Un raspuns la un raspuns al lui slowforward

Postarea precedenta a generat un lung raspuns din partea lui slowforward la care voi raspunde aici. Discutia s-a mutat in zona cat de bun e downloadingul ilegal vs. cat de rau e; insa postarea cu pricina trata despre niste efecte in offline ale unor realitati online, nu despre moralitatea faptelor. Asta inseamna ca, bun-rau, fenomenul exista si are niste implicatii, si da, ele sunt produse si de sharing, poate nu asa de exclusiv cum ar parea la prima vedere. Intotdeauna exista o multitudine de factori pentru diferite realitati; decupajul meu s-a oprit la sharing.

Scoaterea citatelor din context e cel putin bulversanta pe blogul slowforward, despre care credeam ca nu functioneaza dupa legile offline. Dar iata si aici e un caz interesant invers fata de cel al efectelor sharingului: aici realitati jurnalistice offline se manifesta online pe un blog. Altfel, he made his point (nici nu trebuia sa se oboseasca sa scrie, stiam deja ca este torrent&sharing friendly).

Acum, partial si pe sarite.

„Această subcultură este ajutată de apariţia unor organizatori precum Rokolectiv, Chestionabil, Maschine, Circus care le furnizează respectivilor superconnaisseuri show-uri pe măsură şi a unor producători precum Bogdan, Sillyconductor, Minus, Silen (sic!) Strike etc. care încearcă să ţină pasul cu scena muzicală de afară. Fără sharing, mă îndoiesc că aveam 10% din scena actuală.”

Daca slowfwd ar vorbi cu organizatorii de festivaluri ar afla ca scena evenimentelor a crescut tocmai datorita sharingului. Ask Mr. president of Rk. Un factor pe care slowfwd nu il ia in considerare in cresterea "scenei" e facebook/ul si agregarea memetica via retele sociale. Factorul band wagon si hype, despre care am mai vorbit aici. Festivalurile nu ajuta scena sa creasca, ci satisfac o cerere,  pe mai putini bani si in conditii mult mai modeste decat s-ar cere afara pe prestatii similare.

In alta ordine de idei, faptul ca niste conationali au furat mai demult prin toata Europa nu a adus un plus de civilizatie in Romania. Singurul beneficiu, temporar, a fost pur individual: niste tipi s-au imbogatit ilegal si si-au gonflat egoul. Cam la fel e si cu elita de connaisseuri.

„Cum banii din vânzări nu se întorc în economia locală, e clar că singura modalitate de a avea o activitate lucrativă sunt concertele. Problema nu e că superconnaisseuri nu cotizează suficient, ci că publicul e prea restrâns, iar sharingul ar putea fi una dintre puţinele soluţii pentru a creşte numărul celor dispuşi să plătească bilet de intrare la, să zicem, Nicolas Jaar. Nu te poţi baza prea mult pe presă, spaţiul restrâns şi numărul mic de jurnalişti de specialitate, facă mainstream-ul să iasă în evidenţă şi mai rău decât ar trebui.”

Aceasta elita nu a creat nici cerere pentru o presa specializata, nici premize pentru crearea unor departamente speciale in cadrul facultatilor de profil sau socio-umane, nici o rafinare generala a gustului. Sau o cerere pentru studii calitative si cantitative de sociologia muzicii, psihologia muzicii etc. Nici oferirea de canale de expresie si explicitare a demersului artistilor autohtoni sau internationali. Cate interviuri serioase am citit pe blogurile romanesti, cu artisti ai momentului, cu multi dintre cei care au avut giguri la noi? Daca slowfwd ar putea sa iasa in afara grupului din care face parte ar vedea ca elita, ca si internetul, se autoalimenteaza: schimburile se fac pe circuite inchise iar grupurile raman inchise; e primul lucru pe care l-am auzit cand am intrat in aceasta lume, tocmai de la un organizator.

„Unu' au lucrat cu Moga, Rusu la fel, Loredana a scos nu-ş câte milioane de remixuri la Rain Rain apelând la scena underground, Şuie Paparude pendulează de zece ani la graniţă. Artiştii cu succes comercial exploatează până la epuizare filonul pe care l-au apucat atunci când au dat lovitura, dar asta nu înseamnă că sunt neapărat inculţi muzical. mai degrabă simt o reticenţă din partea lumii underground de a colabora cu personaje "compromise" de prea mult succes pe radiourile comerciale.” 

Exemplele de schimb intre underground si mainstream sunt prost alese. Zecile de remixuri la piesa Loredanei "Rain Rain" au fost promovate si regizate de un curator si reprezinta un caz unic (si cel putin curios) de supraproductie pentru supraconsum, facut nu pe afinitati muzicale ci pe grandomanie. (Spre comparatie uita-te cu cine colaboreaza La Roux pentru remixuri). In spatele lor nu sta nici Loredana, si nici artistii implicati, ci Bjorker - e proiectul lui care il promoveaza exclusiv pe el. Suie Paparude au fost intodeauna in mainstream iar remixurile in care sunt implicati raman in sistem (de la artist mainstream la artist mainstream). Sillyconductor nu incearca si nici nu a incercat sa tina pasul cu ce se intampla afara (asta a inteles slowfwd?), e pe un drum paralel si absolut original. Iar Silent Strike e singurul din zona de intersectie intre comercial si underground. Un exemplu mai bun, pe afinitati si pe o directie asumata de schimbare de stil e colaborarea dintre Freqax si Animal X.

Altfel, daca ne-am uita cine remixeaza pentru Inna, Play&Win, DJ Project, HiQ si restul am vedea ca remixerii alesi sunt dintr-o cu totul alta zona decat cea a dj-ilor si producatorilor din underground. Sunt doua lumi inchise, probabil inca prizonierele unor prejudecati.

"Credeam că muzica e o experienţă, nu o activitate lucrativă. Chiar şi aşa, presupunând că muzica ar fi cumpărată în totalitate şi având în vedere faptul că vorbim, în proporţie de 99% de muzică străină, nici măcar un cent nu s-ar întoarce în economia autohtonă."

Muzica inseamna nu doar un fenomen izolat, arta pentru arta, ci un sistem de relatii, dintre care cele economice si sociale nu sunt deloc putin importante. Bogatia ei vine tocmai din asta. Consumul tip sharing care submineaza aceste relatii o saraceste; e posibil sa ajungem la un circuit mai restrans al muzicii: din bedroom studio direct in boxele tale, dar garantez ca nu o sa fim fericiti cu rezultatul. Cu cat mai mult curent trece prin piesele pe care le alegi cu atat mai bine. Te imbogateste persoana si contextul in care primesti un album sau o piesa noua. Il invit pe slowfwd sa iasa din tiparul online si sa mearga in record shopurile din oras ca sa intrebe care e cererea de cd-uri si de viniluri de profil. Daca ar exista, ceva centi s-ar intoarce si in economia autohtona.

