Boingbumchak isi cere scuze electroblogosferei romanesti

Nu mi-am dat seama ca postarea aia a mea despre blogosfera romaneasca de muzica electronica ar putea sa supere pe unii care chiar fac treaba mare virtuala de ani buni. Asta fiindca din toata lista de 10 bloguri discutate am descalificat ca un h8er pe toate in afara de zoltanvarga, singurul citat intr-o lumina pozitiva.

Zice hipster runoff ca aia care posteaza doar mepetreiuri si spoturi pe blogurile lor nici nu se pot numi blogeri. (Hipster runoff e blogul vinovat de crearea termenului de chillwave, vinovat la randul lui ca o gramada de baietashi si fetitze dau attending la evenimentele maschine). Mp3&video blogs in Romania avem doua-trei, fapt care nu ar conta daca astea nu ar fi cele dupa care se ia tot tribul. In rest, nimic mai rasarit.

Inchei - ca peste patru paragrafe nu mai citeste nimeni - am zis ca zoltan varga e cel mai consecvent, serios si nepretentios blog de muzica. Blogosfera nu avea - ca de obicei - acces la background thinking, asa ca vreau sa imi cer scuze si sa ii spun de ce am zis asta. Fiindca zoltan varga e singurul care face review-uri dupa o metoda personala si transparenta. E om de radio, si e din "industrie".  E singurul care spune de ce ii place ceva sau nu ii place, indiferent de hype-ul de kko care e in jurul unui "fenomen" muzical. Altii nu o mai fac. Iar restul blogosferei, liderul preia de la altii, alege dupa norme obscure (thanks god ca nu explica). Nu spune nimic despre criteriile aprecierii, indexeaza, face act de prezenta (si asta in engleza) si cam atat. Un fel de coloane de la Romana, doar ca in mediul virtual.

Concluzie. Avem doua bloguri romanesti de muzica electronica cu peste 15000 unici pe luna, care fac si festivaluri. Nici unul nu e in stare sau nu se oboseste sa scrie un review. E sub demnitatea bloggerului. Nu avem jurnalism de muzica specializat pe electronica, asa ca suplinirea virtuala fara argument creeaza doar o scena virtuala, si aia fara repere. Liderii erau singurii care puteau sa faca si educatie, ca sa nu avem doar trei piete de electronica in RO/BU: the mission, rokolectiv si maschine. Liderii "decat" posteaza ce au postat fratii lor mai mari din alte tari si alte festivaluri. WTF. Sper ca nu s-a suparat nimeni ca am zis ca zoltan varga e cel mai bun. Pana acum e singurul cu metoda. Cum ar veni, e presa specializata. Restul de lideri sint simpli followeri. Sa nu ne mai plangem de cum e scena de electronica romaneasca. E ca bloggurile care au creat-o. QED.

Is it the hype or is it the music?

Desen de Alexandru Paul

Mergem la concertele la care merge multa lume, nu la alea la care e ceva de vazut si de auzit. Ascultam muzica pe care o asculta grupul de prieteni, nu aia despre care credem noi ca e cea mai buna. Prietenii asculta muzica pe care o recomanda blogurile,  iar blogurile vehiculeaza piesele care sunt prezentate mai bombastic (atunci cand nu fac ele serviciul de a dubla arsenalul sonic cu unul conceptual-verbal). Tinta e un loc de top in pagina populara de pe hype machine. Este batalia pentru hypem unul din secretele bine pastrate ale industriei, asa cum sunt practicile payola? Se fac multe manarii pentru factorul hype, iar hypem angreneaza mai nou pe toata lumea: pe unii pe bani, pe altii pentru chestiuni legate de tehnologia egoului. Afla mai jos de ce si cum poti sa iesi din schema, macar din cand in cand. 

Mai aud de cite o chestie din asta care ma pune pe ganduri tare de tot: cica in Control (in cadrul festivalului AltCtrl Fest organizat de OneDay) la Ben Frost lumea s-a inghesuit si s-a militat cu pumnul in aer in fata scenei, umar la umar. De parca ar fi mancat toata copilaria ben frost cu cereale si lapte la micul dejun. Cred ca si blandul Ben a simtit ca e ceva dubios. In schimb, la PVT, trupa de la WARP, foarte live si buna de vazut de altfel, doar 20-30 de oameni. Motivul: eventul cu Ben Frost era endorsat de chestionabil, blogul romanesc lider pe electronica necomerciala (adica aia care nu primeste multi bani de la Ursus, Ciuc, Orange, Vodafone si alti mari sponsori, ci putin si greu de la obisnuitii manifestarilor din zona gri a muzicii electronice: Burn, Groslch si Jagermeister). PVT era sponsorizat de Tuborg si Jose Cuervo, Ben Frost la fel. Doar promoterii erau diferiti.

Sa lasam de o parte distinctia live-live. Ba nu, ca e importanta. Live a devenit noul "new" al scenei de electronica romaneasca, e eticheta cu pedigree bio a festivalurilor si eventurilor. Live poate sa fie si un click de mouse pe butoanele virtuale ale softurilor, fie un lansat de cateva sample amarate de pe un hardware sau un software, fie facut beaturi pe mpc (asta e deja alta clasa - ca trebuie ceva virtuozitate), pana la manipulari live gen Dan Deacon - astea cer si o doza de nebunie care vine direct din prezenta scenica - artistul e propriul sau instrument la care numai el stie sa cante. In concluzie, poti avea parte de un live in care sa vezi o momaie pe scena care apasa pe doua butoane si se da cu capul de laptop la fiecare schimbare de arpegiatoare. Ce e trecut sub tacere e ca in cazul publicului de club etalonul pentru live-ul electronic in Ro e djsetul la doua platane si un mixer. Fantastic, fabulos si incitant de modest, in 90 la % din cazuri. Nu e ca live-ul de rock, sau de orchestra sau ala de manele sau ala popular, unde treaba e mai serioasa si exigentele mai mari: sa cunosti instrumentul, sa fii in sync si in groove cu toata trupa, si sa mai pui si ceva emotie din aia artistica si personala. La electronica, cu cat e mai ocult ce fac artistii cu butoanele, ascunsi sau nu in spatele laptopurilor, cu atat e mai interesant. Dar nu conteaza: distinctia e prea tehnica, o stiu cativa baieti obsedati de productia de muzica, iar fetele care vin dupa ei ii cred sau nu pe cuvant, ca vorba aceea, ne strangem ca sa ne adunam, important e sa fim impreuna, pretextul si criteriile nu conteaza.

