Scena bucuresteana de ieri

In ziua de azi clubberii si fanii muzicii electronice cauta sa defineasca scena bucuresteana dupa genul proxim (Berlin, Londra) si diferentele specifice (n-avem sunet, n-avem oameni, n-avem bani, n-avem loc). Cautarea se face in cerc, cu multe frustrari si bobarnace virtuale, nemultumirea e mare, distractia pare mica - sau daca e mare poarta tot timpul o umbra de avorton - , iar felul in care sunt descrisi promoterii si aportul lor la cresterea scenei e cel putin ironic. 

Interviul de mai jos nu are legatura cu muzica electronica, dar isi gaseste locul pe acest blog fiindca aseaza intr-o perspectiva diferita ceea ce se intampla azi prin ceea ce se intampla ieri. E si o schita de etnografie istorica a felului in care oamenii isi petreceau timpul liber. La urma urmei oglinda e buna ca sa puna in context, iar daca acest context vine din alte vremuri capatam si viziunea unei evolutii. Sa trecem de locul comun al perioadei de aur interbelice, e in asta un paseism romantic care nu vrea sa se uite la detalii, care erau de multe ori tinichea curata. 

Uite cum stateau lucrurile ieri, cand oamenii cautau acelasi lucru ca si azi: sa se simta bine, sa iasa afara, sa asculte muzica, sa danseze si sa fie recunoscuti pentru ceea ce fac. Actorii si scenografia sunt aceeasi: avem "promoteri", artisti de calibru mai mare sau mai mic, mai populari sau mai elitisti, locatii mai scumpe sau mai ieftine, de cartier sau centrale, petreceri selecte de casa, sau afteruri exotice. Tipologia e diferita, fiindca, pare-se, cu cat valorile implicate sunt mai mari cu atat orgoliile sunt mai mici.  

"Amintiri din Bucurestii de altadata, evocate de un mare muzicolog: VIOREL COSMA (interviu Dia Radu)

"Pe Calea Victoriei mirosea a parfum frantuzesc"

"- Ne-ati vorbit de aristocratia vremii, dar cum era Bucurestiul oamenilor modesti, din cartierele cu tramvai si cismea?

- Sa stiti ca intreaga societate era marcata de o usoara burghezie. Dupa Unire, agricultura mergea excelent in tara. Oamenii se instarisera. Ii vedeai frecvent in restaurante, cofetarii si baruri. Lumea nu statea seara in casa. La 8 seara se pregateau de iesit. Mergeau cu familiile in cate doua locuri pe seara. Ieseau, de exemplu, la restaurant, unde mancau si ascultau muzica, iar apoi intr-un bar, unde beau si dansau. Vara mergeau la gradini. Duminica ieseau toti la plimbare, imbracati frumos. Pe Calea Victoriei mirosea a parfum frantuzesc. De la Palat pana la CEC curgeau rauri de oameni. Unii se opreau la cofetarii, sa comenteze pe cine au vazut, descantau cate trei ore o cafea, alaturi de prieteni vechi. Si nu costa o avere sa faci asta! Burlacii, pe atunci, mancau numai in oras! Nu trebuia sa fii om bogat ca sa-ti permiti.

- Unde se putea asculta muzica in vremea aceea?

Viorel Cosma

- Depinde de tipul de muzica. Intre razboaie, Bucurestiul rasuna de muzica. Da-i rusului vodca, francezului cafea si ziare si romanului muzica si mancare! Vor fi toti fericiti! Cine voia sa asculte muzica culta mergea la Ateneu si la Opera Romana. Sau la Sala Dalles, unde aveau loc concerte de muzica de camera si lieduri. Puteai sa-i asculti pe compozitorii si dirijorii Theodor Rogalski, Paul Constantinescu, Martian Negrea, Mihail Andricu. Oamenii astia mi-au fost profesori la Conservator, imediat dupa razboi. Erau toti scoliti la Paris, aveau eticheta si maniere. Adevarati intelectuali de rasa. Tot asta a fost perioada marilor nostri interpreti: pianistii Dinu Lipatti si Cella Delavrancea. Pe atunci se mai putea asculta muzica culta si in saloanele mondene ale marilor doamne, care dadeau serate muzicale. Chiar Cella Delavrancea organiza astfel de seri, la care chema lume buna, oameni de litere, muzicieni. Se serveau tot felul de prajiturele, de sendviciuri. La inceput erau prezentate tinerele sperante muzicale, care isi faceau numarul. Apoi urma un recital adevarat al unui artist deja afirmat. Cella era casatorita Lahovary, avea mari posibilitati financiare, isi permitea astfel de serate.

- Ati cunoscut-o pe Cella Delavrancea?

- Da, am fost si la ea in casa, pastrez si acum scrisorile de la ea. Era adorabila, inteligenta, sclipitoare, un om cu care puteai sa stai de vorba ore in sir si sa nu te plictisesti. Putea sa cante un repertoriu de 5 ore fara sa oboseasca. Avea o forta barbateasca aproape. Foarte buna prietena cu dirijorul George Georgescu, mi-a fost colega de catedra la Conservator. Ea i-a luat locul Marucai in inima lui Nae Ionescu. A trait 104 ani.

"Sa mananci peste batog si sa-ti cante Zavaidoc"

- Tot atunci insa e si perioada marilor succese ale muzicii usoare, perioada din care ne-au ramas cele mai bune romante, cea mai buna muzica lautareasca. Unde s-au lansat marii interpreti?

Cella Delavrancea

- Muzica usoara se asculta numai in restaurante. Existau in epoca saizeci si trei de restaurante cu muzica! Va dati seama ce pleiada de artisti la atatea localuri! Interpretii cantau la cel putin doua, trei restaurante si o gradina, pe seara. Faceau toti tururi. In felul asta, la un restaurant vedeai mai multi artisti. Restaurantele erau frecventate, si ele, de clase sociale diferite. Erau, pe de-o parte, cele de langa gara, unde cantau tarafurile Julea, Fanica Luca, Maria Lataretu. Catre centru erau gradinile de vara ale boierimii: la Bufet, la Sosea, la Bonaparte (Floreasca) sau terasa Otetelesanu, unde-i puteai intalni adesea pe Camil Petrescu, pe Sadoveanu, pe George Calinescu. Scriitorii erau oameni de lume, erau o breasla cu mult mai mondena decat a compozitorilor, de exemplu. Dar in fiecare cartier erau zece, cincisprezece carciumi, asa ca nu era nevoie sa pleci de acasa pana nu stiu unde, daca voiai sa mananci. La restaurantul Continental, unul din cele mai selecte (azi vizavi de hotel Novotel) canta Grigoras Dinicu. Daca, de exemplu, seara era concert cu Herbert von Karajan sau Yehudi Menuhin la Ateneu, impresarii ii duceau dupa aceea la Continental, unde ii lua in primire seful de sala, care le oferea un meniu gastronomic romanesc foarte rafinat si apoi ii invita sa asculte muzica. Si canta Dinicu numai muzica clasica pana la 11 seara, apoi trecea, treptat, la populara, la hore, sarbe, veneau guristii. Dupa 1 noaptea, se puneau pe dansat: tango, foxtrot, cha cha. Si daca respectivii mai voiau sa petreaca, se duceau la barul Zissu, unde era numai dans pana la 3 dimineata. La Zissu se beau numai bauturi scumpe, sampanii, vinuri frantuzesti, lichioruri. Acolo canta Jean Moscopol. Era un tip megaloman Moscopol. Vorbea frantuzit, se imbraca in culori tipatoare, ca la Paris, umbla cu esarfe si palarii de fetru. El nu canta decat in locuri bune, la cofetaria de pe Calea Victoriei, la Zissu la bar, la Parcul Trandafirilor. Nu canta niciodata in carciumi si bodegi.

Cristian Vasile

Acolo il gaseai pe Zavaidoc. Zavaidoc a cantat la Berbec si la Ciresica, langa Cismigiu, unde se golea tramvaiul. I se facea reclama: "coboara neamule, sa mananci peste batog si sa-ti cante Zavaidoc". Era un om mai simplu Zavaidoc, venit de la Pitesti. Dar avea o voce formidabila, de opera, cu niste acute de tenor. In alte restaurante cantau romante Ioana Radu sau Mia Braia. Erau surori. Ioana era o femeie simpla, nu era culta. Nu stia sa scrie decat cu litere de tipar. Mia facuse insa facultate. Erau fete de plutonier major, venite de la Craiova. Mia s-a casatorit cu Petre Alexandru, cu care a si cantat duete. Ioana a avut cinci barbati cu cununie. Avea o voce fantastica. Fuma cate un pachet de tigari pe ora si bea cafele pana nu mai putea. I se ingrosase vocea ca la barbati. La romante, n-a egalat-o nimeni, niciodata. Vedeti, lumea stia sa se si distreze pe atunci. Se muncea pe branci, dar aveau si bucurii. A ramas celebru in epoca un personaj cu bani si foarte petrecaret, care obisnuia sa mearga seara pe la 10 pe Soseaua Kisseleff, unde era un sirag de terase si restaurante: la Bufet, la Visoiu. Lua taraful cel mai bun, angaja sapte, opt trasuri, instala cantaretii in doua din ele si in restul pe ceilalti cheflii din restaurant si mergea la margine de Bucuresti, unde el avea o vie, sa chefuiasca toata noaptea cu vin de Valea Calugareasca. Si avea si o tacaneala omul asta: urca lautarii sa cante in cei doi stejari din curtea casei. Va puteti imagina ce chefuri se incingeau!

"Cand incepea sa cante Maria Tanase, toata lumea lasa lingurile jos"

- L-ati amintit pe Grigoras Dinicu, varful muzicii lautaresti, cel care a influentat atatea generatii de interpreti. Ii dedicati multe pagini si in cartile dvs.

- Pe Dinicu l-am cunoscut tarziu, in 1946, era deja bolnav de cancer la laringe. Suferise si doua operatii. Am mers de mai multe ori la el acasa, sa stam de vorba, dar in ultima perioada, nici nu mai putea vorbi, ne scriam intrebarile si raspunsurile pe bloc-notesuri.

Maria Tanase pe scena

Dinicu era un lautar umblat, un om care se scolise, care facuse Conservatorul, intalnise multa lume buna, canta pe la ambasade, pe la festivaluri. Hora staccato a lui e inegalabila si azi. La inmormantarea lui Dinicu, era asa de multa omenire, ca s-a intrerupt circulatia de pe strada Finlanda, unde locuise, si pe Soseaua Stefan cel Mare, pana la Lizeanu. Au venit 400 de lautari din toata tara cu tambal, contrabas, violoncel, viori, si de la casa lui pana la cimitir i-au cantat tot repertoriul. A fost fabulos. Parca a explodat tot Bucurestiul de muzica. Nici Maria Tanase n-a avut asemenea funeralii.

- Cu Maria Tanase ati fost coleg de catedra la Liceul de Muzica. Era asa de teribila precum se spunea?