"Dacă n-aş şti că îţi aminteşti cum era zona muzicală înainte de internet, aproape că aş crede fraza asta. Dar tu ne cerţi că, folosindu-ne de internet am aflat de lucruri mai interesante şi mai undergorund şi că suntem din ce în ce mai mulţi cei care ne refugiem de J Lo & co în nişe tot mai numeroase, şi apoi dai vina vina tot pe internet că low-mainstreamul are succes."

Problema nu e ca internetul sporeste cunoasterea, ci ca aceasta cunoastere ramane in cadrul internetului, in cel mai rau caz, iar in cel mai bun foloseste pentru chestiuni legate de tehnologia sinelui si constructia identitatii, adica centrate pe individ.

Zona muzicala dinainte de internet era plina de lucruri interesante la care nu aveam acces direct in primul rand din ratiuni economice: nu aveam autostrada, viza si bugete care sa ne duca acolo, dar erau destule muzici care veneau la noi, gratie unora care dadeau bani pe viniluri, albume si sau casete. Iti amintesti de emisiunea Lipstick Traces a lui Nic? Sau de Chill Out zone si Alternative Zone de la MTV, ceva mai tarziu? Ascultam compilatii de techno pe casete venite din Germania si cd-uri cu jungle in 1996. Nu era doar mainstream, erau relatiile bazate pe afinitati care serveau de canal pentru muzicile cautate. Era o initiere personala. Acum e o vanatoare impersonala de lucruri-meme care pot impresiona (aka genera trafic).

"Mainstreamul are succes tocmai fiindcă e mainstream - e media culturii muzicale a câteva miliarde de oameni. Va fi mereu low şi va fi mereu de succes."


Mainstreamul are succes datorita canalelor de distributie si bugetelor de marketing superioare. Cultura muzicala? Nu stiu la ce se refera slowfwd; cultura nu e doar o chestiune de alegere ci si de argumentare a alegerii - iar la nivelul asta (si chiar la nivelul de mai sus) nu o sa primesti alte raspunsuri decat cele subiective legate de stari si emotii pe care muzica le trezeste in ascultator. Inca pentru Adorno cultura muzicala si aprecierea  inseamnau doar recunoastere: "a placea inseamna a recunoaste", fara sa implice receptare critica.

De acord ca, scoasa din context, ultima fraza citata e obscura si contradictorie si nu e deloc clar formulata. Infantilizarea inseamna si satisfacere imediata, dar si pasivitate. Starea de dependenta nu se refera la elita, ci la restul lumii. Elita de care vorbim nu isi negociaza cererea public, fapt prin care si-ar face auzita vocea si ar oferi bazele unor alegeri mai informate pentru restul lumii. Acesta ramane captiv diverselor butoane, de pe mouse sau telecomanda, care fac sa se reverse in jur, gratuit, cultura de masa: usoara, previzibila, reconfortanta.

Elita nu provoaca mainstreamul, iar mainstreamul se complace in a produce o cultura populara care nu zgandare gandirea, nu trezeste nici o constiinta critica, nu pune intrebari sistemului, si poate nici nu voteaza pentru schimbare. De ce ar face-o? Doar beneficiaza de sharing, poarta de acces virtual si partial catre alte zone de civilizatie. Ca sa ma intorc la exemplul cu conationalii care au ripuit Europa de masini, e adevarat ca ei au avut Mercedes tze-classe in timp ce in Romania mergea inca Dacia Nova sau Solenza, dar tot pe drumuri cu gropi si pe o autostrada amarata au mers. Degeaba unii si-au construit case cu vedere la faleza, daca tot terenul din fata lor e un teren viran plin de balarii si ciulini.

„Tot ce poţi încerca e să smulgi din masa aia cât mai mulţi oameni şi să-i faci să asculte ceea ce le oferi tu. Şi nu văd altă soluţie mai bună decât sharing-ul ca să faci asta.”

Privitor la cine si ce ofera, slowfwd traieste o iluzie. Ca blogger nu oferi nimic prin sharing: faci doar spam cu oferta altora (artistii si casele de productie ofera, dar in cadrul unor relatii de schimb mai complexe), tu preiei si propui. Daca o faci fara sa pregatesti terenul si sa alimentezi argumentarea viitoarelor alegeri, nu cresti nimic. Asta e si ideea postarii cu idiosincraziile, si critica maxima a blogului citat aici si a oricarui blog de tip index sau mixt, ca nu creeaza o voce si nu argumenteaza o alegere. Fara voce si sindicalizare nu se misca nimic si nu te ia nimeni in serios, nici economic, nici social, nici cultural.

Altfel traim la nesfarsit acest ultim si final efect pervers al downloadingului ilegal: schimbul de idei intre bloguri paralel cu schimbul de amabilitati si nimicuri de pe strada sau din club.

Efecte perverse ale downloadingului ilegal asupra scenei de electronica din Romania

In timp ce majoritatea discutiilor despre illegal downloading sunt initiate de marile case de discuri care poarta razboiul impotriva noilor tehnologii in numele intregii "industrii muzicale", practica descarcarii si sharingului ilegal de muzica si soft aditional are efecte secundare mult mai perverse si mai interesante. Cel putin in Romania.

Primul si cel mai spectaculos dintre ele este aparitia unei subculturi de superconnaisseuri de club, mai informati ca niciodata despre tot ce misca si cum misca in zona muzicii electronice. Ajutati de site-uri si de blogurile de nisa dedicate, si avand acces la ultimele aparitii muzicale sincron cu publicarea (sub forma de torente sau in mai vechile platforme DC), aceste cateva sute  formeaza o elita a cunoscatorilor care conditioneaza restul scenei de muzica de dans in mai multe feluri.

Pe de o parte faptul ca aceasta cunoastere este obtinuta in afara circuitelor economice si sociale din zona alba a economiei face ca elita respectiva sa aiba un statut aparte: in ciuda inaltei specializari, reprezentantii ei nu sunt produse ale unei economii de piata, dupa legea clasica a cererii si ofertei. Cu alte cuvinte, scena a crescut prin supraconsum, nu supraproductie, similar cu economia de carton a creditului romanesc doar cu buletinul, care tocmai s-a prabusit. Tinerii in cauza ripuiesc societatea de cunoastere si de produsele ei culturale fara sa dea ceva in schimb. Cunoasterea nu e dublata de vreo forma lucrativa, e o cunoastere inutila in termeni economici. Ea nu produce bani, ci doar identitate si status: apartenenta la un grup restrans de initiati.

