa nu uitam ca traim in acea perioada in care fiecare isi are partea lui de 5 minute de glorie. Cu toate acestea, viziunea integratoare a autorului i-a gasit fiecaruia locul pe care si-l merita, cel putin in constiinta lui Septimiu si in perceptia acestuia asupra scenei.

"Enciclopedia Muzicii Electronice Romanesti" va ramane o lucrare de referinta, si o invitatie la o explorare cel putin interesanta a acestei zone. Informatia pe care a coagulat-o nu isi va mai gasi multa vreme un arheolog si documentarist care sa o dezgroape din cotloanele internetului si sa o faca publica. Meritele apartin autorului.

DAORA: UNDERGROUND SOUNDS OF URBAN BRASIL

DAORA: UNDERGROUND SOUNDS OF URBAN BRASIL – HIP-HOP, BEATS, AFRO & DUB 

Dao∙ra (adj.) Brasilian. Slang. 1. Sao Paulo term for something that’s dope. 

Daora is a 32 track collection of the freshest hip-hop, leftfield beats, afrobeat and dub-influenced sounds from Brasil from Mais Um Discos, a UK based label that has become renowned for cherry picking the most exciting and original new sounds from 21st century Brasil. 

Compiled by respected Sao Paulo beat-head Rodrigo Brandao – who has collaborated with members of The Roots, Afro-beat master Tony Allen, producer Prince Paul (De La Soul) and artists from the Ninja Tune and Big Dada stables – Daora features 32 tracks that represent the musicians, MCs and beat-heads making some of the most thrilling urban music in “the alternative lanes of Brasil’s third world megalopoli”.

Rodrigo explains: "Blending both the foundations of boom-bap and Brasilian rhythmic and melodic heritage, Daora is an introduction to the most cutting-edge beat culture + percussive oriented music coming out of Brasil today.” 

While a previous generation mimicked American trends a new breed of Brasilian urbanites that have grown up with native icons like Chico Science, DJ Marky and Sabotage are proudly looking inward and beyond as Rodrigo explains: “Nowadays the latest newly rediscovered Arthur Verocai or Marcos Valle album is as important as the latest Big Boi video and so making music has become more of a blending process: if you look at he scene now you can see that everybody is trying to blur the boundaries”. 

With a mix of samba roots and laidback lyrical flow, Espião’s ‘Cada Um, Cada Um’ starts the journey into Brazilian beats, rhymes and life on disc one with other highlights including a spiritual offering from Brazilian superstar MC Criolo (who received rave reviews for his 2012 album Nó na Orelha) & M Takara 3’s cowbell-driven chaotics. 
Disc two takes a more Afro and dubwise direction kicking off with Rodrigo Campos’s Afro-beat homage to Bahia, the African heart of Brazil, before taking in other highlights such as hyped Brazilian orchestra Bixiga 70’s rattling Afro-Latin banger and the Tom Zé written track ‘Musico’ by Lucas Santtana, who released his sophomore album earlier this year via Mais Um Discos. 

Just as Rio’s baile funk pioneers took influence from the Miami Bass scene to create something original and uniquely Brazilian – the artists featured on Daora are too looking abroad to create a wildly intoxicating and progressive sound rooted in the foundations of the sprawling cities they inhabit.

Pauza de publicitate (de vara): Warp Featured 2013

Apetitul pentru vizualuri si cinematografie al celor de la WARP nu se dezminte din nou. Featured, lista de redare de mai sus, e un cocktail perfect de vara, teaser pentru lansarile din toamna. Meniul e complet: videoclipuri nelinistitoare sau serene, beaturi abstracte, voci organice, efecte si tot tacamul. Contine 10 piese ale artistilor WARP care au scos sau vor scoate in 2013 materiale noi: Oneohtrix Point Never, Jamie Lidell, Nightmare on Wax, Mount Kimbie, Jackson and his Computerband, Boards of Canada, Bibio. Cheers.