- In 1953, cand a fost numita profesoara la scoala de muzica, Maria canta la optsprezece restaurante pe noapte. Avea sofer care o astepta in fata. In spate, pe bancheta,

era Faramita Lambru cu acordeonul - unul mic, negru, prost si gaurit. Ii zicea Maria: "Da-te, mai, mai incolo, ca ai acordeonul spart si-mi faci curent". Pana la urma, i-a cumparat ea unul mai bun. Faramita era peste tot umbra Mariei. La 9 seara, erau la Cina, la 9.20 la Continental, la 10 fara un sfert, la Bufet. Cand incepea ea sa cante, toata lumea lasa lingurile jos. Nu misca nimeni, timp de cincisprezece, douazeci de minute. Faramita ii stia perfect repertoriul, nu trebuia sa i se spuna decat: "do diez!", "sarba!", "fa!". La restaurantele bune, avea un repertoriu elevat. La miezul noptii, ajungeau si la carciumi.

Faramita Lambru

La Maria Bortoasa, in Calea Grivitei, canta cantece porcoase, din vremea lui Anton Pann. Fiindca erau multi care o stimau si o invitau la masa, spre dimineata, se intorcea la cate un restaurant, cu Faramita alaturi. Mancau si cantau amandoi, pentru cate zece prieteni. Era o femeie teribila Maria, sclipitoare, captivanta. A fost casatorita cu mosierul Clery Sachelarie, dar Maria nu era o femeie de tinut in frau. Era o sfarleaza. A trait cu prim-ministri, cu ambasadorul Germaniei la Bucuresti, a fost implicata in spionaj, chemata in Turcia de presedintele Turciei. Era o femeie arzatoare, care se daruia mult. Nu se intalnea cu tine doar ca sa te sarute pe frunte.

- Tot in vremea cand Maria Tanase fascina Bucurestii cu vocea ei grava, orasul fremata sub acordurile "Zarazei". Cum s-a nascut legenda acestei femei atatatoare?

Ioana Radu

- "Zaraza" a devenit celebra in interpretarea lui Cristian Vasile, pe care l-am mai prins in viata. In 1929, in Uruguay, s-a tinut un concurs de compozitii, iar premiul doi a fost castigat de aceasta melodie, compusa de un oarecare Benjamin Tagle Rara. De acolo, melodia a ajuns la Paris si a fost auzita de lautarii romani, care i-au cerut lui Nicolae Kiritescu sa scrie niste versuri. Kiritescu nu a facut o traducere. A pastrat din textul initial doar cuvantul Zaraza, care nu era, in original, decat un indemn de manat boii, un fel de "hais, cea!" Nu stia el asta atunci! Cum nu a stiut nimeni. El a facut din Zaraza "un poem de nebune dorinti", portretul unei femei irezistibile. Tot el a inceput, la un pahar, sa raspandeasca legenda ei: Cristian Vasile s-ar fi indragostit nebuneste de o femeie, pe care apoi cineva, intr-o noapte, ar fi omorat-o. Scriitorul Mircea Cartarescu a dus legenda la rafinament. Zaraza ar fi fost incinerata, iar urna cu cenusa ei ar fi fost furata de insusi Cristian Vasile, care, in amintirea iubirii lor, a inghitit cate o lingurita din ea, in fiecare zi, timp de un an de zile.

Foarte departe de ce-am fost candva...

- Domnule profesor, in incheiere as vrea sa va mai adresez o intrebare. Credeti ca Romania va ajunge vreodata sa egaleze perioada aceasta, interbelica? Mai poate fi luata de romani drept reper sau e mai degraba un model depasit?

- Din nefericire pentru poporul roman, ne aflam intr-un stadiu cu mult inferior epocii de atunci. Nu mai avem in primul rand bunastarea de odinioara, care permitea oricarui om de rand accesul la cultura si la viata mondena. Am pierdut constiinta patriotica, iar asta e una dintre cele mai grave pierderi. Nu ne mai intereseaza tara asta, probabil pentru ca nu mai avem nimic de revendicat. Ne-am pierdut valorile, traim intr-o confuzie totala a lor, asa cum se poate vedea si la evenimentele astea, de tipul Zece pentru Romania. Ne-am pierdut simtul estetic, dorinta de a trai frumos. Am pierdut respectul pentru oamenii cu adevarat valorosi, care au realizat ceva pentru omenire. Marii inventatori, marii doctori, muzicienii, scriitorii, pictorii nu mai sunt azi respectati si recunoscuti. In Academia Romana exista un singur membru corespondent in domeniul muzicii. Ne-am pierdut modelele, care azi traiesc retrase si refuza sa apara la televizor, de teama sa nu se compromita.

Un obicei care s-a pierdut: dansul in restaurante

Ne-am captusit cu modele false, modelul omului care reuseste usor, care se descurca, care stie sa faca bani. Ne-am pierdut moralitatea. Ne-am pierdut manierele si educatia. Am uitat sa ne mai imbracam frumos, sa ne mai purtam elegant. Am pierdut - nu burghezia materiala, ci burghezia spiritului, nobletea spirituala. Traim azi intr-un mediu semicultural si parvenit, impulsiv si brutal. Suntem departe, foarte departe de ce am fost candva. Iar eu nu pot sa fiu decat frustrat si trist. Ma simt exponentul unei lumi in destramare. Dar am credinta ferma ca ceva se va schimba intr-o zi, ca vom ajunge la o societate cu respect pentru valoare, prin care sa construim alta Romanie, la nivel spiritual. Asta e ceea ce ne lipseste la momentul actual.

La 30 martie, Viorel Cosma va implini 88 de ani. Este doctor in muzicologie si, de-a lungul timpului, a fost distins cu Premiul Academiei Romane, cu Premiul International al Criticii Muzicale Artjus din Budapesta si de zece ori cu premiile Uniunii Compozitorilor. Este autorul a 99 de carti de muzicologie, lexicografie si critica muzicala. A cunoscut personal aproape zece mii de interpreti, compozitori, dirijori, lautari si muzicologi din Romania. Lucreaza in prezent la "Enciclopedia muzicii romanesti", lucrare de proportii, programata pentru 10 volume a cate 500 de pagini fiecare, in formatul "Enciclopediei Britanice".

(Interviu realizat de Dia Radu, in Formula As nr. 956 (6), 11-18 februarie 2011)

New video - Terranova/I want to go out

“I Want To Go Out” is an acid house anthem of the highest caliber, an ode to nightlife, a possible mantra for all of us. Check out the truly twisted new video clip put together by killthetills". (via Kompakt) 
De pe meterezele white working class clubbingului, Mayer & gashka livreaza inca la Kompakt piese pentru luptatorii de weekend. Text bombastic si pompos (blame it on the hype machine), dar piesa cu usorul ei regret ca nu traim intr-o lume cu doua vineri si doua sambete pe saptamana pulseaza frumos in limitele unui sunet acid aflat la a doua tinerete. 

Thundercat - The Shenanigans part 1 (mixed by Flying Lotus)

“Lots of people ask me about Thundercat, and how I come to know this guy. Thing is you’ve been hearing him for years and probably didn’t even know it. He’s one of the most talented bass players I’ve ever witnessed and I’ve been blessed to have worked with this guy on ‘Cosmogramma’ and ‘Pattern+Grid World’. Since then Thunder has been like a brother to me and feels like the other half of my brain in the studio. I thought it would be good to get you familiar with the man who’s contributed his unique sound to so many records I love. Here’s some things, a prelude to the LP. Some new, some you might know, some we may never release.” (Flying Lotus)


M-am invatat prost cu podcasturile si mixtapeurile artistilor non-dj care fac  montaje transversale si impredictibile si lipesc unele de altele piese pe care un dj nu le-ar alatura nici in cele mai alterate stari de constiinta.  Iar  albumul Cosmogramma de anul trecut al lui Flying Lotus a ridicat standardul de ascultare a albumelor de electronica la un nou nivel. The Shenanigans e unul din mixtapeurile acelea care se ridica la standardul amintit. Facut de Flying Lotus pentru  albumul de debut al lui Thundercat,  e o colectie debordanta de jazz, riffuri ultrarapide de bass, groove-uri laidback si celebrele signature beaturi ale lui FlyLo. E un trip sonic impregnat de un sound solar si de un spirit jucaus atat de  infectios incat te gandesti ca in device-urile de la Brainfeeder e un strumf wonky care a supt heliu in loc de lapte. Strumful asta il regasesti cam in tot ce iese de la casa de discuri a lui FlyLo si e patronul sonic al L.A.-ului. 


Steve Bruner aka Thundercat (24 y.o.) este basistul ala care a colaborat cu FlyLo pe Cosmogramma, a fost in trupa  Suicidal Tendencies,  a facut ceva si cu Erikah Badu, e parte din trupa de hip hop si soul Sa-Ra Creative Partners din LA si e fiul bateristului  The Temptations. Asadar, avem doi prieteni de varste apropiate (Steven Ellison are 28 de ani si e nepotul lui Alice Coltrane si varul lui Ravi Coltrane) care au mancat muzica cu cornflakes si comicsuri pe paine (de unde si numele de scena) si care se intalnesc intr-o sesiune in care se joaca de-a texturile si ritmurile ca un magician din Loco Roco.   Daca Cosmogramma lui Flying Lotus e albumul pe care il ascult cu respiratia oprita de fiecare data, acest mixtape e progresia logica dupa el.


Later edit: de cand m-am apucat sa scriu postul si pana l-am terminat a aparut si The Golden Age of Apocalypse, albumul lui Thundercat la Brainfeeder. Mixtapeul mi se pare deasupra lui.

Autsaid3r - Autobuz/Night Shift (podcast).

Autsaid3r - Autobuz/Night Shift (a boingbumchak sonic encounter) by Alex Bratianu on Mixcloud

Nu stiu ce se intampla cu toate piesele ascultate intr-o perioada, cu atat mai putin cu cele ascultate intr-o viata. Stiu ce se intampla punctual, dar cum se mixeaza ele in subsoftul personal asta e altceva. La tempoul imprevizibil al starilor, dincolo de lecedeul egoului e o lume fantastica in care subbasii se transforma intr-un fel de marmelada sonica centrata spre sine ca o gaurica neagra, iar sunetele de sintetizator si texturile sofisticate se destrama si plutesc intr-un zbor microcosmic ca sa imbrace homunculusii privati care isi traiesc dramele si iubirile interioare ca un bebelus in bolboroseala pantecelui. Acolo piesele isi schimba sensul prin contagiune cu tot ce le inconjoara, de la amintiri blurate la tehnologie recenta. Iar niste acarieni ai memoriei le paraziteaza si le mananca tesatura care le structureaza lasandu-le doar aparenta integritatii si singularitatii, cand de fapt ele sunt doar holograma fara substanta a ceea ce au fost odata.

Greseste cine crede ca noi suntem subiectii pasivi ai muzicii, sau ca muzica e o lume inchisa ermetic in frecvente care o salveaza de materia din afara ei. Cat timp avem calculatoarele si hardurile oprite, playlisturile ne sunt accesate de o instanta impersonala de pe net, un megamind cibernetic in devenire, amorf, jucaus si semiconstient, care viseaza in sample sonore si vizuale puse random cap la cap, avand o deosebita atractie pentru filme vechi.