Singura zona de contact economic are loc in zonele gri ale festivalurilor de muzica electronica, unde platesc niste bilete si consumul de bauturi de la bar sau substante de acasa, bani care se intorc numai partial la stat. (Statule, stai linistit ca e vorba de foarte putini bani). Elita cunoscatorilor de electronica, desi ar putea fi situata foarte bine in neo-tribalismul urban despre care s-a tot vorbit si care propune o forma de politici de zi cu zi alternative la sistemul oficial, ramane intr-o zona subversiva pana la urma fata de propria ei pozitie, pentru ca nu creeaza premizele imbunatatirii infrastructurii care sa sustina productii si reprezentatii pe masura asteptarilor ei.

Efectele adverse se resimt in conditiile de desfasurare ale respectivelor festivaluri: sonorizarea, climatizarea, aerisirea, scenografia, feelingul locatiei sunt de cele mai multe ori contestabile. Infrastructura virtuala a circulatiei ilegale a informatiei pe internet nu a reusit sa creeze o infrastructura a consumului care sa raspunda exigentelor estetice ale grupului in cauza. Pentru ca, in cazul unui concert/festival nu mai e vorba doar de un fenomen estetic, ci si de unul social: pretentiile cumulate ale conaisseurilor nu sunt satisfacute aproape niciodata de intregul reprezentat de eveniment: artist + locatie, sound, servire etc. Cu alte cuvinte, artistul e ok, locatia sucks din diferite motive. E o evolutie cel putin bizara fata de raveurile din anii '90, cand nu conta locatia ci doar soundul. Acum raveurile sunt sponsorizate, dar cu bani putini si in conditiile unei complicitati cu consumul ilegal (i.e. la adapostul banerelor cu branduri isi mai fac aparitia si un cui sau niste pils, ca asa e settingul). Elita s-a "imburghezit", dar fara sa isi asume faptul ca satisfacerea propriilor asteptari e si responsabilitatea ei. Asta o face putin atractiva pentru sponsori, si in consecinta o tine captiva intr-un sistem paralel de lucruri care nu are cum sa fie similar festivalurilor de afara.

Pe de alta parte, reprezentantii ei sunt intangibili si opaci pentru majoritatea productiei de muzica de dans autohtona mainstream (de la Edward Maya pana la Inna, Morandi, Play&Win & co). Publicul din cluburile bucurestene Kristal, Studio Martin, Berlin, Space samd nu o sa se amestece niciodata cu publicul de la, sa zicem, Club Maxx, care tocmai face un sondaj despre ce nume sa aduca, oferind DJ Project, Deepside Deejays, Deepcentral. Apropo, mai stie cineva ce muzica se asculta ain Maxx? - pariez ca in playlisturile DJilor de la Club Maxx  figureaza si piese care sunt in topurile curente are radiourilor comerciale din zona Contemporary Hits - Kiss, Radio 21, Dance FM.

Nu ca i-ar pasa Innei de cei 10k - 15k de puristi si forward thinkeri. Dar incrucisarea dintre productiile dance autohtone si producatori mai rafinati ar face ca artistii romani cu succes comercial sa nu se mai bucure ca au reusit sa vanda si sa cucereasca lumea pentru ca sunt kitsch. Doar ca acest public de elita nu reuseste sa genereze suficienta cerere pentru a crea si o elita a producatorilor underground romani, care sa se poata situa intr-o pozitie de egalitate cu producatorii mainstream romani. Cate trupe si artisti din cei consacrati si prezenti in topurile radiourilor comerciale cunosc si colaboreaza cu producatorii si artistii din zona underground?

In felul asta, exista doua categorii de publicuri si de artisti reprezentativi aflati intr-o pozitie de ignorare reciproc dezavantajoasa. Asta pentru ca muzica romeneasca underground nu are suficienta expunere si nu evolueaza cu adevarat in a face o contributie de substanta la scena globala. Apoi pentru ca tot ce e mainstream romanesc e aproape copypaste dupa succese anterioare. Soundul producatorilor autohtoni a intrat intr-o zona care se automultiplica si autopastizeaza in ciuda succeselor notabile obtinute la export. Sound contestat chiar dinauntrul "industriei": vezi aici si aici.

Practica accesului neplatit la albume si piese foarte noi creeaza si o alta asteptare: aceea a satisfacerii imediate. Daca statul paternalist a murit locul lui, cel putin in domeniul entertainmentului, a fost luat de Pirate Bay si toate siteurile de torrente de pe care se face downloading ilegal. Internetul ofera totul si totul se gaseste pe internet, nu mai merita sa fie platit pretul pentru un eveniment real; sau daca e sa fie platit atunci trebuie sa fie suportat partial de branduri comerciale. Simultan consumerista si anticonsumerista, elita cunoscatorilor de electronica scurtcircuiteaza subversiv sistemul, platind de fapt un pret mai mare: dupa surogatele de festivaluri de la noi, ea cotizeaza bani grei pentru festivalurile de afara, mai bogate ca oferta si infinit mai bine organizate. Cei care se resimt din asta vor fi desigur DJii si artistii autohtoni, care nu isi pot permite accesul la tehnologie  si informatie decat pacalind la randul lor sistemul si cotizand si ei la miscarea globala de download ilegal, pentru ca vor fi intotdeauna subplatiti si obligati la randul lor sa ripuiasca ilegal.

Asteptand sa primeasca totul de-a gata, fara sa plateasca decat pentru cel mult infrastructura acestei satisfaceri imediate (adica abonamentul la Internet), elita ramane astfel intr-o stare de infantilism (numai copiii se asteapta ca toate dorintele sa le fie indeplinite acum) intr-un vector centripet: lucrurile trebuie sa vina la ea, cu cat mai putina negociere si cat mai putine resurse cheltuite. O stare de infantilizare care de altfel e un efect pervers global al internetului si care intretine dependenta de cultura de masa low-mainstream, comerciala, singura capabila sa satisfaca prin surogate de produse asteptarile nesustinute financiar.

Pionierii muzicii electronice, de Simon Reynolds

Un documentar scris  de nimeni altul decat Simon Reynolds, care completeaza excelentul documentar BBC 4 despre Krautrock de aici - si care constituie o buna introducere in istoria muzicii electronice. Si nu, nu incepe cu Kraftwerk, ci cam asa: tot ce stii despre electronic pop este gresit.

Space music sau analog synth epic, genul despre care scrie cu verva Reynolds, este soundul cosmic al unor ani '70 care au fost in multe o extensie a psihedelicilor ani '60. In epoca starea de spirit era "sa iei droguri ca sa faci muzica pe care sa iei droguri" (Spacemen 3). Acest sound nu a inceput si nu s-a terminat nici cu Jean Michel Jarre, nici cu Tangerine Dream, Vangelis sau Klaus Schulze, sustine Reynolds. Pe de alta parte el a inaugurat un gen de productie reprezentata de albume obscure cu doua piese a cate 30 minute fiecare. Explicatia - cine se stoneaza nu se simte confortabil in 3-5 minute - vine de la unul din pionierii genului, Schulze: "fumam toti si intram in stari de durata lunga. Piesele de patru minute se terminau prea repede, nu era o muzica relaxanta, ca un vis. Vroiam sa facem muzica care sa fie ca o bucata clasica, cu leitmotivuri si coada."