Tracklist:
Oneohtrix Point Never - Problem Areas
Nightmares on Wax - Now Is The Time
Jamie Lidell - Big Love
Mount Kimbie - 'You Took Your Time' feat. King Krule
Oneohtrix Point Never - Still Life (Excerpt)
Jackson And His Computerband - Glow
Boards of Canada - 'Tomorrow's Harvest' premiere listening event, Lake Dolores, CA
Bibio - You Won't Remember... (Session)
Clark - Suns Of Temper (Bear Paw Kicks Version)
Boards of Canada - Reach for the Dead (from Tomorrow's Harvest)

Scoala de vara: Jon Hopkins LIVE show @ Boiler Room

Jon Hopkins, care a lansat recent un album de referinta, face in acest show inregistrat la Boiler Room (iunie, 2013) interventii live asupra pieselor care ies din calculator, adaugand layere peste layere de efecte din cele trei Kaoss Pad-uri, procesoarele de efecte usor de jucarie de la Korg. Formula pare simpla si deja-vu, dar rezultatul e impecabil. Ignorati publicul, petrecerile Boiler Room nu sunt neaparat gandite pentru vibe, ci pentru popularizarea online a artistilor printr-un soi de marketing de guerilla care a dat rezultate mai mult decat bune pana acum.

Sillyconductor la Sambata Sonora. Portret al artistului cu Pianosaurus si natura conceptuala electro-acustica

Trebuie spus de la bun inceput ca sint extrem de entuziasmat de faptul ca Sillyconductor apare la Sambata Sonora pe 22 iunie la Institutul Francez din Bucuresti cu unul dintre ultimele proiecte, dar mai ales ca, fiind anuntat din timp, am ocazia si ragazul sa scriu cate ceva despre el, lucru pe care mi-l doresc de multa vreme, cunoscand indeaproape evolutia lui, dar respectand in acelasi timp dorinta sa de expunere limitata. So, it will be quite long.

Aparitia lui Sillyconductor este legata de evenimentul global Fete de la Musique, care are loc simultan in mai multe orase din lume, iar acesta e cel mai potrivit moment pentru a face o recapitulare si o introducere in fenomen. Sa incepem prin a spune ca Sillyconductor este probabil cel mai conceptual si mai mutant artist din cati activeaza in prezent pe scena muzicii electronice romanesti. Si pe cat e de expansiv si minutios in elaborarea proiectelor, pe atat e de rezervat, expeditiv si auto-ironic atunci cand rupe tacerea si se prezinta public. E adevarat ca muzica ar trebui “sa vorbeasca” de la sine (desi arta abstraca nu o face niciodata), dar atunci cand intra in zone care au atingere cu muzica concreta, si prin asta deschide usa galeriilor si evenimentelor dedicate artei contemporane, feedbackul emotional (si, prin ricoseu, financiar) generat de sunet nu mai e suficient.

Lasati deoparte definitia ingusta a scenei de muzica electronica pe care multi o asociaza cu locurile in care se consuma de regula aceasta, adica serile dansante de club. Sillyconductor a trecut pe acolo cu primul sau proiect public de wooden techno, prezentat la Rokolectiv si apare in continuare in gig-uri mai mici sau mai mari in formula duo cu Rekabu, sau in formula trio a brandului de evenimente Discoteca. Cu toate acestea, Sillyconductor nu se limiteaza doar la aspectul functional al muzicii electronice, acela de a oferi un context si un soundtrack pentru un evenimente centrate pe consum (de C2H5OH/altele) si socializare.

Sillyconductor se manifesta de cele mai multe ori in contexte speciale construind - ca sound designer, field recorder și pasionat de scule defecte - universuri sonore pentru manifestarile altora, de la prezentari de moda in Saptamana Modei de la Berlin, Viena sau Londra, performance-uri și instalații expuse la nenumarate bienale și festivaluri din Norvegia, Spania, Germania, Italia, US, la filme mute, site-uri, desene animate și încă câteva alte chestii, cum spune chiar el.