Acum, fiecare industrie are propriile ei secrete. In publicitate toata lumea stie - de la ultimul carator de cabluri la o filmare pana la product sau brand manager - ca filmarile alea in care detergentul de vase curata dintr-o singura miscare toata grasimea intarita pe vase sunt un fals. Cine a lucrat intr-o fabrica de mezeluri stie ca in parizer mai scapa si un cioc de gaina, sau cateva gheare, poate chiar o copita de porc. Vanzatorii de ingrasaminte agricole stiu ca treaba cu bio e destul de relativa in Romania: da, e adevarat ca se abtin de la cateva prafuri si arunca altele, ca sa ia niste subventii, dar pentru productie trebuie lucruri serioase, cum ar fi ingrasaminte agricole. Samd. Lucratorii din industriile respective nu povestesc in gura mare secretele industriei, dar nici nu consuma produsele respective. In povestea cu muzica, nu e asa, tot ce e hype e bun.

Hype e un alt cuvant pentru ceea ce se cheama mai stiintific si mai pretentios "produsul avantajului cumulativ". WTF? E un nume mai nou care inglobeaza si realitatile social media pentru un fenomen mai vechi, numit band wagoon, ruda buna cu oportunismul: oamenilor le place ceva doar pentru ca altor oameni le place acel ceva. Cu cat mai multi oameni apreciaza ceva, cu atat mai multi se vor alatura lor. Nu pentru ca nu sunt inteligenti si nu stiu sa aprecieze singuri, ci pentru ca oamenii in general tind sa se conformeze, ca sa apartina de un grup. Iar asta e o chestiune vitala pentru tinerii care fac grosul publicului de muzica electronica. Relatiile sociale ale tinerilor sunt in principal cele generate in jurul grupului de prieteni (reali si virtuali), iar muzica e unul din  elementele de (auto)identificare cele mai importante.  

In plus fata de chestia cu band wagoon, un experiment a demonstrat ca "avantajul cumulativ" e o chestie care isi spune cuvantul in modul in care se produc hiturile. Pe scurt, teoriile vechi despre aprecierea muzicii pornesc de la premiza ca muzica se consuma individual, iar deciziile despre ce ne place si ce nu se iau independent. E de ajuns sa o studiezi pe Norah Jones, sa afli componentele succesului ei si pe urma ca expert sa construiesti replicarea ei. Sau a lui Ben Frost. 

Lucrurile nu stau asa din trei motive. 1. cantitatea de informatie muzicala zilnica este coplesitoare, sunt prea mult e optiuni care ingreuneaza procesul de a gasi ce ne place de unii singuri (in asa fel incat sa fim in concordanta cu gusturile altora), 2. nu suntem niciodata prea siguri de ce vrem si 3. vrem sa experimentam nu neaparat ce e bun ci ceea ce place si altora astfel incat sa maximizam bucuria de a fi impreuna (la Ben Frost si nu la PVT). Sunt naivi cei care inca mai cred ca se poate face predictia unui hit.

In lumea social media unde contagiunea likeului sau dislike-ului e mai vizibila si virusarea mai placuta, succesul pe termen lung depinde de reactiile initiale ale catorva, amplificate si blocate de procesul avantajului cumulativ (cele mai populare piese devin in social media si mai populare in lumea social media). Iar likeul e functie de numarul de aprecieri pe care cititorii de bloguri care se constituie in streamuri constante de continut le acorda unei piese trupe sau alta. Ca sa ajunga sa o faca, se stie, trebuie sa aiba acces la piesele respective, acces favorizat de casele de discuri care promoveaza o trupa sau alta. Sa apari in pagina populara de pe hype machine e o chestie atat de importanta incat exista grupuri de promovare care au incercat sa pacaleasca sistemul agregatorului de bloguri (conturi false, aprecieri ale propriilor piese) - vezi povestea pe billboard si pe hypem.

Recent am aflat ca Gold Panda lucreaza cu un butic digital de promovare care are in roster pe Memory Tapes, Niki and The Dove, Ghostpoet,  Star Slinger. Iar succesul lui Gold Panda din 2010 e unul la care s-a lucrat dupa un plan de marketing finalizat si cu un case study al unei povesti de succes. Interesant e ca Gold Panda dadea tot felul de interviuri in care spunea ca de fapt muzica lui a fost inteleasa gresit, si ca el e mai mult un tip depresiv si nu sunny asa cum au preluat toate blogurile comunicatele respective. Pana cand i s-a spus sa nu mai dea interviuri ca sa nu stirbeasca succesul. 

Deci niste oameni scriu un comunicat, propun un construct mental si fantasmatic despre un produs cultural care in general e apreciat cu alte organe decat cele rationale, dupa care incepe feedul de net pentru obtinerea feedbackului final: cat mai multe preluari si cuvinte bune spuse despre produsul cultural respectiv pe blogurile mici cu tintire spre media mare. Incat te intrebi care realitate e mai puternica: aia a muzicii, sau aia a ce se spune despre muzica atat de insistent si pe atatea canale aparent independente incat te simti obligat, dintr-un sentiment civic de cetetean media social, sa dai like. 