Electronic space music a intrat pe scena londoneza de dance a inceputului anilor 90, prin DJ Dr Alexander Paterson (The Orb) care pus piesa-album de 60 de minute, E2-E4 a lui Manuel Gottsching (uite un strabunic al trupei romanesti KarpovKasparov), fondatorul trupei de Krautrock german, Ash Ra Tempel. Suficient de lunga cat sa poata face trecerea de la synthurile spatiale ale anilor 70 la cultura post acid house. Si sa hraneasca pe unii ca Biosphere, Future Sound of London, Pete Namlook si bineinteles The Orb. Si mai nou sa isi gaseasca in space disco o formula de convietuire cu cultura dance, asa cum fac Lindstrom sau Prins Thomas care, citez, "sunt obsedati de un episod obscur al sfirsitului anilor 70 din nordul Italiei, cand muzica disco si space rockul s-au ciocnit si a rezultat ceva pe care tinerii italieni dansau in transa toata noaptea".

Cred ca documentarul lui Reynolds merita citit tot, poate chiar conspectat si salvat pe hard. Linkul e aici.

Boingbumchak isi cere scuze electroblogosferei romanesti

Nu mi-am dat seama ca postarea aia a mea despre blogosfera romaneasca de muzica electronica ar putea sa supere pe unii care chiar fac treaba mare virtuala de ani buni. Asta fiindca din toata lista de 10 bloguri discutate am descalificat ca un h8er pe toate in afara de zoltanvarga, singurul citat intr-o lumina pozitiva.

Zice hipster runoff ca aia care posteaza doar mepetreiuri si spoturi pe blogurile lor nici nu se pot numi blogeri. (Hipster runoff e blogul vinovat de crearea termenului de chillwave, vinovat la randul lui ca o gramada de baietashi si fetitze dau attending la evenimentele maschine). Mp3&video blogs in Romania avem doua-trei, fapt care nu ar conta daca astea nu ar fi cele dupa care se ia tot tribul. In rest, nimic mai rasarit.

Inchei - ca peste patru paragrafe nu mai citeste nimeni - am zis ca zoltan varga e cel mai consecvent, serios si nepretentios blog de muzica. Blogosfera nu avea - ca de obicei - acces la background thinking, asa ca vreau sa imi cer scuze si sa ii spun de ce am zis asta. Fiindca zoltan varga e singurul care face review-uri dupa o metoda personala si transparenta. E om de radio, si e din "industrie".  E singurul care spune de ce ii place ceva sau nu ii place, indiferent de hype-ul de kko care e in jurul unui "fenomen" muzical. Altii nu o mai fac. Iar restul blogosferei, liderul preia de la altii, alege dupa norme obscure (thanks god ca nu explica). Nu spune nimic despre criteriile aprecierii, indexeaza, face act de prezenta (si asta in engleza) si cam atat. Un fel de coloane de la Romana, doar ca in mediul virtual.

Concluzie. Avem doua bloguri romanesti de muzica electronica cu peste 15000 unici pe luna, care fac si festivaluri. Nici unul nu e in stare sau nu se oboseste sa scrie un review. E sub demnitatea bloggerului. Nu avem jurnalism de muzica specializat pe electronica, asa ca suplinirea virtuala fara argument creeaza doar o scena virtuala, si aia fara repere. Liderii erau singurii care puteau sa faca si educatie, ca sa nu avem doar trei piete de electronica in RO/BU: the mission, rokolectiv si maschine. Liderii "decat" posteaza ce au postat fratii lor mai mari din alte tari si alte festivaluri. WTF. Sper ca nu s-a suparat nimeni ca am zis ca zoltan varga e cel mai bun. Pana acum e singurul cu metoda. Cum ar veni, e presa specializata. Restul de lideri sint simpli followeri. Sa nu ne mai plangem de cum e scena de electronica romaneasca. E ca bloggurile care au creat-o. QED.

Is it the hype or is it the music?

Desen de Alexandru Paul

Mergem la concertele la care merge multa lume, nu la alea la care e ceva de vazut si de auzit. Ascultam muzica pe care o asculta grupul de prieteni, nu aia despre care credem noi ca e cea mai buna. Prietenii asculta muzica pe care o recomanda blogurile,  iar blogurile vehiculeaza piesele care sunt prezentate mai bombastic (atunci cand nu fac ele serviciul de a dubla arsenalul sonic cu unul conceptual-verbal). Tinta e un loc de top in pagina populara de pe hype machine. Este batalia pentru hypem unul din secretele bine pastrate ale industriei, asa cum sunt practicile payola? Se fac multe manarii pentru factorul hype, iar hypem angreneaza mai nou pe toata lumea: pe unii pe bani, pe altii pentru chestiuni legate de tehnologia egoului. Afla mai jos de ce si cum poti sa iesi din schema, macar din cand in cand. 

Mai aud de cite o chestie din asta care ma pune pe ganduri tare de tot: cica in Control (in cadrul festivalului AltCtrl Fest organizat de OneDay) la Ben Frost lumea s-a inghesuit si s-a militat cu pumnul in aer in fata scenei, umar la umar. De parca ar fi mancat toata copilaria ben frost cu cereale si lapte la micul dejun. Cred ca si blandul Ben a simtit ca e ceva dubios. In schimb, la PVT, trupa de la WARP, foarte live si buna de vazut de altfel, doar 20-30 de oameni. Motivul: eventul cu Ben Frost era endorsat de chestionabil, blogul romanesc lider pe electronica necomerciala (adica aia care nu primeste multi bani de la Ursus, Ciuc, Orange, Vodafone si alti mari sponsori, ci putin si greu de la obisnuitii manifestarilor din zona gri a muzicii electronice: Burn, Groslch si Jagermeister). PVT era sponsorizat de Tuborg si Jose Cuervo, Ben Frost la fel. Doar promoterii erau diferiti.