(Iar printre chestiile mai memorabile, "s-a folosit de 100 de pisici maneki-neko aurii care au aprofundat aventurile mecanice ale lui Ligeti cu metronoame, a creat Shuffler – un soft micro-pistă megarapid care folosea zeci de mii de imagini și sunete la viteze colosale, a folosit sunet de mașini care tin un ritm oarecare pentru a resampla surse orchestrale, a improvizat aerian-sonor cu un ventilator USB și o pedală de chitara, a adaptat folk suburban la piane preparate microtonal, a condus chiar și coruri de pasarele cu ajutorul unei videocamere Kinect și a dirijat un cutremur”).

Intuiesc pe undeva ca daca cineva se declara artist intr-un univers sonor, atunci, ca si creator locuind acest spatiu infinit al frecventelor, populeaza lumea vazuta si simtita cu noi si noi instante sonore, ca un demiurg harnic care isi ingrijeste lumea si aduce ce stie el mai bun in ea. Si tocmai aici cred ca sta frumusetea si unicitatea demersului acestui artist care are cea mai lunga si mai pasionala relatie cu sunetul, sursa/sursele si organizarea acestuia din cati am cunoscut pana acum: fiecare instanta sonora adusa pe lume e creata dintr-un ADN ce are complexitatea simpla a fractalilor, anume capacitatea de a genera infinite structuri pornind de la o schema - procesual-conceptuala in cazul lui - simpla.

Pentru Sillyconductor a fi conceptual nu se rezuma la a face zeci de trackuri care apartin unui stil definit, sau care mixeaza diverse stiluri de muzica electronica pentru a obtine acel factor de unicitate sau de floor filler vanat de multi producatori contemporani. Conceptual nu inseamna nici a face trackuri care sa fie oglinda sonora a unor stari particulare ale producatorului, dupa cum suna o foarte potrivita definitie citita recent la un producator roman obscur. E vorba aici de un proces de conceptualizare a modului de producere a muzicii si a rezultatelor obtinute inainte chiar de a incepe. Tradus simplu, si regasibil in toate proiectele sale, acest proces suna asa: se iau aceste sunete din cutare si cutare surse (de regula cat mai obscure: mergand de la field recording pana la sunete incidente ale unor instrumente dezafectate), se proceseaza prin cutare si cutare hardware-uri si se face un material unitar care are numele cutare.

Asta il face pe Sillyconductor un predator agil de scule, sintetizatoare, procesoare de efecte si mixere de ocazie, dar si un monstru cu urechi si simturi auditive hipertrofiate, atent si rapace in interior si in exterior la orice sursa de sunet noua si neexplorata. (Pentru amatorii de muzica electronica neinitiati in productie, calculatorul a facut procesul mult mai rapid: toate sunetele exista deja ca banci de date, de la instrumente clasice pana la instrumente digitale, exista programe care le integreaza rapid si tutoriale care explica in amanunt cum sa faci o piesa solida in cutare sau cutare stil. Si astfel, relatia cu universul sonor se reduce la relatia cu relatia pe care producatorii de softuri o au cu sunetele si modalitatea de procesare a acestora). 

Ventichitara - Sillyconductor la SAMBATA SONORA from capatul lumii on Vimeo.

Frumusetea de care aminteam nu se reduce doar la procesualitatea controlata si extrem de surprinzatoare a izolarii sau integrarii unei surse de sunet (cum e de exemplu cazul cu Ventichitara, un ventilator USB de calculator amplificat si trecut printr-o pedala de chitara, prezentata in 2009 la CNDB). E o frumusete si in atentia cu care Sillyconductor urmareste livrarea la rezolutie maxima a rezultatelor obtinute, prin alegerea surselor de inregistrare, redare, procesare astfel incat sa amplfice la maxim rezultatele, si asta cel mai probabil datorita propriei istorii de audiofil, care se simte in continuare in tot ceea ce face. Audiofil in sensul ca a avut si a speculat la maxim oportunitatea de a-si forma urechea in vecinatatea acelor scule pentru care cei care pretuiesc mult peste media obisnuita sunetul, si relatia acestuia cu felul in care il percepem, sint capabili sa cheltuiasca sume cu peste 4 zerouri in coada ca sa obtina cea mai fidela reprezentare a surselor si spatiilor sonore in care se produce organizarea a ceea ce numimi muzica.