Bla-bla-bla fiind zise, enter Autobuz/Night Shift mixtape, un proiect din 2011 care se prezinta in doua forme: un mixtape de 45 minute (dupa formatul clasic al casetelor) si un videomix parazit. Daca e adevarat ca ne indreptam spre viitor privind prin oglinda retrovizoare a trecutului, Autobuz - Night Shift face asta din plin si intr-un sens pe care dintr-o lene conceptuala si trendy l-as numi ecologic: toate imaginile folosite sunt luate din filme vechi, filmulete, documentare si inregistrari personale de pe youtube care au fost alese, ordonate si editate in functie de materialul audio. Autobuz le aduna pe toate ca balena din poveste. Iar materialul audio e o suma de piese foarte noi, combinate cu cateva piese cult mai vechi, reprezentand o parte din playlistul perioadei recente in care am calatorit suficient. Audio mix only aici. Video aici. Recomandat doar pentru sesiuni de noapte.

O radiografie a scenei bucurestene: promoteri usor confuzi, public usor frustrat. Si o scurta istorie a clubbingului din Bucuresti.

Intre agonie si ecstasy
E o stare de asteptare si nemultumire maraita care uneori apare si in online alteori e scuipata pur si simplu in toiul unui gig, legata de organizatorii de eventuri si de publicul de muzica electronica de pe Dambovita. Unii zic ca respectivii n-au idei, altii ca se inspira flagrant din succesele recente ale concurentei, altii ca ce a fost odata nu mai e din cauza ca publicul s-a stricat, adica nu mai prezinta omogenitate si lasa sa se intrevada chiar gusturi indoielnice. Si, in timp ce Liberty Parade strange intre 65.000 si  80.000 de oameni iar The Mission in mod obisnuit undeva intre 5000-10.000, restul promoterilor de evenimente cu muzica electronica se bat in Bucuresti pentru ceva intre o mie si doua-trei mii de oameni (cifra atinsa doar la un festival care dureaza trei zile). Asteptarea se lungeste si mantuirea electronica pare sa nu vina, cu toate ca Bucurestiul pare a avea un salvator local, cel putin pentru moment, un deus ex Maschine.

E ca in povestile urate ale capitalismului despre putinii miliardari si multii saraci. Saracii in cazul asta ar fi zecile de mii de participanti la orgiile unor stiluri care ar trebui sa fie de mult defuncte, dar care storc ultimele zeci de mii de euro din tot ce a fost odata cultura superstarDJ. Vorbim de The Mission & Studio Martin, Liberty Parade si Sunwaves. Miliardarii ar fi cei cu gusturi mai cultivate, care se abtin de la progressive house, progressive trance (cei enumerati mai sus), precum si de la post drum&bass post dubstep (adica ce e promovat de Dropdread) si asculta tot ce e mai indie si mai non mainstream in electronica. Ei sunt cele maxim 6000 de maini pe care organizatorii de eventuri se chinuie sa le vada agitate prin atmosfera sonora a gigurilor propuse.

Se incearca fuziuni (Rokolectiv Chestionabil) sau cum se zice in marketing extensii de brand (Yours Truly creat de The Mission), dar miscarile astea de cucerire a noi teritorii si de gasire a identitatii de promoter  (care isi exprima afinitatile muzicale dar vrea sa iasa si pe profit) nu sunt de cele mai multe ori argumentate public, lipseste firul rosu care leaga alegerile artistilor si atunci totul pare haotic. Azi chemi un public, maine altul, oamenii si stilurile se amesteca, identitatea se fragmenteaza; credeam ca traim intr-o lume sigura in care Kristalul nu se hibridizeaza cu Rokolectivul, Berlinul cu Bamboo-ul, Gaia cu Martin si Fratelli cu MNAC. Promisiunea contemplatiei intr-un cerc intim a soundului preferat e amenintata de fiecare pereche de picioare care calca la noile evenimente, picioare care il poarta, in materialitatea lui misterioasa pe celalalt, pe cel diferit, pe eu-nu-sunt-ca-tine-ci-dintr-o-lume-diferita. De unde confuzia dureroasa a promoterilor care nu mai reusesc sa isi satisfaca publicul pe care credeau ca l-au pus in tarc dar care se intarca singur de la presupusa fidelitate fata de un brand de event.

Cum a ajuns Bucurestiul sa fie capitala house nation
De unde au aparut saracii de mai sus, de unde miliardarii si de ce confuzia. Istoria partiala si subiectiva spune ca, dupa 1990, Bucurestiul a cunoscut una din multele replici mai mici a tot ce a fost The Second Summer of Love-ul britanic si Love Parade-ul din Berlinul anilor 1989. Toata lumea stie povestea cu acid house partyurile in care MDMA era consumat in masa,  cu Madchester si Hacienda, si rave-urile de zeci de mii de oameni, de scoaterea lor in afara legii in 94, in Anglia. A fost probabil perioada de aur a unitatii de masa mediate de MDMA si de un stil de muzica noua non-violenta care mai avea cativa ani pana sa se sparga in zecile de subgenuri pe care le ascultam astazi. Visul oricarui promoter, dar si un vis secular urban, cu radacini in comuniunea psihedelica hippie: al unirii dincolo de aparenta, gusturi, rasa, sex sub influenta unui singur gen de psihoactive legale si a frecventelor unui singur gen muzical asupra caruia nu exista controverse.

Ei bine in 1993, cu un an inainte ca rave-urile de masa sa fie scoase in afara legii in Anglia, in Bucuresti se deschidea Studio Martin, primul promotor al noului sound - house-ul care nu se auzea in niciuna din discotecile Capitalei. Nu am multe detalii despre ce si cum, insa toata lumea stie ca printre organizatori si promotori era si DJ Vasile, care a lucrat multa vreme la ProFM. Probabil datorita lui si altora, nedocumentat dar mai mult ca sigur, Generatia Pro (pro-gresista) s-a suprapus cumva pe conceptul de "house nation", doua sintagme lansate cu succes de MediaPro. "House nation" a fost un produs destinat mass marketului: compilatii pe casete de muzica house. Destul de rapid house-ul a devenit un curent mainstream tocmai datorita expunerii pe canalele media clasice si cu audienta larga. Un singur club, un singur stil de muzica (clubul The WEB, alternativa la tot ce era house si techno a aparut tarziu, cred ca prin 1998), asa ca au fost cinci ani buni in care urechile s-au format pe beaturi 4/4. Rosario Internullo a venit in Romania si a organizat primul afterhours in Zerillo's in 1998. In Bucuresti activa si Karma tot in acea vreme. Totul era 4/4.

Educatie cu big sound si superstarDJ
Working middle classul progresist reprezentat in special de cei care lucrau in industria advertisingului si media si-au luat dozele buna de vacante la Ibiza, au adus cu ei muzicile de rigoare si factorul cool asociat si au fost expusi acolo supercluburilor si supestarDJdomului - locul unde se consuma tot house, tot techno, in toate variantele progressive sau nu. Asa ca in 2000 a aparut primul organizator serios cu brand si strategie comerciala: The Mission. In conjunctie cu renumele Studio Martin si beneficiind de un know-how de comunicare si advertising, The Mission a dus mai departe educatia 4/4 inceputa mai devreme. Asa ca in curand toata lumea a ajuns pe house. Pana sa apara Kristalul in 2002, care a continuat cu Sunwaves sa sape aceleasi transee ale rezistentei house, pana sa apara minimalul cativa ani mai tarziu, toate sinapsele audio mainstream si gustul pentru un anume tip de clubbing, nepot de Ibiza si big club sound cu afterhours la pachet, s-au ingrosat dincolo de orice imaginabil. In total, 9 ani de vesela dictatura techno/house/progressive.  Acum, house=party=clubbing pentru orice taximetrist care isi cumpara Buddha Bar si compilatii ATB din benzinarii.

(Las la o parte Underworld, Basement Jaxx, The Chemical Brothers, Chicane, Fatboy Slim, Groove Armada si toti ceilalti pionieri sau Booka Shade, Trentemoller, Simian Mobile Disco etc. din al doilea val de trupe star.; ei nu au schimbat reteta The Mission, fiind carligul mainstream de agatat si pe cei care nu sunt chiar atat de into house/techno dar care sunt curiosi sa vada gigantii. Reteta The Mission a fost, si inca ramane, daca ma uit pe lineup-ul de sambata - cu Paul van Dyk, Moby, Above&Beyond - aceeasi: nume grele din epoca superstarDJ pe zona house/techno si nume consacrate din electronica de larg consum. DJii adusi se apropie periculos de varsta de 40 de ani, iar decenta noului stil de clubbing spune ca asta e varsta la care e cazul sa te sa te retragi. Problema este ca mostenirea inertiala a tuturor acestor ani de monocultura inca mai face sa sune masina de incasat bani - s-au alaturat si sponsorii mari, brandul e copt si inca se va mai mulge bine la el. La a 9a si respectiv a 11a aniversare Sunwaves si The Mission au pe line-up pe Lee Burridge, Paul Van Dyk si Moby. Sa nu se mai zica ca tinerii nu ii asculta pe batrani).

Leftistii si restul neinregimentat al lumii bucurestene
Asadar, de o parte, cei mai redutabili promoteri joaca cu asii mainstreamului, avand in rindurile lor doua radiouri comerciale (Vibe, Dance), doua cluburi bucurestene cu istorie (Studio Martin si The Kristal Glam Club), doua agentii de booking: Mango si Sunrise, doua site-uri (nu in regim exlusiv) - Nights.ro si Beatfactor, si foarte multe relatii. + destui bani ca sa iasa in offline cu promovarea. E toata artileria grea a comunicarii aici.

The Mission a inteles totusi ca mai exista si publicul de prestigiu asa ca incearca sa intre pe zona care pana acum a fost crescuta de Chestionabil si Rokolectiv. Prima miscare: creeaza un nou brand de petreceri, Yours Truly si face un gig cu Nicolas Jaar, incercand sa repete succesul Jointului Chestionabil care l-a avut ca invitat pe acelasi, tot in acest an. Pentru Mission, bestia cu peste 15,000 de like-uri pe Facebook (fara a pune la socoteala Studio Martin) e o miscare rapace avand in vedere ca aceasta zona muzicala, mult mai aglomerata ca stiluri e de fapt mult mai saraca ca si audienta: asa cum comenta un organizator e vorba de doar 7-800 de oameni, dintre care doar 150 sunt cunoscatorii adevarati, dintre acestia jumatate nu mai au fonduri iar jumatate sunt blazati (dupa M.B).