Sa lasam de o parte distinctia live-live. Ba nu, ca e importanta. Live a devenit noul "new" al scenei de electronica romaneasca, e eticheta cu pedigree bio a festivalurilor si eventurilor. Live poate sa fie si un click de mouse pe butoanele virtuale ale softurilor, fie un lansat de cateva sample amarate de pe un hardware sau un software, fie facut beaturi pe mpc (asta e deja alta clasa - ca trebuie ceva virtuozitate), pana la manipulari live gen Dan Deacon - astea cer si o doza de nebunie care vine direct din prezenta scenica - artistul e propriul sau instrument la care numai el stie sa cante. In concluzie, poti avea parte de un live in care sa vezi o momaie pe scena care apasa pe doua butoane si se da cu capul de laptop la fiecare schimbare de arpegiatoare. Ce e trecut sub tacere e ca in cazul publicului de club etalonul pentru live-ul electronic in Ro e djsetul la doua platane si un mixer. Fantastic, fabulos si incitant de modest, in 90 la % din cazuri. Nu e ca live-ul de rock, sau de orchestra sau ala de manele sau ala popular, unde treaba e mai serioasa si exigentele mai mari: sa cunosti instrumentul, sa fii in sync si in groove cu toata trupa, si sa mai pui si ceva emotie din aia artistica si personala. La electronica, cu cat e mai ocult ce fac artistii cu butoanele, ascunsi sau nu in spatele laptopurilor, cu atat e mai interesant. Dar nu conteaza: distinctia e prea tehnica, o stiu cativa baieti obsedati de productia de muzica, iar fetele care vin dupa ei ii cred sau nu pe cuvant, ca vorba aceea, ne strangem ca sa ne adunam, important e sa fim impreuna, pretextul si criteriile nu conteaza.

Acum, fiecare industrie are propriile ei secrete. In publicitate toata lumea stie - de la ultimul carator de cabluri la o filmare pana la product sau brand manager - ca filmarile alea in care detergentul de vase curata dintr-o singura miscare toata grasimea intarita pe vase sunt un fals. Cine a lucrat intr-o fabrica de mezeluri stie ca in parizer mai scapa si un cioc de gaina, sau cateva gheare, poate chiar o copita de porc. Vanzatorii de ingrasaminte agricole stiu ca treaba cu bio e destul de relativa in Romania: da, e adevarat ca se abtin de la cateva prafuri si arunca altele, ca sa ia niste subventii, dar pentru productie trebuie lucruri serioase, cum ar fi ingrasaminte agricole. Samd. Lucratorii din industriile respective nu povestesc in gura mare secretele industriei, dar nici nu consuma produsele respective. In povestea cu muzica, nu e asa, tot ce e hype e bun.

Hype e un alt cuvant pentru ceea ce se cheama mai stiintific si mai pretentios "produsul avantajului cumulativ". WTF? E un nume mai nou care inglobeaza si realitatile social media pentru un fenomen mai vechi, numit band wagoon, ruda buna cu oportunismul: oamenilor le place ceva doar pentru ca altor oameni le place acel ceva. Cu cat mai multi oameni apreciaza ceva, cu atat mai multi se vor alatura lor. Nu pentru ca nu sunt inteligenti si nu stiu sa aprecieze singuri, ci pentru ca oamenii in general tind sa se conformeze, ca sa apartina de un grup. Iar asta e o chestiune vitala pentru tinerii care fac grosul publicului de muzica electronica. Relatiile sociale ale tinerilor sunt in principal cele generate in jurul grupului de prieteni (reali si virtuali), iar muzica e unul din  elementele de (auto)identificare cele mai importante.  

In plus fata de chestia cu band wagoon, un experiment a demonstrat ca "avantajul cumulativ" e o chestie care isi spune cuvantul in modul in care se produc hiturile. Pe scurt, teoriile vechi despre aprecierea muzicii pornesc de la premiza ca muzica se consuma individual, iar deciziile despre ce ne place si ce nu se iau independent. E de ajuns sa o studiezi pe Norah Jones, sa afli componentele succesului ei si pe urma ca expert sa construiesti replicarea ei. Sau a lui Ben Frost. 

Lucrurile nu stau asa din trei motive. 1. cantitatea de informatie muzicala zilnica este coplesitoare, sunt prea mult e optiuni care ingreuneaza procesul de a gasi ce ne place de unii singuri (in asa fel incat sa fim in concordanta cu gusturile altora), 2. nu suntem niciodata prea siguri de ce vrem si 3. vrem sa experimentam nu neaparat ce e bun ci ceea ce place si altora astfel incat sa maximizam bucuria de a fi impreuna (la Ben Frost si nu la PVT). Sunt naivi cei care inca mai cred ca se poate face predictia unui hit.

In lumea social media unde contagiunea likeului sau dislike-ului e mai vizibila si virusarea mai placuta, succesul pe termen lung depinde de reactiile initiale ale catorva, amplificate si blocate de procesul avantajului cumulativ (cele mai populare piese devin in social media si mai populare in lumea social media). Iar likeul e functie de numarul de aprecieri pe care cititorii de bloguri care se constituie in streamuri constante de continut le acorda unei piese trupe sau alta. Ca sa ajunga sa o faca, se stie, trebuie sa aiba acces la piesele respective, acces favorizat de casele de discuri care promoveaza o trupa sau alta. Sa apari in pagina populara de pe hype machine e o chestie atat de importanta incat exista grupuri de promovare care au incercat sa pacaleasca sistemul agregatorului de bloguri (conturi false, aprecieri ale propriilor piese) - vezi povestea pe billboard si pe hypem.

Recent am aflat ca Gold Panda lucreaza cu un butic digital de promovare care are in roster pe Memory Tapes, Niki and The Dove, Ghostpoet,  Star Slinger. Iar succesul lui Gold Panda din 2010 e unul la care s-a lucrat dupa un plan de marketing finalizat si cu un case study al unei povesti de succes. Interesant e ca Gold Panda dadea tot felul de interviuri in care spunea ca de fapt muzica lui a fost inteleasa gresit, si ca el e mai mult un tip depresiv si nu sunny asa cum au preluat toate blogurile comunicatele respective. Pana cand i s-a spus sa nu mai dea interviuri ca sa nu stirbeasca succesul. 

Deci niste oameni scriu un comunicat, propun un construct mental si fantasmatic despre un produs cultural care in general e apreciat cu alte organe decat cele rationale, dupa care incepe feedul de net pentru obtinerea feedbackului final: cat mai multe preluari si cuvinte bune spuse despre produsul cultural respectiv pe blogurile mici cu tintire spre media mare. Incat te intrebi care realitate e mai puternica: aia a muzicii, sau aia a ce se spune despre muzica atat de insistent si pe atatea canale aparent independente incat te simti obligat, dintr-un sentiment civic de cetetean media social, sa dai like. 

Prima data am auzit chestia la Radio Deea, actualul Vibe FM: erau prezentati niste dj obscuri in termeni care m-au facut sa zic frate, dumnezeu pune muzica pe pamant. Sau ca in anuntul facut pentru Ben Frost: 

"producatorul care de multe ori depaseste barierele sunetului, va prezenta un show live a (sic!) combinatilor (sic!) triumfale de sunete, amplificate de basi si riff-uri."