Prima data am auzit chestia la Radio Deea, actualul Vibe FM: erau prezentati niste dj obscuri in termeni care m-au facut sa zic frate, dumnezeu pune muzica pe pamant. Sau ca in anuntul facut pentru Ben Frost: 

"producatorul care de multe ori depaseste barierele sunetului, va prezenta un show live a (sic!) combinatilor (sic!) triumfale de sunete, amplificate de basi si riff-uri."

Bine, toata lumea e parte din hype machine, fie ca e platita, fie ca nu. Ce poti sa faci ca sa iti iei o pauza de la asta: fii in contracurent. Circumspect cu vorbele si prezentarile de albume si artisti ca cea de mai sus, asculta albumele cu urechile nu cu ochii sau in functie de nr. de like-uri. Rezerva-ti dreptul sa nu fii la curent cu ce e hype azi. Ca maine se dezumfla, si odata cu hype-ul intepat, se dezumfla si personalitatea pe care incerci sa ti-o construiesti atat de atent din muzicile care plac (si) altora, si nu stii de ce. Intreaba-te de ce iti place si evita butonul de like. A, era sa uit. Don't belive the hype, indiferent ca vine de la lider sau nu.

PS. Apropo de hype, acum o luna si postam pe o retea sociala un spot cu o piesa de-a lui SBTRKT (Nervous feat Jessie Ware). Nici o reactie, nici un like, nici un comment. Intre timp hypem a zis despre albumul omonim de debut al lui Subtract ca "the internet (and well, actual people with ears), has not been able to get enough of this week." E verdictul final. Peste ceva vreme, toti hiphoperii hip si fetitzele hype o sa se inghesuie sa dea attending si sa posteze care mai de care remixuri obscure cu noul nume. So, it's just the fcking hype.

Idiosincrazii de blogger

In primul rand e penibil sa citesc bloguri scrise de autori romani care, ca niste sateni globalisti constiinciosi ce sunt, scriu in engleza. Astea sunt blogurile care din start au pretentii de produse de export - postari ieftine, scrise prost sau cel mult mediocru, destinate unei piete occidentale deja suprasaturate de recenzii, comentarii, opinii, editoriale si articole, cu publicuri bine sedimentate pe nise si post-nise pe care cititorii de acolo le pot experimenta in mod direct, pentru ca se intampla sa aiba loc chiar sub nasul lor. E ca si cum cativa bloggeri din Berlin s-ar apuca sa scrie in engleza despre trupele din Bucuresti despre care au citit pe alte bloguri/siteuri din Franta. E o varianta de iPhone replica/blogging chinezesc: cunoastem procedurile si tehnologiile web si sarim si noi in trenul cu bloguri care ne poate scoate din anonimatul est-european.(Macar daca bloggerii astia ar avea constiinta ca fac parte din satul global si ca aduc in micul targ rural care a devenit internetul manufacturile virtuale ale producatorilor locali. Nu banuiesc la nici unul ambitia de a ajunge sa scrie la The Wire, de exemplu). Numesc tipul asta de blogging "hop.si.eu".

Urmatorul e bloggingul de tip index. Nu ca autorii nu ar avea un sistem critic, cat de rudimentar ar fi, dar nu se obosesc sa comenteze nimic din ce posteaza - poate ca e mai bine asa; e suficient sa indexeze ceea ce deja au indexat altii, sa semneze in condica de prezenta pe blogurile, siteurile si newsletterele la care oricum are acces toata lumea, si sa multiplice la nesfarsit o masinarie de promovat in care ei sunt doar niste jucatori ramasi pe pozitii dintr-un sentiment rar, pe care l-am auzit exprimat de Artanu: "m-am apucat sa fac muzica din vanitate". Vanity blogging. Sa speri de la pescuitorii astia de clipuri, trackuri si evenimente la ceva mai multa atitudine, la o pozitie articulata (alta decat comerciala masinarie de promovat artisti si, in ultima instanta, un stil de viata in care autorii respectivi semnifica ceva - anume pretinsi alpha bloggeri) ... mai bine lasa. Muzica (laolalta cu alte productii culturale mai mult sau mai putin DIY) e imprumutata ilicit de la producatori pentru ca cei care o afiseaza sa isi mentina identitatea intr-o lume confuza. Muzica si trupele ajung sa fie un brand intre alte branduri care definesc stilul autorului pentru cea mai importanta afacere de la inventarea marketingului incoace: brandingul personal. E suficient sa pui un titlu sau un tag funny, intr-o structura care aminteste vag de niste hedlainuri de copywriter lenes imbatrinit in metoda jocului de cuvine, si cu asta ti-ai indeplinit menirea de fiinta rezonanta de grad zero: piesa/creatia altuia a rezonat pe blogul tau in cea mai pura forma, prin oglindire. Simplul fapt de a indexa echivaleaza cu critica: ce nu apare pe blog e prost, e neinteresant, e not funny, e inutilizabil, pentru ca nu il reflecta pe autor.