De cealalta parte, noii promoteri trebuie sa se bata intre ei dar si cu liderul din mainstream pentru un public mult mai restrans si mai pretentios, care a crescut in zona de intersectie si experimentalism care s-a numit The Web, mama si tata a tot ce nu e Mission, Kristal si Studio Martin in Bucuresti. Dintre ei, Rokolectiv si Chestionabil, care s-au unit anul trecut sunt cei mai vechi. Reteta lor nu mi-e clara. Pe de o parte aduc nume care sunt ultrahype acum, pe de alta aduc nume care fac parte din discografia serioasa si obligatorie: un Ben Frost sau un Black Devil Disco Club. Si pe de alta parte aduc chestii experimentale cu un picior in avangarda, care se ruleaza si in festivalurile de afara si care au o componenta live deosebita. Mizeaza pe aceeasi lipsa care face parte din adn/ul cultural urban bucurestean: am pierdut niste nume, am sarit de o perioada, au trecut pe langa noi la vremea lor pionierii muzicii, asa ca se poate capitaliza pe aceasta nevoie de recuperare. Doar ca din asta iese tocmai acel ghiveci de publicuri care o sa se sfarseasca pana la urma cel putin cu violente online. Dar, desi eclectic si controversat, brandul se coace si curand va avea parte de un sponsor serios. Dupa care va trebui ca mica tara Rokolectiv Chestionabil sa isi deschida portile imigratiei pentru toti cei care, dupa varsta de 30 de ani se vor fi saturat de dictatura house de la Martin si Kristal si se vor refugia in tinuturi sonore mai democratice.

Altii sunt mai single minded si mizeaza pe aceeasi capitalizare care vine de data asta din forjarea pe un stil de muzica. De exemplu disco, in toate variantele lui nu, space, revival etc. Disco are aerul ca e dincolo de stil si e mai mult o stare, inglobeaza si sexy si glamour, si putina nostalgie retro si intimitatea unui club mic. Asa ca e un teritoriu care isi pastreaza bine nisa si granitele, desi aceste granite se impart intre The Bubble si Color si Circus din Fratellli Mic. Aerul retro pare, si trebuie sa insist asupra acestei pareri care e foarte subiectiva, pare deci ca evita orice face off cu prezentul ambiguu, controversat si generator de anxietati pe care il traim, ca sa se retraga intr-o lume conotata pozitiv, a muzicalitatii si a unui stil de viata, ei bine, apus.

Nu asta face Maschine, acest deus al soundului care te priveste in fata bine ancorat in secolul XXI. Devine un pic, putin de tot monomaniac cu toata aceasta alegere de muzici wonky, fracturate si brainy, dar poate fi si o miscare inteligenta pentru ca e o muzica dintr-un val destul de recent si care capteaza un public pe care ceilalti nu l-au atins. E un public care daca nu va fi tinut cu forta in tarcurile wonky, skwee si hiphop instrumentaliste va fi fidel si recunoscator si pe mai incolo (Circus s-a suprapus uneori pe acest public cu Tokimonsta, incercarea de a-l aduce pe GoldPanda si cu Nosaj Thing. Despre Circus nu pot spune mai mult, pentru ca as fi subiectiv. E cert ca isi cauta si el locul, incercand sa impace marketingul cu afinitatile muzicale).

Problema cu acest focus pe un singur gen de muzica e ca da sentimentul de ingradire si de apartenenta la ceva intr-o lume care se vrea din ce in ce mai fluida si mai linkabila, ca sa folosim un barbarism. De-asta si evadeaza unii si altii din cand in cand din grupurile de care ar apartine teoretic, pentru ca, in vremea asta, e vorba mai ales de sociabilitate si socializare, legaturi, relatii, prietenii, hanging out si a fi perceput bine. Iar legea e ca daca mergi in locuri bine, cu artisti bine esti perceput bine. Asta se intampla insa doar in teorie. In practica, deocamdata e o sursa de frustrari si frecusuri mentale interne reciproce.

In loc de concluzie
Era usor pe vremea cand nu existau internet si downloading ci doar cateva nume mari, referinta pentru toata lumea distribuite pe canale clasice si controlabile. Un eveniment cu un big gun din trupele anilor '90 sau cu un superstarDJ era o lovitura sigura. Toata lumea era fericita. Ne placea house/techno si minimal, primeam house/techno si minimal de la zeii usor pompati ai genurilor, sub toate formele. Vibe/ul insa s-a dus, muzica care se face astazi de producatorii romani comerciali si pe care o auzim la Zu si Kiss este o transpunere a tuturor schemelor folosite in Ibiza anilor de glorie a clubbingului de masa asa ca toata stralucirea unicitatii a disparut, lasand in schimb loc unei pastise localizate in popcorn si a unei uniformizari mai mult sau mai putin apasatoare. Asta in mainstream si offline. In online si cultura electronica care e inca invizibila pentru presa scrisa sau TV (hai cu scandalurile!) lucrurile au ramas in suspensie. Si pentru ca in online publicul face mai nou si schimb de emotii nu doar de informatii, e greu sa controlezi si sa prevezi hype-ul sau sa macar zonele de intersectie ale preferintelor sparte in mii de eclectisme obscure.

E putin penibil ca dupa atentatele din 9/11, dupa criza financiara, dupa razboaiele interminabile si toata nebunia nationalista si extremista la care asistam, plus politicianismul nostru canceros si tot climatul asta de saracie materiala offline si bogatie virtuala online - e putin penibil sa mai asculti un sound de house progresiv triumfalist, expresie a unui consumerism hedonist optimist si naiv in acelasi timp. E un sound gaunos, si de fiecare data cand ascult compilatii sau piese ale autorilor din nu:breed/Ibiza like am impresia ca ascult muzica data la maxim intr-un club gol: o risipa de tehnologie si logistica care nu e nici smart nici ecofriendly, si in ultima instanta are ceva inuman care spune consuma, sparge-te si ia-o de la capat. E o aroganta in house care nu se mai justifica de contextul actual. Dar energia indiscutabila a muzicii, plus comunicarea masiva in media clasice fac ca acest stil de muzica sa fie inca apealing pentru cei carora nu stiu daca le pasa foarte mult de contextul geosocioeco, cat de afirmarea si gasirea unei identitati, sau a evadarii in altceva, nu e prea clar.

DJii superstar imbatranesc (e adevarat ca Romania e un cimitir al elefantilor din punct de vedere muzical - multe trupe reinvie ca sa dea un ultim concert la noi, asa ca aici o sa poata veni Tiesto, Ferry, Paul Van Dyk , Villalobos si restul si peste 15 ani), stilurile se hibridizeaza reciproc intr-o cotzaiala exponentiala si direct proportionala cu numarul de fani de pe retelele sociale. Si, nu in ultimul rand e foarte multa informatie, atat estetica/contemplativa (adica cand descarci muzici, citesti reviewuri si asculti) cat si lucrativa (adica ai programe, scule ieftine si tutoriale de facut muzica) asa incat sa platesti enorm pentru un act electronic care iti poate fi livrat si de un conational nu mai e o optiune prea atractiva. Plus ca e misto sa ai tipi ca Monty, Herne, Huzur, Aeromaschine care inoata sincron pe un val post post orice.

Promoterul care reuseste sa gaseasca echilibrul intre discretia unor producatori care imbina bedroom feelingul cu noul context de clubbing in care conteaza autenticitatea si raportul optim dintre mijloace si expresie joaca pe o carte foarte buna. Pana atunci, bajbaim, ne calcam pe outfit si speram ca bogatia din online sa se transfere cumva si in logistica cluburilor si in larghetea de inima cu care ii primim pe strainii-ceilalti. Sau ei pe noi.

Burundi Black by Mike Steiphenson & Iliesco

Ascultata in Viena prin 2000, intamplator, intr-un record shop obscur. M-a marcat, mai ales dupa ce i-am aflat mult mai tarziu povestea, odata cu inventia Wikipedia. Oh, fericite vremuri pentru urechile care puteau sa asculte muzica fara sa dea atentie zgomotului de fond creat de hype, comunicate de presa si bloguri! Citez desigur de pe Wikipedia:

"The original source of this tribal rhythm is a recording of 25 drummers, made in a village in the east African nation of Burundi by a team of French anthropologists. The recording was included in an album, Musique du Burundi, issued by the French Ocora label in 1968. It is impressively kinetic, but the rhythm patterns are not as complex as most African drumming; they are a relatively easy mark for pop pirates in search of plunder. During the early 1970s, a British pop musician named Mike Steiphenson grafted an arrangement for guitars and keyboards onto the original recording from Burundi, and the result was Burundi Black, an album that sold more than 125,000 copies and made the British best-seller charts... Adam and the Ants, Bow Wow Wow, and several other bands have notched up an impressive string of British hits using the Burundi beat as a rhythmic foundation. But the Burundian drummers who made the original recording are not sharing in the profits. Nobody told them to copyright their traditional music, and trying to obtain copyright for a rhythm would be a difficult proposition in any case." (New York Times, Robert Palmer, 1981)

Deci, poliritmie din Burundi, live cu 25 de tobari, prelucrata de producatorul de pop Mike; conteaza mai putin ca a vandut 125.000 de copii si a ajuns pe locul 30 in charturile UK, ca a fost reeditata in 1981 si prin '90. Sau ca a marcat popul perioadei '80 (cum am aflat tot de pe WKPD), mai ales pe Adam & The Ants si trupa Bow Wow Wow a lui Malcolm McLarren, impresarul Sex Pistols. Combinatia de pian, bass electric, percutie si vocile de pe final ma ating acum, ca si atunci, indiferent de toata povestea din spate. Mi-am adus aminte de piesa zilele astea, tot vorbind de sharing si illegal shit. E foarte bine.

Ganduri partiale despre electronica si Romania

Aud des ca scena de electronica e mica, ce sa facem sa o crestem si alte lucruri similare.  Sau cel putin exista acest regret tacit ca nu exista resurse umane pentru ca numarul fanilor muzicii electronice sa fie mai mare...

Ma intreb de ce ar fi si cum ar fi posibil asa ceva, in special in contextul numit Romania. 

Cateva raspunsuri/ganduri si ipoteze:

In primul rand, e mult mai eficient din punct de vedere al relationarii sa asculti muzica pe care o asculta cea mai mare parte a lumii din care faci parte. Sansele sa poti purta discutii, raporta activ la un context social, lega prietenii etc sunt mult mai mari daca esti fan al muzicii la care are acces cea mai mare parte a lumii. O "cultura" (aka cunoastere muzicala variata) e in consecinta mai profitabila. 

***

Folderele si ipodurile tinerilor care folosesc muzica ca si liant social, cum e si firesc, e plin de lucruri foarte diverse. Pentru puristi ai genului, e incredibil cum pe acelasi hard stau pop, manele, minimal, hip-hop, rock, punk, alternative samd, de cele mai multe ori reprezentate doar de cateva piese si nu de albume intregi. Un studiu pe genurile de muzica de pe hdd/urile userilor de DC+ ar fi foarte interesant.

***

Muzica electronica, in cea mai mare parte, e o muzica instrumentala. Nu ca versurile sunt ascultate cu atentie, studiile arata ca dimpotriva. Dar fara apel la o rationalitate minima, un carlig verbal de care sa te agati, si care sa existe doar ca simplu fundal pentru actiuni ulterioare, muzica electronica si felul in care e consumata reduc spre zero comunicarea verbala. Tinerii care asculta manele si hip-hop si alte piese cu versuri in romana probabil ca o fac si pentru ca acea muzica exprima niste valori intr-un mod verbalizat, cu cuvinte. Chiar daca ideologia prezenta in versuri nu e analizata cu atentie si constientizata, versurile functioneaza ca o haina. Nu te gandesti la materialul din care sunt facuti pantalonii. 