Bine, toata lumea e parte din hype machine, fie ca e platita, fie ca nu. Ce poti sa faci ca sa iti iei o pauza de la asta: fii in contracurent. Circumspect cu vorbele si prezentarile de albume si artisti ca cea de mai sus, asculta albumele cu urechile nu cu ochii sau in functie de nr. de like-uri. Rezerva-ti dreptul sa nu fii la curent cu ce e hype azi. Ca maine se dezumfla, si odata cu hype-ul intepat, se dezumfla si personalitatea pe care incerci sa ti-o construiesti atat de atent din muzicile care plac (si) altora, si nu stii de ce. Intreaba-te de ce iti place si evita butonul de like. A, era sa uit. Don't belive the hype, indiferent ca vine de la lider sau nu.

PS. Apropo de hype, acum o luna si postam pe o retea sociala un spot cu o piesa de-a lui SBTRKT (Nervous feat Jessie Ware). Nici o reactie, nici un like, nici un comment. Intre timp hypem a zis despre albumul omonim de debut al lui Subtract ca "the internet (and well, actual people with ears), has not been able to get enough of this week." E verdictul final. Peste ceva vreme, toti hiphoperii hip si fetitzele hype o sa se inghesuie sa dea attending si sa posteze care mai de care remixuri obscure cu noul nume. So, it's just the fcking hype.

Idiosincrazii de blogger

In primul rand e penibil sa citesc bloguri scrise de autori romani care, ca niste sateni globalisti constiinciosi ce sunt, scriu in engleza. Astea sunt blogurile care din start au pretentii de produse de export - postari ieftine, scrise prost sau cel mult mediocru, destinate unei piete occidentale deja suprasaturate de recenzii, comentarii, opinii, editoriale si articole, cu publicuri bine sedimentate pe nise si post-nise pe care cititorii de acolo le pot experimenta in mod direct, pentru ca se intampla sa aiba loc chiar sub nasul lor. E ca si cum cativa bloggeri din Berlin s-ar apuca sa scrie in engleza despre trupele din Bucuresti despre care au citit pe alte bloguri/siteuri din Franta. E o varianta de iPhone replica/blogging chinezesc: cunoastem procedurile si tehnologiile web si sarim si noi in trenul cu bloguri care ne poate scoate din anonimatul est-european.(Macar daca bloggerii astia ar avea constiinta ca fac parte din satul global si ca aduc in micul targ rural care a devenit internetul manufacturile virtuale ale producatorilor locali. Nu banuiesc la nici unul ambitia de a ajunge sa scrie la The Wire, de exemplu). Numesc tipul asta de blogging "hop.si.eu".

Urmatorul e bloggingul de tip index. Nu ca autorii nu ar avea un sistem critic, cat de rudimentar ar fi, dar nu se obosesc sa comenteze nimic din ce posteaza - poate ca e mai bine asa; e suficient sa indexeze ceea ce deja au indexat altii, sa semneze in condica de prezenta pe blogurile, siteurile si newsletterele la care oricum are acces toata lumea, si sa multiplice la nesfarsit o masinarie de promovat in care ei sunt doar niste jucatori ramasi pe pozitii dintr-un sentiment rar, pe care l-am auzit exprimat de Artanu: "m-am apucat sa fac muzica din vanitate". Vanity blogging. Sa speri de la pescuitorii astia de clipuri, trackuri si evenimente la ceva mai multa atitudine, la o pozitie articulata (alta decat comerciala masinarie de promovat artisti si, in ultima instanta, un stil de viata in care autorii respectivi semnifica ceva - anume pretinsi alpha bloggeri) ... mai bine lasa. Muzica (laolalta cu alte productii culturale mai mult sau mai putin DIY) e imprumutata ilicit de la producatori pentru ca cei care o afiseaza sa isi mentina identitatea intr-o lume confuza. Muzica si trupele ajung sa fie un brand intre alte branduri care definesc stilul autorului pentru cea mai importanta afacere de la inventarea marketingului incoace: brandingul personal. E suficient sa pui un titlu sau un tag funny, intr-o structura care aminteste vag de niste hedlainuri de copywriter lenes imbatrinit in metoda jocului de cuvine, si cu asta ti-ai indeplinit menirea de fiinta rezonanta de grad zero: piesa/creatia altuia a rezonat pe blogul tau in cea mai pura forma, prin oglindire. Simplul fapt de a indexa echivaleaza cu critica: ce nu apare pe blog e prost, e neinteresant, e not funny, e inutilizabil, pentru ca nu il reflecta pe autor.

Un alt grup il constituie autorii care incearca sa cucereasca sau sa pastreze, la modul cel mai freudian sau lacanian cu putinta, locul tatalui absent. Tatal absent este metafora pentru hiatusul complet si iremediabil al presei muzicale specializate romanesti (tip The Wire). Sau Resident Advisor, Pitchfork, XLR8R si Fact Magazine sunt taticii nostri de prin alte tari iar noi suntem copiii ilegitimi care ne adapam la bassul (este laptele) si tobele (sunt soaptele) acestei mame bune si  impersonale care se cheama club-land-ul romanesc? (Club land in care soaptele sunt destul de ragusite iar laptele destul de acrutz, avand in vedere sistemele de sunet obosite prezente in locatie - taticii virtuali furnizeaza doar feedul informational, infrastructura revine mamicii, frumoasa si buna dar provenind dintr-o tara saraca). Cu sau fara raspunsul la aceasta ultima intrebare, se vede limpede ca felul pionieristic si oficios in care scriu respectivele bloguri tradeaza aspiratiile de "only me & mine is better" ale autorilor. Intentia e buna - cineva trebuie sa ocupe un vid de putere, rezultatul e discutabil. Unul din rezultatele acestui tip de blogging in care nu se fac transparente criteriile, e ca el nu genereaza discutii iar atunci cand o face, da cu standardul de pamant si cu mucii in trolling, si postarile se muta automat in fata la shaormeria Dristor.

Redutabili concurenti la blogurile personale care incearca sa joace rolul civilizator sunt blogurile/siteurile comerciale specializate pe viata de noapte, clubbing si cultura urbana: acolo insa masinaria hype functioneaza la ea acasa; triburile si genurile favorite ale autorilor se promoveaza de la sine, sponsorii sar cu banu' si toata lumea experimenteaza si arde cliseele obisnuite despre cat de tari sunt artistii care apar pe paginile respective, cu mai multa sau mai putina obiectivitate..

Din zece bloggeri mititei au mai ramas doi. Unul este blogul lui Zoltan Varga - De ascultat -  despre care am mai scris: e cel mai consecvent, serios si nepretentios blog de muzica pe care l-am citit pana acum in Romania. Al doilea s-a autosuspendat, din motive despre care o sa scriu, daca mai am chef sa ma bag in rahat, altadata. 

Pana atunci, ghici pe cine am indexat aici?

Boing bum clip

Fratele video al lui boingbumchak se cheama boing bum clip, e pe tumblr si e aici.