Un alt grup il constituie autorii care incearca sa cucereasca sau sa pastreze, la modul cel mai freudian sau lacanian cu putinta, locul tatalui absent. Tatal absent este metafora pentru hiatusul complet si iremediabil al presei muzicale specializate romanesti (tip The Wire). Sau Resident Advisor, Pitchfork, XLR8R si Fact Magazine sunt taticii nostri de prin alte tari iar noi suntem copiii ilegitimi care ne adapam la bassul (este laptele) si tobele (sunt soaptele) acestei mame bune si  impersonale care se cheama club-land-ul romanesc? (Club land in care soaptele sunt destul de ragusite iar laptele destul de acrutz, avand in vedere sistemele de sunet obosite prezente in locatie - taticii virtuali furnizeaza doar feedul informational, infrastructura revine mamicii, frumoasa si buna dar provenind dintr-o tara saraca). Cu sau fara raspunsul la aceasta ultima intrebare, se vede limpede ca felul pionieristic si oficios in care scriu respectivele bloguri tradeaza aspiratiile de "only me & mine is better" ale autorilor. Intentia e buna - cineva trebuie sa ocupe un vid de putere, rezultatul e discutabil. Unul din rezultatele acestui tip de blogging in care nu se fac transparente criteriile, e ca el nu genereaza discutii iar atunci cand o face, da cu standardul de pamant si cu mucii in trolling, si postarile se muta automat in fata la shaormeria Dristor.

Redutabili concurenti la blogurile personale care incearca sa joace rolul civilizator sunt blogurile/siteurile comerciale specializate pe viata de noapte, clubbing si cultura urbana: acolo insa masinaria hype functioneaza la ea acasa; triburile si genurile favorite ale autorilor se promoveaza de la sine, sponsorii sar cu banu' si toata lumea experimenteaza si arde cliseele obisnuite despre cat de tari sunt artistii care apar pe paginile respective, cu mai multa sau mai putina obiectivitate..

Din zece bloggeri mititei au mai ramas doi. Unul este blogul lui Zoltan Varga - De ascultat -  despre care am mai scris: e cel mai consecvent, serios si nepretentios blog de muzica pe care l-am citit pana acum in Romania. Al doilea s-a autosuspendat, din motive despre care o sa scriu, daca mai am chef sa ma bag in rahat, altadata. 

Pana atunci, ghici pe cine am indexat aici?

Boing bum clip

Fratele video al lui boingbumchak se cheama boing bum clip, e pe tumblr si e aici.

Inspirational Mad Wisdom

I know that words belong to a different universe than the one of music (and CD-covers philosophy don't add value to any music, if the music is bad). But this is a beautiful thought of a sound engineer, and, yes, it still moves me. Because of its gentle and kind involvement in rising the community  consciousness. Also it's deeply rooted in that "I" reggae philosophy (very different from the contemporary apple "i" philosophy, indeed). It's a must listen voodooless dub album, one of my favorite ever. Check the lyrics also. Truly inspirational. Or, the way he puts it: "this is not mono, this is not stereo, this is for people with more than two ears."
Enjoy.

Not minimal enough?

1993, Mayday - cea mai remixata piesa de happy trance clasic a tuturor timpurilor (Energy 52  - Cafe del Mar) ii baga pe bunicii trancerilor intr-un trip ca cel de mai jos.




2011, unul din ultimele doua remixuri ale lui Villalobos (e o mare distanta de la minimal la oldschool trance), are urmatorul comentariu din partea unui fan al genului zeului: "There's too much melody going on here. It's not minimal enough!"

Persona La Ave - Twin Peaks

   Persona La Ave - Twin Peaks

In timp ce Lynch isi face intrarea tarzie pe scena de dans, tipul asta din sudul Statelor Unite (Florence), face dreptate muzicii care ne-a infiorat tineretea si pare puternic influentata de atmosfera de witch house avant la lettre a celebrului serial. Citez direct de pe blogul unde l-am gasit:

"Dylan lost his keys the first night I met him. Dylan wore this old 80s looking wind-breaker for the majority of the time I spent with him. Dylan sound checked "Something About Us" at a garage show I played with him. Dylan has a southern accent, and it's charming and seems like it comes from another time. Dylan and his frequent collaborator Rachel drove me to LA from San Francisco, and along the way we watched Youtube videos on Rachel's iPhone. Dylan makes music under the name Persona La Ave and he is my friend" (via alteredzones).

Primul EP Persona La Ave poate fi descarcat de pe pagina bandcamp a artistului. Aceasta, ca si pagina lui de myspace au goliciunea primara a unui semnificant care si-a rezolvat canibalic relatia cu semnificatul.

Interviu cu Ben UFO in Quietus

Interviu cu Ben UFO @ Hessle Audio cu multe insighturi din industrie. Cum e sa fii DJ vs. cum e sa fii producator adica sa faci muzica, despre intrarea lui tarzie in productie, DJ-ingul ca forma de arta, despre familia Hessle (ceilalti doi fondatori Ramadanman, Pangea dar si Elgato, Joe, Blawan si ceilalti), despre rezistenta la masina hype si multe altele (plus trei trackuri de pe youtube) aici.

Taragana Pyjarama debut EP

  Taragana Pyjarama - Girls by Taragana Pyjarama 

  Taragana Pyjarama - Ocean by Taragana Pyjarama  

Apare la sfarsitul lunii martie la Fool House, si e produs de Nick Ericksen, danez care a activat pana acum sub numele de Eim Ick. E un house organic, combinatie de disco filtrat si indie, melodios, inocent si senzual. De altfel, toata comunicarea pieselor de pana acum a fost sustinuta de poze cu beauties iar coperta albumului arata o femeie insarcinata. O piesa de pe EP se cheama "Girls" (piesa aparuta in octombrie 2010 a fost aclamata de majoritatea blogurilor de la Discobelle pana la Pitchfork), o alta se numeste "Blonde Sundanese". Varianta digitala beneficiaza de un remix exclusiv facut de Teengirl Fantasy. Deci it's something about girls. (Mai multe detalii pe pagina casei de discuri).