E o si mai mare frumusete in toata aceasta cautare, ascunsa in faptul ca integrarea intr-un studio a unor surse hardware din diverse epoci, intelegerea modului in care functioneaza acestea si gaselnita prin care aceste instrumente revolute si abandonate sunt facute sa mia spuna ceva (la modul abstract, desigur) e un fel de dialog nostalgic si de o tandra ironie cu o intreaga cultura a productiei de muzica si instrumente muzicale, electronice sau nu, si cu cei care au creat in alte epoci si pentru alte sensibilitati instrumente ce faciliteaza expansiunea universurilor sonore. E un traseu mai dificil, avand in vedere ca abordarea contemporana e de cele mai multe ori total sincronica si nicidecum diacronica, folosind exclusiv si extensiv resursele de ultima generatie puse la dispozitie de industrie.

Sillyconductor va prezenta in cadrul evenimentului de sambata, 22 iunie, Pianosaurus-ul sau Pianodiastrous, un instrument inventat de el, de o simplitate si complexitate simultan desavarsita. Pianosaurusul e simplu pentru ca e construit cu un controler minimal, adica o chestie cu butoane si slidere care nu scoate nici un sunet, ci doar transmite niste mesaje unui soft. Care soft contine mai multe sunete de pian procesat sau nu. Frumusetea e ca nici controlerul nici softul nu erau gandite sa faca ce le-a pus Sillyconductor sa faca: tranzitii de la tempo-uri mici la unele uriase, minimalism si repetitivitate melodica imposibil de reprodus la scara umana si reala. Mai jos este descrierea instrumentului. Remarcati tenta ironica dubla din denumirea Pianosaurus: un instrument fabulos de talia unei reptile uriase preistorice, dar si un instrument descoperit pentru a fi expus intr-un muzeu ca obiect de admiratie muta, pentru ca, deocamdata, functionalitatea lui intr-un context general acceptat de consum al muzicii electronice e greu de imaginat.

“Pianodisastrous (numită și Pianosaurus) este o platformă multinstrumentală de tip surround care investighează posibilitățile unui soft de a prepara un pian sau un număr infinit de piane printr-o anteprogramare extensivă. Cu ajutorul unui controller simplu, Pianodisastrous oferă căi rapide sau mai intricate de manipulare a volumului, lungimii, timbrului, tonalității, vitezei, octavei, schimbând instantaneu moduri tonale sau creând pe loc unele noi, etc. Aplicații avantajoase pentru improvizatori prin oscilarea permanentă între ritm sau ton și o rată sprintenă de trecere de la 20 BPM la 999 în mai puțin de 0.3 secunde, Pianodisastrous permite crearea unui material sonor bogat pentru drone sau un pizzicato ultra rapid, acestea putând fi distribuite pe un număr infinit de canale surround și instrumente. Pianodisastrous este potrivit pentru a interpreta compoziții la două maini și 8 piane, cel mai adesea cu înclinații spre stiluri ritmice, minimaliste și repetitive.”

Adresa din Bd. Dacia 77 a Institutului Francez o cunoasteti, iar pagina de facebook a evenimentului este aici: https://www.facebook.com/events/152692774919096/?fref=ts

Payoff pentru cine a ajuns pana la finalul articolului si care sper sa justifice lungimea lui: acest blog exista ca urmare a lungilor discutii pe care le-am purtat cu Sillyconductor si care mi-au deschis apetitul pentru analiza muzicii din alta perspectiva, de fapt din cat mai multe perspective posibile, de la productie pana la context cultural,  si au initiat un dialog pe care il port cu fenomenul de mai bine de 10 ani.