Gavin Russom 23 apr. 2011

• • 

    Saturday, April 23, 2011
  • 

    11:30pm until 6:00am

• People, we have magic. Dupa o relativ lunga serie de party-uri extrem de reusite construite pe groove-uri de disco/nu-disco/cosmic si beat-uri mai mult sau mai putin percutante, facem o schimbare si ne pregatim pentru urmatoarele evenimente Circus. Asa ca inainte de Gold Panda punem disco-ul pe hold si dam play la ceva mai rough, acid si personal cu Gavin Russom si Camil in seturi care spun povesti cu final neasteptat si au energia primara a productiilor analogice de la inceputurile muzicii house. (We miss them, by the way). http://www.gavinrussom.com/music.html http://www.myspace.com/gavinrussom http://en.wikipedia.org/wiki/Gavin_Russom http://www.camildumitrescu.com/ http://soundcloud.com/camil-dumitrescu http://www.myspace.com/camildumitrescu _____________________________________________________________ EVEN MORE INFO Supranumit "The Wizard" la DFA, Gavin Russom are ceva din alura unui alchimist medieval calator in timp prin masinarii complicate, ale caror secrete le cunoaste numai el, dupa cum are si ceva de leader de cult. Pe scurt, e o combinatie tripanta de artist si muzician, cu o istorie personala intim legata de ADN-ul Circus: fost magician de scena, analog man-machine interesat de ritualuri si practici magice, inginer de sunet la DFA (desi credem ca pe langa depanare acoperea mai ales partea legata de voodooul programarii synthurilor), creatorul sintetizatoarelor analogice pentru aparitiile live ale LCD Soundsystem, pasionat constructor de DYI analog hardware, parte din trupa live LCD Soundsystem, fondatorul proiectelor Delia & Russom, Black Meteoric Star (proiect de DYI analog live) si The Crystal Ark. Din aceeasi familie al carei numitor comun e cautarea mijloacelor prin care pot fi exprimate realitatile dinauntrul si dinafara noastra, dar cu alte resurse si alta istorie, e Camil, binecunoscut DJ, artist si producator. Nu o sa spunem mai mult decat ca si Camil e un vanator al realitatilor subtile care foloseste cu predilectie trei arme: aparatul de fotografiat, DJ mixing desk-ul si arsenalul de producator. Ni se pare cea mai fericita combinatie pentru un gig in care vrem ca lucrurile pe care le auzim sa ne puna in fata a ceva pe care, in absenta acestor seri, nu am sti cum sa-l gasim, dincolo de party feeling-ul care vine la pachet cu orice eveniment Circus. _____________________________________________________________ BONUS: ESOTERIC TECHNOSPEAK Pentru cei mai pasionati de subtilitatile muzicii electronice mai adaugam ca in lunga si interminabila discutie despre analog vs. digital Gavin Russom e printre putinii care foloseste instrumente analogice create de el ca un suport al filosofiei profunde pe care o are fata de muzica: "For me the process of making music has always been like that, music is also this untamed force and composing music is like taking this big unmanageable energy and channeling it into something that expresses something, giving it a meaning and a purpose. I saw working with electronic music as a kind of channeling, working with this raw, natural force." (G.R.)

Inspirational Mad Wisdom

I know that words belong to a different universe than the one of music (and CD-covers philosophy don't add value to any music, if the music is bad). But this is a beautiful thought of a sound engineer, and, yes, it still moves me. Because of its gentle and kind involvement in rising the community  consciousness. Also it's deeply rooted in that "I" reggae philosophy (very different from the contemporary apple "i" philosophy, indeed). It's a must listen voodooless dub album, one of my favorite ever. Check the lyrics also. Truly inspirational. Or, the way he puts it: "this is not mono, this is not stereo, this is for people with more than two ears."
Enjoy.

Not minimal enough?

1993, Mayday - cea mai remixata piesa de happy trance clasic a tuturor timpurilor (Energy 52  - Cafe del Mar) ii baga pe bunicii trancerilor intr-un trip ca cel de mai jos.




2011, unul din ultimele doua remixuri ale lui Villalobos (e o mare distanta de la minimal la oldschool trance), are urmatorul comentariu din partea unui fan al genului zeului: "There's too much melody going on here. It's not minimal enough!"

Persona La Ave - Twin Peaks

   Persona La Ave - Twin Peaks

In timp ce Lynch isi face intrarea tarzie pe scena de dans, tipul asta din sudul Statelor Unite (Florence), face dreptate muzicii care ne-a infiorat tineretea si pare puternic influentata de atmosfera de witch house avant la lettre a celebrului serial. Citez direct de pe blogul unde l-am gasit:

"Dylan lost his keys the first night I met him. Dylan wore this old 80s looking wind-breaker for the majority of the time I spent with him. Dylan sound checked "Something About Us" at a garage show I played with him. Dylan has a southern accent, and it's charming and seems like it comes from another time. Dylan and his frequent collaborator Rachel drove me to LA from San Francisco, and along the way we watched Youtube videos on Rachel's iPhone. Dylan makes music under the name Persona La Ave and he is my friend" (via alteredzones).

Primul EP Persona La Ave poate fi descarcat de pe pagina bandcamp a artistului. Aceasta, ca si pagina lui de myspace au goliciunea primara a unui semnificant care si-a rezolvat canibalic relatia cu semnificatul.

Interviu cu Ben UFO in Quietus

Interviu cu Ben UFO @ Hessle Audio cu multe insighturi din industrie. Cum e sa fii DJ vs. cum e sa fii producator adica sa faci muzica, despre intrarea lui tarzie in productie, DJ-ingul ca forma de arta, despre familia Hessle (ceilalti doi fondatori Ramadanman, Pangea dar si Elgato, Joe, Blawan si ceilalti), despre rezistenta la masina hype si multe altele (plus trei trackuri de pe youtube) aici.

Taragana Pyjarama debut EP

  Taragana Pyjarama - Girls by Taragana Pyjarama 

  Taragana Pyjarama - Ocean by Taragana Pyjarama  

Apare la sfarsitul lunii martie la Fool House, si e produs de Nick Ericksen, danez care a activat pana acum sub numele de Eim Ick. E un house organic, combinatie de disco filtrat si indie, melodios, inocent si senzual. De altfel, toata comunicarea pieselor de pana acum a fost sustinuta de poze cu beauties iar coperta albumului arata o femeie insarcinata. O piesa de pe EP se cheama "Girls" (piesa aparuta in octombrie 2010 a fost aclamata de majoritatea blogurilor de la Discobelle pana la Pitchfork), o alta se numeste "Blonde Sundanese". Varianta digitala beneficiaza de un remix exclusiv facut de Teengirl Fantasy. Deci it's something about girls. (Mai multe detalii pe pagina casei de discuri).