Blawan sexy mix pentru FACT

Blawan, de formatie tobar, ma/te/ne invita sa ne bucuram de acest mix de house elastic infuzat de sonoritati acide. Si o face foarte explicit prin versurile primei piese (Jagged - Hollywood). Inca de la inceputul mixului, pentru ca nimeni sa nu inteleaga gresit mesajul:

The last advice I have for you is this... after you made her come... made her your slave by giving her the best sex she ever had... don't leave her alone just yet. 

Talk to her... stroke her body, caress her breasts. Keep making love to her quietly until she comes all the way down. A man can get off and go to sleep and feel no remorse, no sense of loss. But a woman, by nature... requieres some sensitivity from her lover... in those first few moments after sex.

But its what you make it. Take your time, pratice often... pay attention to your lover's signals and most of all... ENJOY YOURSELF.

Ma gandesc ca de fapt despre asta e vorba in muzica house, dar cumva tindem sa uitam, nu stiu de ce. 

De curand Blawan a scos EP-ul "Bohla", despre care presa a spus ca: "You can’t pigeonhole this as 'post-' anything—it's pure, stripped-down club music. Sometimes drums, bass, and acid is all you need." True.

Nasterea soundului DFA (a boing bum-chak E-story)

Trivia intro

Daca ar fi sa scriu o destul de schematica nota despre nasterea soundului DFA Records as incepe cu o intrebare de tip trivia extins:
Indie-rock guy convertit la dance music pe un E-trip, la un party cu un prieten irlandez?

Asa incepe povestea influentei pe care a avut-o un DJ irlandez asupra uneia dintre cele mai inovatoare case de discuri independente new-yorkeze, cu un impact enorm asupra muzicii de dans: DFA Records, infiintata de James Murphy aka LCD Soundsystem si Tim Goldsworthy fondator Mo-Wax si parte din supergrupul UNKLE.

Cum a ajuns James Murphy pre-DFA (el era acel indie-rock guy) sa se converteasca la muzica de dans e punctul de intersectie a doua destine, iar povestea asta ar trebui sa faca parte din bibliografia obligatorie pentru istoria muzicii electronice de dans recente. Pentru ca e o parte mai putin cunoscuta.  Pe scurt, fara Marcus Lambkin aka Shit Robot (el era acel DJ irlandez) si fara intalnirea si apoi prietenia dintre el si Murphy, DFA Records nu ar fi ce este azi. Si ca intotdeauna in istorie, the winner's take it all. Nu ca Marcus ar fi pierdut vreo batalie, ci pur si simplu pentru ca dintre el si Murphy acesta din urma este frontmanul DFA Records si figura emblematica care l-a impins, l-a sustinut si l-a invatat pe Marcus sa-si produca propria muzica. Si probabil nu doar pe el - dar asta e alta poveste.

Un raver de la tara castiga un Green Card

Back in time, adica prin anii '80, cum ii statea bine oricarui tanar irlandez crescut la tara in imprejurimile Dublinului, Marcus era si el un skinhead in cautare de aventuri, cu capul plin de Killing Joke si Dead Kennedys, intr-o tara a carei istorie traversa o mare gri in petrecerea timpului liber: pe atunci Irlanda tinea de lumea a treia si avea multe probleme legate de consumul de heroina, crime si someri.

Ca in toata Europa, venirea acid house-ului de peste ocean - importat in Dublin de doi amici ai lui Marcus - a fost simtita ca o revolutie: cei trei au avut intuitia ca ceva se va schimba pentru totdeauna in lume. Asa cum zice si Marcus: “Cu siguranta, de atunci am devenit alt om.” Cum irlandezii au gravata in ADN ideea de emigrare, aceasta a fost imediat activata de Marcus care a simtit ocazia de a porni in cautarea a altceva decat gri-ul natal. Ocazie potentata si de niste unchi hipioti care l-au incurajat sa plece din tara. Iar destinul si-a varat coada la modul cel mai incredibil cu putinta: Marcus a aplicat la o loterie Green Card pentru America si a castigat. Destinatia: New York. Se intampla in 1992.

Rau de clubbing comercial

Timp de doi ani in NYC, Marcus a invatat sa mixeze ca DJ punand Daft Punk si hituri eurorave unui public compus in general cam din 15 tipi care veneau duminica in Brownies, o locatie dedicata celor care asculta rock. Prin 1994, mixand piese de trip-hop timpuriu a ajuns sa aiba o rezidenta la celebrul club underground semi-ilegal Save The Robots, acolo unde se produceau nu mai putin celebrii Club Kids. Combinatia de hedonism, teribilism, spectacol bizar si substante, care s-a sfarsit cu asasinarea unuia dintre Club Kids, i s-a parut nebunie totala: “pentru un pusti din Dublin, era mereu ceva de genul: what the f*ck!?” Asa incat prin 2000, desi serile de sambata de la Centro-Fly erau mereu pline, Marcus era complet satul de toata scena: "Era al naibii de MTV, New Jersey, sticle de vodca pe masa, high-end si chi-chi stuff, si imi manca sufletul. Cumparam toate releasurile astea groaznice de house comercial ca sa le pun acolo, si scriam pe ele ‘shite’. Si intr-o buna zi, acasa, in timp ce ma ocupam cu  asta am zis: F*ck, nu mai pot sa fac asta!”

Intalnirea cu Murphy, fratele sonic al lui Marcus

Intre timp Marcus incepuse si un business: casa de discuri Plant Records, impreuna cu un irlandez ex-pat. Dupa petrecerea de lansare care a dat numele unei serii de evenimente numite Plant Saturdays cei doi si-au dat seama ca se pricep mai bine sa dea petreceri decat sa administreze un record house... Asa ca au facut si un club de noapte Plant Bar, ca doi buni irlandezi ce erau. Barul si birourile Plant s-a aflat intr-o cladire in care mai tarziu avea sa devina HQ DFA Records.