***

Se asculta tare, invaziv si in conditii care de cele mai multe ori altereaza perceptiile. Nu te poti exprima decat fizic (dansand) atunci cand asculti aceasta muzica, sau o poti face verbal - fiindca exista totusi si discutii in cluburi - dar numai sustragandu-te ei. Fara factorul uman (trupa pe scena, versuri, solist) poate fi perceputa ca o muzica agresiva, care agreseaza individualitatea.

***

E o muzica care datoreaza mult tehnologiei, inovatiei, individualismului. La polul opus felului traditional in care (inca) mai este construita societatea romaneasca. Care, sa nu uitam, e o societate inca rurala ca si suprafata si repartizare a populatiei. Zona urbana vine in cea mai mare parte tot din zona rurala, mostenire a industrializarii fortate facute de regimul comunist. Inevitabil trecutul cultural e marcat tot de muzica populara sau cea usoara din vremea lui Ceausescu, bunicii si parintii nostri au ascultat asa ceva. Nu e ceva ce se sterge usor.

***

Cel mai bun context in care am vazut cum functioneaza cultura muzicala extinsa e cel de la nuntile "traditionale" ale romanilor. Nu ma refer la cele cu costume populare, ci la cele care au loc la restaurant, in cadru organizat, cu DJ de nunta, cu mese la care stau rude din diverse categorii sociale, diverse regiuni etc. Playlistul de nunta e un caz foarte interesant. E gandit ca o medie de gusturi din toate genurile muzicale, intr-un mod foarte functional si rationalizat. E adevarat ca si  cadrul de nunta e foarte permisiv. Nunta e tocmai o modalitate de a intari legaturile intre generatii si de confirmare reciproca a valorilor: de-asta tinerii danseaza melodii batranesti si hore populare iar batranii danseaza pe eurohouse. Playlistul DJul de nunta poate constitui si el un studiu de caz interesant.

***

E o muzica al carei consum si uneori si productie, sunt asociate cu un comportament deviant, adica, asta e, consumul de droguri usoare. Desi deviant se defineste de la tara la tara altfel. De cele mai multe ori cluburile sunt locuri de consum. Drogurile potenteaza experienta sonora si senzoriala, a fost asa de la inceputurile miscarii rave din Anglia (sfarsitul anilor '80 si inceputul anilor '90). E de retinut insa ca acest fapt a fost privit ca o alterare nedorita si criticat de americanii din Detroit (creditati ca parintii moderni ai muzicii techno - Atkins, May si Saunderson) veniti in Manchester unde au vazut o scena impura, in care consumul de droguri era la fel de important ca si cel de muzica. Mass media au contribuit si ele la crearea acestui curent negativ de opinie. Nu se mai intampla cum se intampla in anii '90, cand consumul nu era inca restrictionat de legi. Dar nici o societate traditionalista nu priveste cu ochi buni nimic din ce este legat de stari alterate de constiinta. Romania nu face exceptie.

***

Un raspuns la un raspuns al lui slowforward

Postarea precedenta a generat un lung raspuns din partea lui slowforward la care voi raspunde aici. Discutia s-a mutat in zona cat de bun e downloadingul ilegal vs. cat de rau e; insa postarea cu pricina trata despre niste efecte in offline ale unor realitati online, nu despre moralitatea faptelor. Asta inseamna ca, bun-rau, fenomenul exista si are niste implicatii, si da, ele sunt produse si de sharing, poate nu asa de exclusiv cum ar parea la prima vedere. Intotdeauna exista o multitudine de factori pentru diferite realitati; decupajul meu s-a oprit la sharing.

Scoaterea citatelor din context e cel putin bulversanta pe blogul slowforward, despre care credeam ca nu functioneaza dupa legile offline. Dar iata si aici e un caz interesant invers fata de cel al efectelor sharingului: aici realitati jurnalistice offline se manifesta online pe un blog. Altfel, he made his point (nici nu trebuia sa se oboseasca sa scrie, stiam deja ca este torrent&sharing friendly).

Acum, partial si pe sarite.

„Această subcultură este ajutată de apariţia unor organizatori precum Rokolectiv, Chestionabil, Maschine, Circus care le furnizează respectivilor superconnaisseuri show-uri pe măsură şi a unor producători precum Bogdan, Sillyconductor, Minus, Silen (sic!) Strike etc. care încearcă să ţină pasul cu scena muzicală de afară. Fără sharing, mă îndoiesc că aveam 10% din scena actuală.”

Daca slowfwd ar vorbi cu organizatorii de festivaluri ar afla ca scena evenimentelor a crescut tocmai datorita sharingului. Ask Mr. president of Rk. Un factor pe care slowfwd nu il ia in considerare in cresterea "scenei" e facebook/ul si agregarea memetica via retele sociale. Factorul band wagon si hype, despre care am mai vorbit aici. Festivalurile nu ajuta scena sa creasca, ci satisfac o cerere,  pe mai putini bani si in conditii mult mai modeste decat s-ar cere afara pe prestatii similare.

In alta ordine de idei, faptul ca niste conationali au furat mai demult prin toata Europa nu a adus un plus de civilizatie in Romania. Singurul beneficiu, temporar, a fost pur individual: niste tipi s-au imbogatit ilegal si si-au gonflat egoul. Cam la fel e si cu elita de connaisseuri.

„Cum banii din vânzări nu se întorc în economia locală, e clar că singura modalitate de a avea o activitate lucrativă sunt concertele. Problema nu e că superconnaisseuri nu cotizează suficient, ci că publicul e prea restrâns, iar sharingul ar putea fi una dintre puţinele soluţii pentru a creşte numărul celor dispuşi să plătească bilet de intrare la, să zicem, Nicolas Jaar. Nu te poţi baza prea mult pe presă, spaţiul restrâns şi numărul mic de jurnalişti de specialitate, facă mainstream-ul să iasă în evidenţă şi mai rău decât ar trebui.”

Aceasta elita nu a creat nici cerere pentru o presa specializata, nici premize pentru crearea unor departamente speciale in cadrul facultatilor de profil sau socio-umane, nici o rafinare generala a gustului. Sau o cerere pentru studii calitative si cantitative de sociologia muzicii, psihologia muzicii etc. Nici oferirea de canale de expresie si explicitare a demersului artistilor autohtoni sau internationali. Cate interviuri serioase am citit pe blogurile romanesti, cu artisti ai momentului, cu multi dintre cei care au avut giguri la noi? Daca slowfwd ar putea sa iasa in afara grupului din care face parte ar vedea ca elita, ca si internetul, se autoalimenteaza: schimburile se fac pe circuite inchise iar grupurile raman inchise; e primul lucru pe care l-am auzit cand am intrat in aceasta lume, tocmai de la un organizator.

„Unu' au lucrat cu Moga, Rusu la fel, Loredana a scos nu-ş câte milioane de remixuri la Rain Rain apelând la scena underground, Şuie Paparude pendulează de zece ani la graniţă. Artiştii cu succes comercial exploatează până la epuizare filonul pe care l-au apucat atunci când au dat lovitura, dar asta nu înseamnă că sunt neapărat inculţi muzical. mai degrabă simt o reticenţă din partea lumii underground de a colabora cu personaje "compromise" de prea mult succes pe radiourile comerciale.” 

Exemplele de schimb intre underground si mainstream sunt prost alese. Zecile de remixuri la piesa Loredanei "Rain Rain" au fost promovate si regizate de un curator si reprezinta un caz unic (si cel putin curios) de supraproductie pentru supraconsum, facut nu pe afinitati muzicale ci pe grandomanie. (Spre comparatie uita-te cu cine colaboreaza La Roux pentru remixuri). In spatele lor nu sta nici Loredana, si nici artistii implicati, ci Bjorker - e proiectul lui care il promoveaza exclusiv pe el. Suie Paparude au fost intodeauna in mainstream iar remixurile in care sunt implicati raman in sistem (de la artist mainstream la artist mainstream). Sillyconductor nu incearca si nici nu a incercat sa tina pasul cu ce se intampla afara (asta a inteles slowfwd?), e pe un drum paralel si absolut original. Iar Silent Strike e singurul din zona de intersectie intre comercial si underground. Un exemplu mai bun, pe afinitati si pe o directie asumata de schimbare de stil e colaborarea dintre Freqax si Animal X.

Altfel, daca ne-am uita cine remixeaza pentru Inna, Play&Win, DJ Project, HiQ si restul am vedea ca remixerii alesi sunt dintr-o cu totul alta zona decat cea a dj-ilor si producatorilor din underground. Sunt doua lumi inchise, probabil inca prizonierele unor prejudecati.

"Credeam că muzica e o experienţă, nu o activitate lucrativă. Chiar şi aşa, presupunând că muzica ar fi cumpărată în totalitate şi având în vedere faptul că vorbim, în proporţie de 99% de muzică străină, nici măcar un cent nu s-ar întoarce în economia autohtonă."

Muzica inseamna nu doar un fenomen izolat, arta pentru arta, ci un sistem de relatii, dintre care cele economice si sociale nu sunt deloc putin importante. Bogatia ei vine tocmai din asta. Consumul tip sharing care submineaza aceste relatii o saraceste; e posibil sa ajungem la un circuit mai restrans al muzicii: din bedroom studio direct in boxele tale, dar garantez ca nu o sa fim fericiti cu rezultatul. Cu cat mai mult curent trece prin piesele pe care le alegi cu atat mai bine. Te imbogateste persoana si contextul in care primesti un album sau o piesa noua. Il invit pe slowfwd sa iasa din tiparul online si sa mearga in record shopurile din oras ca sa intrebe care e cererea de cd-uri si de viniluri de profil. Daca ar exista, ceva centi s-ar intoarce si in economia autohtona.

"Dacă n-aş şti că îţi aminteşti cum era zona muzicală înainte de internet, aproape că aş crede fraza asta. Dar tu ne cerţi că, folosindu-ne de internet am aflat de lucruri mai interesante şi mai undergorund şi că suntem din ce în ce mai mulţi cei care ne refugiem de J Lo & co în nişe tot mai numeroase, şi apoi dai vina vina tot pe internet că low-mainstreamul are succes."

Problema nu e ca internetul sporeste cunoasterea, ci ca aceasta cunoastere ramane in cadrul internetului, in cel mai rau caz, iar in cel mai bun foloseste pentru chestiuni legate de tehnologia sinelui si constructia identitatii, adica centrate pe individ.

Zona muzicala dinainte de internet era plina de lucruri interesante la care nu aveam acces direct in primul rand din ratiuni economice: nu aveam autostrada, viza si bugete care sa ne duca acolo, dar erau destule muzici care veneau la noi, gratie unora care dadeau bani pe viniluri, albume si sau casete. Iti amintesti de emisiunea Lipstick Traces a lui Nic? Sau de Chill Out zone si Alternative Zone de la MTV, ceva mai tarziu? Ascultam compilatii de techno pe casete venite din Germania si cd-uri cu jungle in 1996. Nu era doar mainstream, erau relatiile bazate pe afinitati care serveau de canal pentru muzicile cautate. Era o initiere personala. Acum e o vanatoare impersonala de lucruri-meme care pot impresiona (aka genera trafic).