Totusi Marcus era hotarat sa renunte, doar ca in pragul deciziei de a renunta la tot, la sfarsitul anului 1998, un prieten le-a facut cunostinta cu un inginer de sunet - James Murphy aka LCD Soundsystem - care sa-l ajute sa isi faca muzica. Marcus isi aminteste ca la prima intalnire James era foarte tacut: ei erau doi tipi care ascultau muzica dance iar el un tip indie-rock tipic american (cu cizme army) despre care credeau ca ii ia drept idioti. Atat de tipic ca era hater convins al muzicii de dans despre care credea ca e toata in genul C&C Music Factory...

Convertirea pe E

Cum Murphy incepea in acea perioada sa isi construiasca un studio, Marcus, care venise din Irlanda ca si artizan de boxe, s-a oferit sa il ajute.  Si normal, ca in orice encounter adevarat intre doi artisti din culturi diferite, au inceput sa isi puna muzica favorita unul altuia. Marcus a descoperit ca toti idolii lui imprumutasera cate ceva din muzica pe care i-o punea Murphy. Murphy a inceput sa aprecieze muzica de dans si sa dea petreceri impreuna cu Marcus. Aici ajungem in miezul E-storiei. La una din aceste petreceri de subsol unde punea muzica David Holmes, DJ si producator care vroia sa isi scoata un album de tip soundtrack pentru un film imaginar, Murphy, in vreme ce facea primul sau E-trip, s-a convertit la muzica de dans. Marcus il convinsese pe Holmes sa isi inregistreze albumul in studioul proaspat construit de Murphy...

Interesant e ca piesa pe care E-ul isi facea efectul era Tomorrow Never Knows de The Beatles. In creierul scurtcircuitat de MDMA al creatorului monstruosului sistem de sunet Death From Above - construit de Murphy special pentru turneele Six Finger Satellite - a aparut atunci ideea de a face o muzica de dans care sa reuneasca soundul tip Donna Summer cu cel al trupei The Stooges. Ideea s-a transformat in casa de discuri care poarta numele acelui amplificator de putere monstruos.

In 2002 soundul s-a regasit in piesa House of jealous lovers a trupei The Rapture. Restul, adica ce au facut si continua sa faca LCD Soundsystem, Shit Robot, The Rapture, Juan MacLean, Hot Chip, YACHT, Black Meteoric Star si ceilalti artisti de la DFA, e istorie, dupa cum s-a mai zis.

Richard Devine & his devine sound

Eventide Space - Sneak Peak from Richard Devine on Vimeo.

Richard Devine a debutat la WARP (the home of Aphex Twin & Boards of Canada) cu albumul Lipswitch (2000), a lucrat pentru producatorul german de softuri Native Instruments unde a facut parte din echipele care au realizat softurile Absynth si Battery, apoi pentru Clavia, Korg, Roland si a facut sound design pentru o multime de commercialuri si filme. Face asadar parte din acea categorie de muzicieni mai putini cunoscuti publicului: sound designeri si creatori care care stau in spatele intregii scene de electronica asa cum o stim, si fara de care aceasta nu ar fi ce este. Mai multe pe blogul devsnd si pe pagina lui de net, devinesound.

planningtorock: new track new album

PLANNINGTOROCK - Doorway by DFA Records

Janine Rostrone aka planningtorock face o muzica electro experimentala - o combinatie tușanta si stranie de pop si muzica de camera. Performance-urile ei sunt la fel de puternice si eerie, cu mastile facute de ea si care vin din alta lume. E din Anglia, pentru moment traieste in Berlin unde pregateste de trei ani albumul "W", pe care l-a mixat in Suedia cu un inginer de sunet care a lucrat si la albumul lui Fever Ray. Albumul va fi scos la DFA Records (NY) in mai. Pat Mahoney de la LCD Soundsystem a contribuit si el cu ceva drumming la acest album. Planningtorock colaboreaza cu James Murphy din 2007, cand a fost invitata la un concert de deschidere pentru LCD Soundsystem' Sound of Silver Tour. In acelasi an a fost invitata si la Rokolectiv unde am vazut-o si pot sa spun ca lasa o impresie adanca si de nesters. Pana la aparitie, piesa Doorway e un preview numai bun de descarcat.

karpovkasparov live: proto-electronikraut & alte paradigme

Dintre toate paradigmele de muzica electronica live, karpovkasparov au ales-o pe cea mai putin confortabila: cea in care unul din membrii trupei se joaca cu ritmurile pe un fel de drum machine mai performant, si in principiu functioneaza ceas, pentru ca masina e programata sa faca treaba, iar celalalt improvizeaza/interpreteaza/creeaza live melodii, acorduri, sectiuni ritmice  la un synth cu claviatura, si in principiu este mai vulnerabil la greseli. Totusi, karpovkasparov nu apar pe scena pentru a impresiona prin precizia sincronizarii si a  interpretarii. Nu o fac nici pentru a epata cu sunete procesate din nshpe surse, nici cu ritmuri programate minutios de la zero. Sau cu lanturi de efecte surprinzatoare si neaspteptate prin decontextualizare (cum fac de exemplu Electroguzzi, trupa care canta un fel de techno dub la instrumente clasice de rock: tobe, chitara solo, chitara bass si multe efecte).

What's the hype atunci? E simplu: karpovkasparov se intalnesc live in fata publicului pentru a experimenta combinatii de ritmuri, efecte, patchuri, arpegiatoare pre-existente. Exact asa cum o partida de sah intre doi maestri indexeaza toate partidele de sah de pana la ei, alegand deschideri, mutari, inchideri etc. (nu ma pricep prea bine la sah, dar cam asta e ideea), tot asa si karpovkasparov se folosesc cu sinceritate dezarmanta de preseturile pe care le ofera setupul existent (construit maniacal in jurul sculelor hardware Korg - poate fiindca incepe cu aceeasi litera ca si trupa?) si improvizeaza pornind de la ele. Sunt cam singurii care fac asta. Si e remarcabil, fiindca de obicei, trupele si artistii de electronica vin cu un set si cu un setup atent construit pentru a preintampina orice eroare. La karpovkasparov as zice ca demersul e invers: ei incearca sa previna orice perfectiune care sa fie prea inumana.