"Mainstreamul are succes tocmai fiindcă e mainstream - e media culturii muzicale a câteva miliarde de oameni. Va fi mereu low şi va fi mereu de succes."


Mainstreamul are succes datorita canalelor de distributie si bugetelor de marketing superioare. Cultura muzicala? Nu stiu la ce se refera slowfwd; cultura nu e doar o chestiune de alegere ci si de argumentare a alegerii - iar la nivelul asta (si chiar la nivelul de mai sus) nu o sa primesti alte raspunsuri decat cele subiective legate de stari si emotii pe care muzica le trezeste in ascultator. Inca pentru Adorno cultura muzicala si aprecierea  inseamnau doar recunoastere: "a placea inseamna a recunoaste", fara sa implice receptare critica.

De acord ca, scoasa din context, ultima fraza citata e obscura si contradictorie si nu e deloc clar formulata. Infantilizarea inseamna si satisfacere imediata, dar si pasivitate. Starea de dependenta nu se refera la elita, ci la restul lumii. Elita de care vorbim nu isi negociaza cererea public, fapt prin care si-ar face auzita vocea si ar oferi bazele unor alegeri mai informate pentru restul lumii. Acesta ramane captiv diverselor butoane, de pe mouse sau telecomanda, care fac sa se reverse in jur, gratuit, cultura de masa: usoara, previzibila, reconfortanta.

Elita nu provoaca mainstreamul, iar mainstreamul se complace in a produce o cultura populara care nu zgandare gandirea, nu trezeste nici o constiinta critica, nu pune intrebari sistemului, si poate nici nu voteaza pentru schimbare. De ce ar face-o? Doar beneficiaza de sharing, poarta de acces virtual si partial catre alte zone de civilizatie. Ca sa ma intorc la exemplul cu conationalii care au ripuit Europa de masini, e adevarat ca ei au avut Mercedes tze-classe in timp ce in Romania mergea inca Dacia Nova sau Solenza, dar tot pe drumuri cu gropi si pe o autostrada amarata au mers. Degeaba unii si-au construit case cu vedere la faleza, daca tot terenul din fata lor e un teren viran plin de balarii si ciulini.

„Tot ce poţi încerca e să smulgi din masa aia cât mai mulţi oameni şi să-i faci să asculte ceea ce le oferi tu. Şi nu văd altă soluţie mai bună decât sharing-ul ca să faci asta.”

Privitor la cine si ce ofera, slowfwd traieste o iluzie. Ca blogger nu oferi nimic prin sharing: faci doar spam cu oferta altora (artistii si casele de productie ofera, dar in cadrul unor relatii de schimb mai complexe), tu preiei si propui. Daca o faci fara sa pregatesti terenul si sa alimentezi argumentarea viitoarelor alegeri, nu cresti nimic. Asta e si ideea postarii cu idiosincraziile, si critica maxima a blogului citat aici si a oricarui blog de tip index sau mixt, ca nu creeaza o voce si nu argumenteaza o alegere. Fara voce si sindicalizare nu se misca nimic si nu te ia nimeni in serios, nici economic, nici social, nici cultural.

Altfel traim la nesfarsit acest ultim si final efect pervers al downloadingului ilegal: schimbul de idei intre bloguri paralel cu schimbul de amabilitati si nimicuri de pe strada sau din club.

Efecte perverse ale downloadingului ilegal asupra scenei de electronica din Romania

In timp ce majoritatea discutiilor despre illegal downloading sunt initiate de marile case de discuri care poarta razboiul impotriva noilor tehnologii in numele intregii "industrii muzicale", practica descarcarii si sharingului ilegal de muzica si soft aditional are efecte secundare mult mai perverse si mai interesante. Cel putin in Romania.

Primul si cel mai spectaculos dintre ele este aparitia unei subculturi de superconnaisseuri de club, mai informati ca niciodata despre tot ce misca si cum misca in zona muzicii electronice. Ajutati de site-uri si de blogurile de nisa dedicate, si avand acces la ultimele aparitii muzicale sincron cu publicarea (sub forma de torente sau in mai vechile platforme DC), aceste cateva sute  formeaza o elita a cunoscatorilor care conditioneaza restul scenei de muzica de dans in mai multe feluri.

Pe de o parte faptul ca aceasta cunoastere este obtinuta in afara circuitelor economice si sociale din zona alba a economiei face ca elita respectiva sa aiba un statut aparte: in ciuda inaltei specializari, reprezentantii ei nu sunt produse ale unei economii de piata, dupa legea clasica a cererii si ofertei. Cu alte cuvinte, scena a crescut prin supraconsum, nu supraproductie, similar cu economia de carton a creditului romanesc doar cu buletinul, care tocmai s-a prabusit. Tinerii in cauza ripuiesc societatea de cunoastere si de produsele ei culturale fara sa dea ceva in schimb. Cunoasterea nu e dublata de vreo forma lucrativa, e o cunoastere inutila in termeni economici. Ea nu produce bani, ci doar identitate si status: apartenenta la un grup restrans de initiati.

Singura zona de contact economic are loc in zonele gri ale festivalurilor de muzica electronica, unde platesc niste bilete si consumul de bauturi de la bar sau substante de acasa, bani care se intorc numai partial la stat. (Statule, stai linistit ca e vorba de foarte putini bani). Elita cunoscatorilor de electronica, desi ar putea fi situata foarte bine in neo-tribalismul urban despre care s-a tot vorbit si care propune o forma de politici de zi cu zi alternative la sistemul oficial, ramane intr-o zona subversiva pana la urma fata de propria ei pozitie, pentru ca nu creeaza premizele imbunatatirii infrastructurii care sa sustina productii si reprezentatii pe masura asteptarilor ei.

Efectele adverse se resimt in conditiile de desfasurare ale respectivelor festivaluri: sonorizarea, climatizarea, aerisirea, scenografia, feelingul locatiei sunt de cele mai multe ori contestabile. Infrastructura virtuala a circulatiei ilegale a informatiei pe internet nu a reusit sa creeze o infrastructura a consumului care sa raspunda exigentelor estetice ale grupului in cauza. Pentru ca, in cazul unui concert/festival nu mai e vorba doar de un fenomen estetic, ci si de unul social: pretentiile cumulate ale conaisseurilor nu sunt satisfacute aproape niciodata de intregul reprezentat de eveniment: artist + locatie, sound, servire etc. Cu alte cuvinte, artistul e ok, locatia sucks din diferite motive. E o evolutie cel putin bizara fata de raveurile din anii '90, cand nu conta locatia ci doar soundul. Acum raveurile sunt sponsorizate, dar cu bani putini si in conditiile unei complicitati cu consumul ilegal (i.e. la adapostul banerelor cu branduri isi mai fac aparitia si un cui sau niste pils, ca asa e settingul). Elita s-a "imburghezit", dar fara sa isi asume faptul ca satisfacerea propriilor asteptari e si responsabilitatea ei. Asta o face putin atractiva pentru sponsori, si in consecinta o tine captiva intr-un sistem paralel de lucruri care nu are cum sa fie similar festivalurilor de afara.

Pe de alta parte, reprezentantii ei sunt intangibili si opaci pentru majoritatea productiei de muzica de dans autohtona mainstream (de la Edward Maya pana la Inna, Morandi, Play&Win & co). Publicul din cluburile bucurestene Kristal, Studio Martin, Berlin, Space samd nu o sa se amestece niciodata cu publicul de la, sa zicem, Club Maxx, care tocmai face un sondaj despre ce nume sa aduca, oferind DJ Project, Deepside Deejays, Deepcentral. Apropo, mai stie cineva ce muzica se asculta ain Maxx? - pariez ca in playlisturile DJilor de la Club Maxx  figureaza si piese care sunt in topurile curente are radiourilor comerciale din zona Contemporary Hits - Kiss, Radio 21, Dance FM.

Nu ca i-ar pasa Innei de cei 10k - 15k de puristi si forward thinkeri. Dar incrucisarea dintre productiile dance autohtone si producatori mai rafinati ar face ca artistii romani cu succes comercial sa nu se mai bucure ca au reusit sa vanda si sa cucereasca lumea pentru ca sunt kitsch. Doar ca acest public de elita nu reuseste sa genereze suficienta cerere pentru a crea si o elita a producatorilor underground romani, care sa se poata situa intr-o pozitie de egalitate cu producatorii mainstream romani. Cate trupe si artisti din cei consacrati si prezenti in topurile radiourilor comerciale cunosc si colaboreaza cu producatorii si artistii din zona underground?

In felul asta, exista doua categorii de publicuri si de artisti reprezentativi aflati intr-o pozitie de ignorare reciproc dezavantajoasa. Asta pentru ca muzica romeneasca underground nu are suficienta expunere si nu evolueaza cu adevarat in a face o contributie de substanta la scena globala. Apoi pentru ca tot ce e mainstream romanesc e aproape copypaste dupa succese anterioare. Soundul producatorilor autohtoni a intrat intr-o zona care se automultiplica si autopastizeaza in ciuda succeselor notabile obtinute la export. Sound contestat chiar dinauntrul "industriei": vezi aici si aici.

Practica accesului neplatit la albume si piese foarte noi creeaza si o alta asteptare: aceea a satisfacerii imediate. Daca statul paternalist a murit locul lui, cel putin in domeniul entertainmentului, a fost luat de Pirate Bay si toate siteurile de torrente de pe care se face downloading ilegal. Internetul ofera totul si totul se gaseste pe internet, nu mai merita sa fie platit pretul pentru un eveniment real; sau daca e sa fie platit atunci trebuie sa fie suportat partial de branduri comerciale. Simultan consumerista si anticonsumerista, elita cunoscatorilor de electronica scurtcircuiteaza subversiv sistemul, platind de fapt un pret mai mare: dupa surogatele de festivaluri de la noi, ea cotizeaza bani grei pentru festivalurile de afara, mai bogate ca oferta si infinit mai bine organizate. Cei care se resimt din asta vor fi desigur DJii si artistii autohtoni, care nu isi pot permite accesul la tehnologie  si informatie decat pacalind la randul lor sistemul si cotizand si ei la miscarea globala de download ilegal, pentru ca vor fi intotdeauna subplatiti si obligati la randul lor sa ripuiasca ilegal.

Asteptand sa primeasca totul de-a gata, fara sa plateasca decat pentru cel mult infrastructura acestei satisfaceri imediate (adica abonamentul la Internet), elita ramane astfel intr-o stare de infantilism (numai copiii se asteapta ca toate dorintele sa le fie indeplinite acum) intr-un vector centripet: lucrurile trebuie sa vina la ea, cu cat mai putina negociere si cat mai putine resurse cheltuite. O stare de infantilizare care de altfel e un efect pervers global al internetului si care intretine dependenta de cultura de masa low-mainstream, comerciala, singura capabila sa satisfaca prin surogate de produse asteptarile nesustinute financiar.