Ce iese din toate astea mi s-a (re)confirmat ascultand o parte din live-ul lor de 40' de la Atelierul de Productie, in cadrul festivalului ShortsUp (visuals by micro si corruptdream; pentru o cronica foto vezi la ei pe blog). Am simtit intre performeri aceeasi placere a unei intalniri care are un aer foarte homee, cu cei doi care stau pe scaune fata in fata si isi desfasoara jocul foarte cerebral (cum altfel, la asa nume?). Piesele lor par sa nu se grabeasca sau sa se termine si se situeaza cumva in afara mersului industriei, raportandu-se dupa alte reguli la istoria muzicii electronice. Asa cum s-a intamplat cu krautul anilor '60-'70, karpovkasparov vine cu o muzica care nu vrea sa fie nici anglo-saxona, nici rock, nici romaneasca, nici house, nici dubstep, nici techno si nimic din ce e consacrat ca gen comercial. Un fel de kraut proto-electronic care are momente foarte bune si foarte legate: cum e cel al piesei inregistrate mai sus care mi-a ramas in cap multa vreme. Se cheama "Byzantin",  e un kraut oriental cu broderii atent construite si care suna mai bine live decat in varianta de studio, care pare ceva mai neprelucrata decat cea de pe scena. De fapt, mi se pare ca cei doi reusesc si in piesele live si in cele de studio sa isi creeze un spatiu numai al lor, cu acea candoare plina de potentialitati si erori a inceputurilor repliate asupra lor.

(Apropo de raportare la muzica electronica recenta, piesa contine exact aceleasi acorduri pe care le foloseste Benga in piesa "Pleasure". Coincidenta sau nu, sunt niste acorduri perfecte pentru a fixa piesa ce altfel serpuieste pe game orientale de la inceput pana la sfarsit).

A personal take on Circus din Carpati 1.0

Si daca totusi exista disco mayas, bolero zulu, geisha funk...? Si daca ar exista un party in care DJii sa puna back to back cate o piesa pentru care trebuie scrise pe loc regulile de mixat si dansat?

Ne construim identitatile prin muzica la modul foarte serios: ascultam piesele si trupele care spun ceva despre noi, despre valorile noastre, personalitatile proiectate dezirabile sau indezirabile, fricile si aderentele noastre. Mergem la concerte in care vrem sa vedem skilluri, cumparam inovatii tehnologice din cutare sau cutare piesa, avem un playlist virtual care ne emotioneaza si vrem sa se intample asta si cu altii. Muzica it's a serious business. Ne luam foarte in serios cand e vorba de muzica, si e normal sa fie asa fiindca, da, muzica ne conecteaza, e un liant social bazat pe emotie.

Si daca totusi exista si o altfel de abordare? Daca partyurile si genurile de care aminteam la inceput ar exista? Ei bine, Circus din Carpati 1.0 promite sa fie pe undeva pe acolo. Daca in ritualurile orgiastice pagane de sfarsit/inceput de an erau abolite toate normele care tineau societeatea in viata, pentru a se elibera pret de o noapte de corsetul de reguli, in party-ul propus de Circus din Carpati 1.0 am impresia ca o sa facem cam acelasi lucru cu regulile nescrise de urban clubbing, alea care se iau in serios. O incursiune in kraut indian, mambo sudanez, ceva ritmuri de amfibrah spondeu (aka ritm de manele) si mai ales  in partea aceea de personalitate pe care DJ si artistii o pastreaza pentru ei, tocmai ca sa nu compromita luatul in serios. Cine sapa si asculta mult da peste tot felul de chestii savuroase care au nevoie de un context anume ca sa apara. Contextul asta e chiar Circus din Carpati.

Daca nu am asteptari prea mari, cred ca Khidja, Sillyconductor si Rekabu o sa ridice un val de pe aceasta lume ascunsa si funny. Khidja, eroii mei pe care i-am vazut punand doua nopti la rand, la modul serios si fun, au multe de aratat in celalalt DJ bag. Sillyconductor e un tip pe care l-am vazut apropiindu-se intotdeauna de muzica cu mult umor, cu o anumita detasare amuzata, deci o sa fie in elementul lui (risc sa afirm ca, proportional, playlistul lui de piese rare, obscure, surprinzatoare si autoironice e mai mare decat cel de trackuri serioase de clubbing). Iar Rekabu cu toate explorarile empatice pe care le face in rock progresiv turcesc din anii '70, cu istorii intregi de legaturi si increngaturi intre genuri, piese, artisti si muzica, are laptopul plin de suprize. Deci, nu mai ramane decat sa dam un refresh orgiastic la clubbingul de rutina, si poate sa ne distram in alt fel, in absenta regulilor consacrate.

Pentru cine vrea mai mult, aici e pagina de facebook a eventului. Ne vedem, care ne mai vedem, acolo.