Pionierii muzicii electronice, de Simon Reynolds

Un documentar scris  de nimeni altul decat Simon Reynolds, care completeaza excelentul documentar BBC 4 despre Krautrock de aici - si care constituie o buna introducere in istoria muzicii electronice. Si nu, nu incepe cu Kraftwerk, ci cam asa: tot ce stii despre electronic pop este gresit.

Space music sau analog synth epic, genul despre care scrie cu verva Reynolds, este soundul cosmic al unor ani '70 care au fost in multe o extensie a psihedelicilor ani '60. In epoca starea de spirit era "sa iei droguri ca sa faci muzica pe care sa iei droguri" (Spacemen 3). Acest sound nu a inceput si nu s-a terminat nici cu Jean Michel Jarre, nici cu Tangerine Dream, Vangelis sau Klaus Schulze, sustine Reynolds. Pe de alta parte el a inaugurat un gen de productie reprezentata de albume obscure cu doua piese a cate 30 minute fiecare. Explicatia - cine se stoneaza nu se simte confortabil in 3-5 minute - vine de la unul din pionierii genului, Schulze: "fumam toti si intram in stari de durata lunga. Piesele de patru minute se terminau prea repede, nu era o muzica relaxanta, ca un vis. Vroiam sa facem muzica care sa fie ca o bucata clasica, cu leitmotivuri si coada."

Electronic space music a intrat pe scena londoneza de dance a inceputului anilor 90, prin DJ Dr Alexander Paterson (The Orb) care pus piesa-album de 60 de minute, E2-E4 a lui Manuel Gottsching (uite un strabunic al trupei romanesti KarpovKasparov), fondatorul trupei de Krautrock german, Ash Ra Tempel. Suficient de lunga cat sa poata face trecerea de la synthurile spatiale ale anilor 70 la cultura post acid house. Si sa hraneasca pe unii ca Biosphere, Future Sound of London, Pete Namlook si bineinteles The Orb. Si mai nou sa isi gaseasca in space disco o formula de convietuire cu cultura dance, asa cum fac Lindstrom sau Prins Thomas care, citez, "sunt obsedati de un episod obscur al sfirsitului anilor 70 din nordul Italiei, cand muzica disco si space rockul s-au ciocnit si a rezultat ceva pe care tinerii italieni dansau in transa toata noaptea".

Cred ca documentarul lui Reynolds merita citit tot, poate chiar conspectat si salvat pe hard. Linkul e aici.

Boingbumchak isi cere scuze electroblogosferei romanesti

Nu mi-am dat seama ca postarea aia a mea despre blogosfera romaneasca de muzica electronica ar putea sa supere pe unii care chiar fac treaba mare virtuala de ani buni. Asta fiindca din toata lista de 10 bloguri discutate am descalificat ca un h8er pe toate in afara de zoltanvarga, singurul citat intr-o lumina pozitiva.

Zice hipster runoff ca aia care posteaza doar mepetreiuri si spoturi pe blogurile lor nici nu se pot numi blogeri. (Hipster runoff e blogul vinovat de crearea termenului de chillwave, vinovat la randul lui ca o gramada de baietashi si fetitze dau attending la evenimentele maschine). Mp3&video blogs in Romania avem doua-trei, fapt care nu ar conta daca astea nu ar fi cele dupa care se ia tot tribul. In rest, nimic mai rasarit.

Inchei - ca peste patru paragrafe nu mai citeste nimeni - am zis ca zoltan varga e cel mai consecvent, serios si nepretentios blog de muzica. Blogosfera nu avea - ca de obicei - acces la background thinking, asa ca vreau sa imi cer scuze si sa ii spun de ce am zis asta. Fiindca zoltan varga e singurul care face review-uri dupa o metoda personala si transparenta. E om de radio, si e din "industrie".  E singurul care spune de ce ii place ceva sau nu ii place, indiferent de hype-ul de kko care e in jurul unui "fenomen" muzical. Altii nu o mai fac. Iar restul blogosferei, liderul preia de la altii, alege dupa norme obscure (thanks god ca nu explica). Nu spune nimic despre criteriile aprecierii, indexeaza, face act de prezenta (si asta in engleza) si cam atat. Un fel de coloane de la Romana, doar ca in mediul virtual.

Concluzie. Avem doua bloguri romanesti de muzica electronica cu peste 15000 unici pe luna, care fac si festivaluri. Nici unul nu e in stare sau nu se oboseste sa scrie un review. E sub demnitatea bloggerului. Nu avem jurnalism de muzica specializat pe electronica, asa ca suplinirea virtuala fara argument creeaza doar o scena virtuala, si aia fara repere. Liderii erau singurii care puteau sa faca si educatie, ca sa nu avem doar trei piete de electronica in RO/BU: the mission, rokolectiv si maschine. Liderii "decat" posteaza ce au postat fratii lor mai mari din alte tari si alte festivaluri. WTF. Sper ca nu s-a suparat nimeni ca am zis ca zoltan varga e cel mai bun. Pana acum e singurul cu metoda. Cum ar veni, e presa specializata. Restul de lideri sint simpli followeri. Sa nu ne mai plangem de cum e scena de electronica romaneasca. E ca bloggurile care au creat-o. QED.

Is it the hype or is it the music?

Desen de Alexandru Paul

Mergem la concertele la care merge multa lume, nu la alea la care e ceva de vazut si de auzit. Ascultam muzica pe care o asculta grupul de prieteni, nu aia despre care credem noi ca e cea mai buna. Prietenii asculta muzica pe care o recomanda blogurile,  iar blogurile vehiculeaza piesele care sunt prezentate mai bombastic (atunci cand nu fac ele serviciul de a dubla arsenalul sonic cu unul conceptual-verbal). Tinta e un loc de top in pagina populara de pe hype machine. Este batalia pentru hypem unul din secretele bine pastrate ale industriei, asa cum sunt practicile payola? Se fac multe manarii pentru factorul hype, iar hypem angreneaza mai nou pe toata lumea: pe unii pe bani, pe altii pentru chestiuni legate de tehnologia egoului. Afla mai jos de ce si cum poti sa iesi din schema, macar din cand in cand. 

Mai aud de cite o chestie din asta care ma pune pe ganduri tare de tot: cica in Control (in cadrul festivalului AltCtrl Fest organizat de OneDay) la Ben Frost lumea s-a inghesuit si s-a militat cu pumnul in aer in fata scenei, umar la umar. De parca ar fi mancat toata copilaria ben frost cu cereale si lapte la micul dejun. Cred ca si blandul Ben a simtit ca e ceva dubios. In schimb, la PVT, trupa de la WARP, foarte live si buna de vazut de altfel, doar 20-30 de oameni. Motivul: eventul cu Ben Frost era endorsat de chestionabil, blogul romanesc lider pe electronica necomerciala (adica aia care nu primeste multi bani de la Ursus, Ciuc, Orange, Vodafone si alti mari sponsori, ci putin si greu de la obisnuitii manifestarilor din zona gri a muzicii electronice: Burn, Groslch si Jagermeister). PVT era sponsorizat de Tuborg si Jose Cuervo, Ben Frost la fel. Doar promoterii erau diferiti.

Sa lasam de o parte distinctia live-live. Ba nu, ca e importanta. Live a devenit noul "new" al scenei de electronica romaneasca, e eticheta cu pedigree bio a festivalurilor si eventurilor. Live poate sa fie si un click de mouse pe butoanele virtuale ale softurilor, fie un lansat de cateva sample amarate de pe un hardware sau un software, fie facut beaturi pe mpc (asta e deja alta clasa - ca trebuie ceva virtuozitate), pana la manipulari live gen Dan Deacon - astea cer si o doza de nebunie care vine direct din prezenta scenica - artistul e propriul sau instrument la care numai el stie sa cante. In concluzie, poti avea parte de un live in care sa vezi o momaie pe scena care apasa pe doua butoane si se da cu capul de laptop la fiecare schimbare de arpegiatoare. Ce e trecut sub tacere e ca in cazul publicului de club etalonul pentru live-ul electronic in Ro e djsetul la doua platane si un mixer. Fantastic, fabulos si incitant de modest, in 90 la % din cazuri. Nu e ca live-ul de rock, sau de orchestra sau ala de manele sau ala popular, unde treaba e mai serioasa si exigentele mai mari: sa cunosti instrumentul, sa fii in sync si in groove cu toata trupa, si sa mai pui si ceva emotie din aia artistica si personala. La electronica, cu cat e mai ocult ce fac artistii cu butoanele, ascunsi sau nu in spatele laptopurilor, cu atat e mai interesant. Dar nu conteaza: distinctia e prea tehnica, o stiu cativa baieti obsedati de productia de muzica, iar fetele care vin dupa ei ii cred sau nu pe cuvant, ca vorba aceea, ne strangem ca sa ne adunam, important e sa fim impreuna, pretextul si criteriile nu conteaza.

Acum, fiecare industrie are propriile ei secrete. In publicitate toata lumea stie - de la ultimul carator de cabluri la o filmare pana la product sau brand manager - ca filmarile alea in care detergentul de vase curata dintr-o singura miscare toata grasimea intarita pe vase sunt un fals. Cine a lucrat intr-o fabrica de mezeluri stie ca in parizer mai scapa si un cioc de gaina, sau cateva gheare, poate chiar o copita de porc. Vanzatorii de ingrasaminte agricole stiu ca treaba cu bio e destul de relativa in Romania: da, e adevarat ca se abtin de la cateva prafuri si arunca altele, ca sa ia niste subventii, dar pentru productie trebuie lucruri serioase, cum ar fi ingrasaminte agricole. Samd. Lucratorii din industriile respective nu povestesc in gura mare secretele industriei, dar nici nu consuma produsele respective. In povestea cu muzica, nu e asa, tot ce e hype e bun.

Hype e un alt cuvant pentru ceea ce se cheama mai stiintific si mai pretentios "produsul avantajului cumulativ". WTF? E un nume mai nou care inglobeaza si realitatile social media pentru un fenomen mai vechi, numit band wagoon, ruda buna cu oportunismul: oamenilor le place ceva doar pentru ca altor oameni le place acel ceva. Cu cat mai multi oameni apreciaza ceva, cu atat mai multi se vor alatura lor. Nu pentru ca nu sunt inteligenti si nu stiu sa aprecieze singuri, ci pentru ca oamenii in general tind sa se conformeze, ca sa apartina de un grup. Iar asta e o chestiune vitala pentru tinerii care fac grosul publicului de muzica electronica. Relatiile sociale ale tinerilor sunt in principal cele generate in jurul grupului de prieteni (reali si virtuali), iar muzica e unul din  elementele de (auto)identificare cele mai importante.  

In plus fata de chestia cu band wagoon, un experiment a demonstrat ca "avantajul cumulativ" e o chestie care isi spune cuvantul in modul in care se produc hiturile. Pe scurt, teoriile vechi despre aprecierea muzicii pornesc de la premiza ca muzica se consuma individual, iar deciziile despre ce ne place si ce nu se iau independent. E de ajuns sa o studiezi pe Norah Jones, sa afli componentele succesului ei si pe urma ca expert sa construiesti replicarea ei. Sau a lui Ben Frost. 