Haules Baules 001 (Scurt interviu)

  Haules Baules 001- A1 "Buch" by HaulesBaules

Nu stiu daca Haules Baules (proiectul lui Logan Fisher -  DJ englez, producator, graphic designer si fondatorul Haules Baules Records) e analog sau digital si m-a bucurat ca a evitat elegant raspunsul la intrebarea mea (care devine obsesiva, desi nu e obsesia mea): ce echipament folosesti? Intr-adevar, echipamentul folosit de cineva nu e important, cata vreme piesa finala suna intr-un fel. Iar piesa aleasa aici, de pe EP-ul de debut al lui Haules Baules - cu intro-ul ei de 1 minut, cu evolutia lenta, cu arpegiatoarele si filtrele folosite cu o mana zen aflata in afara timpului - imi aduce aminte de energia tripanta a unei piese clasice de house, energia aia care te ia pe sus si te face una cu toata lumea din club, intr-un anumit moment din noapte. Am vrut sa aflu mai multe despre piesa, si mai ales de unde s-a inspirat. Mai jos sunt raspunsurile lui Logan, direct in engleza.

Logan Fisher aka Haules Baules: "Buch" is one track off the debut EP from Haules Baules. Most tracks I make start with a sample which I take from something non dance music related. "Argo" and "Hit Me Slowly" (celelalte piese de pe album) started like that. "Buch" however I just banged out after coming back from a dj gig that went well (I think it was with 8 bit boy). I was in the mood, wasn't really trying to do anything sincere, just a trippy club tune to break the monotony so to speak. It turned into quite a trip!

The Ep's coming out on vinyl, March 18th I think. It's the easiest way for me to get my music in front of the people I want to hear it. Record shops are still the best, most enjoyable way of discovering and buying music for me, even though living in Bucharest that doesn't happen as often as it used to. Everytime I visit a major city, it's the record shop where you'll find me.

The Ep is getting good support already from scene dj's such as Rodion, Mugwhump and Hardway Bros and I'm actually just posting a teaser for the 2nd EP on soundcloud right now."

The Ambassadeurs of a new sound

The Ambassadeurs e un tip din Brighton, muzician care evolueaza lejer intre dub, edm, hip hop, ambient, deci intr-o zona de downbeat. Nu e singurul si nu pentru asta e aici, ci pentru ca, intre piesele lui scoase pe un EP omonim aparut in nov. 2010, sunt si cateva care apartin noii paradigme downbeat: un spatiu sonor fara tensiuni, copilaresc asumat, cu toate naivitatile de rigoare, cu synth-uri care pulseaza in sincron cu beat-urile soft de hip-hop,  triluri 8-bit. Sound epurat de ideologia hip-hop a luptei de clasa, fara abisurile psihedelice ale ambientului, fara intelectualismul manierist al IDM, fara hedonismul de club, fara erotismul disco (soundul lui Rustie?). Are chiar si un remix la Ain' That Peculiar a lui Marvin Gaye, la fel de sexy in globul lui de cristal.

  Marvin Gaye - Aint That Peculiar (Ambassadeurs Reconstruct) by Ambassadeurs


  Klara by Ambassadeurs

  Can We Pretend by Ambassadeurs

Odissey - Who

O piesa din 1974 descoperita accidental, a unei formatii despre care nu am gasit nicaieri informatii... E scoasa in 1974, in UK, pe un single rar cu inca o piesa (Sad Face). E compusa de Robert Fitoussi si are versuri de Richelle Dassin, doua nume cu care Vangelis a colaborat in 1973 la albumul Earth. De altfel, Demis Roussos, partener al lui Vangelis in Aphrodite's Child, avea sa preia piesa pe un single din 1977. A doua piesa pe care nu am gasit-o nicaieri e compusa chiar de Vangelis, care isi foloseste al doilea prenume ca pseudonim. Pare ca single-ul e atat de rar incat nu exista informatii despre el pe Discogs si All Music. (Sub numele de Odissey figureaza o formatie din US, infiintata de doua din cele trei surori nascute in Virgin Islands care cantau armonie pe la nunti, botezuri si alte evenimente de familie sub numele de Lopez Sisters. Soundul nu are nici o legatura cu piesa de mai jos).Vezi mai jos si reeditul facut peste 25 de ani de Todd Terje, care lasa in urma orice feeling cosmic si sensibilitate prea accentuata pentru a creea un infectios track discosmic. Daca ai ceva mai multe informatii despre acest Odissey, please let me know.

Gil Scott-Heron goes XX

Nu as fi zis ca Gil Scott-Heron, cu puternica lui revenire de anul trecut dupa o absenta de 16 ani, (I'm new here la Insound), cu texturile lui grele, poetice si confesive de artist-poet al Americii fracturate si anxioase din '70-'80 se preteaza la ceva dance vibe stralucitor facut de un pusti de 22 de ani. Dar uite ca Jamie XX, percutionist si producator al trupei The XX, MPC master si remixer redutabil, o face. Albumul de remixuri a iesit tot la Insound, in acest an. E un dialog interesant, desi fugitiv, intre un iconoclast si un pusti teribil care, fireste, e ceva mai zgomotos in a-si pune amprenta post-dubstep pe opera maestrului al carui fan este. Lipseste complet o reinterpretare a celei mai grele piese a albumului: Me and the devil. Trebuie sa ai un background de homeless de bronx dependent de cocaina ca sa o faci.

Bulletproof acoustic

La Roux, un nume pe care il apreciez enorm pentru versuri, pentru voce si pentru remixurile facute in colaborare cu cele mai sonore nume ale scenei de dubstep din Anglia. Si un touch de comercial necomercial pe care nu stiu de unde sa il apuc dar simt ca e acolo (probabil vine din versuri si maniera personala de a canta - aproape ca o confesiune). Acum apare cu o aceasta inregistrare acustica a piesei Bulletproof in celebrul studio Abbey Road. Inca si mai multa caldura. Piesa, impreuna cu In for the kill tot in sesiune acustica va face parte din noua versiune Gold Edition, care va include versiuni demo, b-side-uri, fotografii inedite si, in general, material exclusiv. Poate fi descarcata pe iTunes sau se poate face comanda pe Amazon disc on demand.