Lucrurile nu stau asa din trei motive. 1. cantitatea de informatie muzicala zilnica este coplesitoare, sunt prea mult e optiuni care ingreuneaza procesul de a gasi ce ne place de unii singuri (in asa fel incat sa fim in concordanta cu gusturile altora), 2. nu suntem niciodata prea siguri de ce vrem si 3. vrem sa experimentam nu neaparat ce e bun ci ceea ce place si altora astfel incat sa maximizam bucuria de a fi impreuna (la Ben Frost si nu la PVT). Sunt naivi cei care inca mai cred ca se poate face predictia unui hit.

In lumea social media unde contagiunea likeului sau dislike-ului e mai vizibila si virusarea mai placuta, succesul pe termen lung depinde de reactiile initiale ale catorva, amplificate si blocate de procesul avantajului cumulativ (cele mai populare piese devin in social media si mai populare in lumea social media). Iar likeul e functie de numarul de aprecieri pe care cititorii de bloguri care se constituie in streamuri constante de continut le acorda unei piese trupe sau alta. Ca sa ajunga sa o faca, se stie, trebuie sa aiba acces la piesele respective, acces favorizat de casele de discuri care promoveaza o trupa sau alta. Sa apari in pagina populara de pe hype machine e o chestie atat de importanta incat exista grupuri de promovare care au incercat sa pacaleasca sistemul agregatorului de bloguri (conturi false, aprecieri ale propriilor piese) - vezi povestea pe billboard si pe hypem.

Recent am aflat ca Gold Panda lucreaza cu un butic digital de promovare care are in roster pe Memory Tapes, Niki and The Dove, Ghostpoet,  Star Slinger. Iar succesul lui Gold Panda din 2010 e unul la care s-a lucrat dupa un plan de marketing finalizat si cu un case study al unei povesti de succes. Interesant e ca Gold Panda dadea tot felul de interviuri in care spunea ca de fapt muzica lui a fost inteleasa gresit, si ca el e mai mult un tip depresiv si nu sunny asa cum au preluat toate blogurile comunicatele respective. Pana cand i s-a spus sa nu mai dea interviuri ca sa nu stirbeasca succesul. 

Deci niste oameni scriu un comunicat, propun un construct mental si fantasmatic despre un produs cultural care in general e apreciat cu alte organe decat cele rationale, dupa care incepe feedul de net pentru obtinerea feedbackului final: cat mai multe preluari si cuvinte bune spuse despre produsul cultural respectiv pe blogurile mici cu tintire spre media mare. Incat te intrebi care realitate e mai puternica: aia a muzicii, sau aia a ce se spune despre muzica atat de insistent si pe atatea canale aparent independente incat te simti obligat, dintr-un sentiment civic de cetetean media social, sa dai like. 

Prima data am auzit chestia la Radio Deea, actualul Vibe FM: erau prezentati niste dj obscuri in termeni care m-au facut sa zic frate, dumnezeu pune muzica pe pamant. Sau ca in anuntul facut pentru Ben Frost: 

"producatorul care de multe ori depaseste barierele sunetului, va prezenta un show live a (sic!) combinatilor (sic!) triumfale de sunete, amplificate de basi si riff-uri."

Bine, toata lumea e parte din hype machine, fie ca e platita, fie ca nu. Ce poti sa faci ca sa iti iei o pauza de la asta: fii in contracurent. Circumspect cu vorbele si prezentarile de albume si artisti ca cea de mai sus, asculta albumele cu urechile nu cu ochii sau in functie de nr. de like-uri. Rezerva-ti dreptul sa nu fii la curent cu ce e hype azi. Ca maine se dezumfla, si odata cu hype-ul intepat, se dezumfla si personalitatea pe care incerci sa ti-o construiesti atat de atent din muzicile care plac (si) altora, si nu stii de ce. Intreaba-te de ce iti place si evita butonul de like. A, era sa uit. Don't belive the hype, indiferent ca vine de la lider sau nu.

PS. Apropo de hype, acum o luna si postam pe o retea sociala un spot cu o piesa de-a lui SBTRKT (Nervous feat Jessie Ware). Nici o reactie, nici un like, nici un comment. Intre timp hypem a zis despre albumul omonim de debut al lui Subtract ca "the internet (and well, actual people with ears), has not been able to get enough of this week." E verdictul final. Peste ceva vreme, toti hiphoperii hip si fetitzele hype o sa se inghesuie sa dea attending si sa posteze care mai de care remixuri obscure cu noul nume. So, it's just the fcking hype.

Idiosincrazii de blogger

In primul rand e penibil sa citesc bloguri scrise de autori romani care, ca niste sateni globalisti constiinciosi ce sunt, scriu in engleza. Astea sunt blogurile care din start au pretentii de produse de export - postari ieftine, scrise prost sau cel mult mediocru, destinate unei piete occidentale deja suprasaturate de recenzii, comentarii, opinii, editoriale si articole, cu publicuri bine sedimentate pe nise si post-nise pe care cititorii de acolo le pot experimenta in mod direct, pentru ca se intampla sa aiba loc chiar sub nasul lor. E ca si cum cativa bloggeri din Berlin s-ar apuca sa scrie in engleza despre trupele din Bucuresti despre care au citit pe alte bloguri/siteuri din Franta. E o varianta de iPhone replica/blogging chinezesc: cunoastem procedurile si tehnologiile web si sarim si noi in trenul cu bloguri care ne poate scoate din anonimatul est-european.(Macar daca bloggerii astia ar avea constiinta ca fac parte din satul global si ca aduc in micul targ rural care a devenit internetul manufacturile virtuale ale producatorilor locali. Nu banuiesc la nici unul ambitia de a ajunge sa scrie la The Wire, de exemplu). Numesc tipul asta de blogging "hop.si.eu".

Urmatorul e bloggingul de tip index. Nu ca autorii nu ar avea un sistem critic, cat de rudimentar ar fi, dar nu se obosesc sa comenteze nimic din ce posteaza - poate ca e mai bine asa; e suficient sa indexeze ceea ce deja au indexat altii, sa semneze in condica de prezenta pe blogurile, siteurile si newsletterele la care oricum are acces toata lumea, si sa multiplice la nesfarsit o masinarie de promovat in care ei sunt doar niste jucatori ramasi pe pozitii dintr-un sentiment rar, pe care l-am auzit exprimat de Artanu: "m-am apucat sa fac muzica din vanitate". Vanity blogging. Sa speri de la pescuitorii astia de clipuri, trackuri si evenimente la ceva mai multa atitudine, la o pozitie articulata (alta decat comerciala masinarie de promovat artisti si, in ultima instanta, un stil de viata in care autorii respectivi semnifica ceva - anume pretinsi alpha bloggeri) ... mai bine lasa. Muzica (laolalta cu alte productii culturale mai mult sau mai putin DIY) e imprumutata ilicit de la producatori pentru ca cei care o afiseaza sa isi mentina identitatea intr-o lume confuza. Muzica si trupele ajung sa fie un brand intre alte branduri care definesc stilul autorului pentru cea mai importanta afacere de la inventarea marketingului incoace: brandingul personal. E suficient sa pui un titlu sau un tag funny, intr-o structura care aminteste vag de niste hedlainuri de copywriter lenes imbatrinit in metoda jocului de cuvine, si cu asta ti-ai indeplinit menirea de fiinta rezonanta de grad zero: piesa/creatia altuia a rezonat pe blogul tau in cea mai pura forma, prin oglindire. Simplul fapt de a indexa echivaleaza cu critica: ce nu apare pe blog e prost, e neinteresant, e not funny, e inutilizabil, pentru ca nu il reflecta pe autor.

Un alt grup il constituie autorii care incearca sa cucereasca sau sa pastreze, la modul cel mai freudian sau lacanian cu putinta, locul tatalui absent. Tatal absent este metafora pentru hiatusul complet si iremediabil al presei muzicale specializate romanesti (tip The Wire). Sau Resident Advisor, Pitchfork, XLR8R si Fact Magazine sunt taticii nostri de prin alte tari iar noi suntem copiii ilegitimi care ne adapam la bassul (este laptele) si tobele (sunt soaptele) acestei mame bune si  impersonale care se cheama club-land-ul romanesc? (Club land in care soaptele sunt destul de ragusite iar laptele destul de acrutz, avand in vedere sistemele de sunet obosite prezente in locatie - taticii virtuali furnizeaza doar feedul informational, infrastructura revine mamicii, frumoasa si buna dar provenind dintr-o tara saraca). Cu sau fara raspunsul la aceasta ultima intrebare, se vede limpede ca felul pionieristic si oficios in care scriu respectivele bloguri tradeaza aspiratiile de "only me & mine is better" ale autorilor. Intentia e buna - cineva trebuie sa ocupe un vid de putere, rezultatul e discutabil. Unul din rezultatele acestui tip de blogging in care nu se fac transparente criteriile, e ca el nu genereaza discutii iar atunci cand o face, da cu standardul de pamant si cu mucii in trolling, si postarile se muta automat in fata la shaormeria Dristor.

Redutabili concurenti la blogurile personale care incearca sa joace rolul civilizator sunt blogurile/siteurile comerciale specializate pe viata de noapte, clubbing si cultura urbana: acolo insa masinaria hype functioneaza la ea acasa; triburile si genurile favorite ale autorilor se promoveaza de la sine, sponsorii sar cu banu' si toata lumea experimenteaza si arde cliseele obisnuite despre cat de tari sunt artistii care apar pe paginile respective, cu mai multa sau mai putina obiectivitate..

Din zece bloggeri mititei au mai ramas doi. Unul este blogul lui Zoltan Varga - De ascultat -  despre care am mai scris: e cel mai consecvent, serios si nepretentios blog de muzica pe care l-am citit pana acum in Romania. Al doilea s-a autosuspendat, din motive despre care o sa scriu, daca mai am chef sa ma bag in rahat, altadata. 

Pana atunci, ghici pe cine am indexat aici?

Boing bum clip

Fratele video al lui boingbumchak se cheama boing bum clip, e pe tumblr si e aici.

Inspirational Mad Wisdom

I know that words belong to a different universe than the one of music (and CD-covers philosophy don't add value to any music, if the music is bad). But this is a beautiful thought of a sound engineer, and, yes, it still moves me. Because of its gentle and kind involvement in rising the community  consciousness. Also it's deeply rooted in that "I" reggae philosophy (very different from the contemporary apple "i" philosophy, indeed). It's a must listen voodooless dub album, one of my favorite ever. Check the lyrics also. Truly inspirational. Or, the way he puts it: "this is not mono, this is not stereo, this is for people with more than two ears."
Enjoy.

Not minimal enough?

1993, Mayday - cea mai remixata piesa de happy trance clasic a tuturor timpurilor (Energy 52  - Cafe del Mar) ii baga pe bunicii trancerilor intr-un trip ca cel de mai jos.




2011, unul din ultimele doua remixuri ale lui Villalobos (e o mare distanta de la minimal la oldschool trance), are urmatorul comentariu din partea unui fan al genului zeului: "There's too much melody going on here. It's not minimal enough!"