Blawan sexy mix pentru FACT

Blawan, de formatie tobar, ma/te/ne invita sa ne bucuram de acest mix de house elastic infuzat de sonoritati acide. Si o face foarte explicit prin versurile primei piese (Jagged - Hollywood). Inca de la inceputul mixului, pentru ca nimeni sa nu inteleaga gresit mesajul:

The last advice I have for you is this... after you made her come... made her your slave by giving her the best sex she ever had... don't leave her alone just yet. 

Talk to her... stroke her body, caress her breasts. Keep making love to her quietly until she comes all the way down. A man can get off and go to sleep and feel no remorse, no sense of loss. But a woman, by nature... requieres some sensitivity from her lover... in those first few moments after sex.

But its what you make it. Take your time, pratice often... pay attention to your lover's signals and most of all... ENJOY YOURSELF.

Ma gandesc ca de fapt despre asta e vorba in muzica house, dar cumva tindem sa uitam, nu stiu de ce. 

De curand Blawan a scos EP-ul "Bohla", despre care presa a spus ca: "You can’t pigeonhole this as 'post-' anything—it's pure, stripped-down club music. Sometimes drums, bass, and acid is all you need." True.

Nasterea soundului DFA (a boing bum-chak E-story)

Trivia intro

Daca ar fi sa scriu o destul de schematica nota despre nasterea soundului DFA Records as incepe cu o intrebare de tip trivia extins:
Indie-rock guy convertit la dance music pe un E-trip, la un party cu un prieten irlandez?

Asa incepe povestea influentei pe care a avut-o un DJ irlandez asupra uneia dintre cele mai inovatoare case de discuri independente new-yorkeze, cu un impact enorm asupra muzicii de dans: DFA Records, infiintata de James Murphy aka LCD Soundsystem si Tim Goldsworthy fondator Mo-Wax si parte din supergrupul UNKLE.

Cum a ajuns James Murphy pre-DFA (el era acel indie-rock guy) sa se converteasca la muzica de dans e punctul de intersectie a doua destine, iar povestea asta ar trebui sa faca parte din bibliografia obligatorie pentru istoria muzicii electronice de dans recente. Pentru ca e o parte mai putin cunoscuta.  Pe scurt, fara Marcus Lambkin aka Shit Robot (el era acel DJ irlandez) si fara intalnirea si apoi prietenia dintre el si Murphy, DFA Records nu ar fi ce este azi. Si ca intotdeauna in istorie, the winner's take it all. Nu ca Marcus ar fi pierdut vreo batalie, ci pur si simplu pentru ca dintre el si Murphy acesta din urma este frontmanul DFA Records si figura emblematica care l-a impins, l-a sustinut si l-a invatat pe Marcus sa-si produca propria muzica. Si probabil nu doar pe el - dar asta e alta poveste.

Un raver de la tara castiga un Green Card

Back in time, adica prin anii '80, cum ii statea bine oricarui tanar irlandez crescut la tara in imprejurimile Dublinului, Marcus era si el un skinhead in cautare de aventuri, cu capul plin de Killing Joke si Dead Kennedys, intr-o tara a carei istorie traversa o mare gri in petrecerea timpului liber: pe atunci Irlanda tinea de lumea a treia si avea multe probleme legate de consumul de heroina, crime si someri.

Ca in toata Europa, venirea acid house-ului de peste ocean - importat in Dublin de doi amici ai lui Marcus - a fost simtita ca o revolutie: cei trei au avut intuitia ca ceva se va schimba pentru totdeauna in lume. Asa cum zice si Marcus: “Cu siguranta, de atunci am devenit alt om.” Cum irlandezii au gravata in ADN ideea de emigrare, aceasta a fost imediat activata de Marcus care a simtit ocazia de a porni in cautarea a altceva decat gri-ul natal. Ocazie potentata si de niste unchi hipioti care l-au incurajat sa plece din tara. Iar destinul si-a varat coada la modul cel mai incredibil cu putinta: Marcus a aplicat la o loterie Green Card pentru America si a castigat. Destinatia: New York. Se intampla in 1992.

Rau de clubbing comercial

Timp de doi ani in NYC, Marcus a invatat sa mixeze ca DJ punand Daft Punk si hituri eurorave unui public compus in general cam din 15 tipi care veneau duminica in Brownies, o locatie dedicata celor care asculta rock. Prin 1994, mixand piese de trip-hop timpuriu a ajuns sa aiba o rezidenta la celebrul club underground semi-ilegal Save The Robots, acolo unde se produceau nu mai putin celebrii Club Kids. Combinatia de hedonism, teribilism, spectacol bizar si substante, care s-a sfarsit cu asasinarea unuia dintre Club Kids, i s-a parut nebunie totala: “pentru un pusti din Dublin, era mereu ceva de genul: what the f*ck!?” Asa incat prin 2000, desi serile de sambata de la Centro-Fly erau mereu pline, Marcus era complet satul de toata scena: "Era al naibii de MTV, New Jersey, sticle de vodca pe masa, high-end si chi-chi stuff, si imi manca sufletul. Cumparam toate releasurile astea groaznice de house comercial ca sa le pun acolo, si scriam pe ele ‘shite’. Si intr-o buna zi, acasa, in timp ce ma ocupam cu  asta am zis: F*ck, nu mai pot sa fac asta!”

Intalnirea cu Murphy, fratele sonic al lui Marcus

Intre timp Marcus incepuse si un business: casa de discuri Plant Records, impreuna cu un irlandez ex-pat. Dupa petrecerea de lansare care a dat numele unei serii de evenimente numite Plant Saturdays cei doi si-au dat seama ca se pricep mai bine sa dea petreceri decat sa administreze un record house... Asa ca au facut si un club de noapte Plant Bar, ca doi buni irlandezi ce erau. Barul si birourile Plant s-a aflat intr-o cladire in care mai tarziu avea sa devina HQ DFA Records.

Totusi Marcus era hotarat sa renunte, doar ca in pragul deciziei de a renunta la tot, la sfarsitul anului 1998, un prieten le-a facut cunostinta cu un inginer de sunet - James Murphy aka LCD Soundsystem - care sa-l ajute sa isi faca muzica. Marcus isi aminteste ca la prima intalnire James era foarte tacut: ei erau doi tipi care ascultau muzica dance iar el un tip indie-rock tipic american (cu cizme army) despre care credeau ca ii ia drept idioti. Atat de tipic ca era hater convins al muzicii de dans despre care credea ca e toata in genul C&C Music Factory...

Convertirea pe E

Cum Murphy incepea in acea perioada sa isi construiasca un studio, Marcus, care venise din Irlanda ca si artizan de boxe, s-a oferit sa il ajute.  Si normal, ca in orice encounter adevarat intre doi artisti din culturi diferite, au inceput sa isi puna muzica favorita unul altuia. Marcus a descoperit ca toti idolii lui imprumutasera cate ceva din muzica pe care i-o punea Murphy. Murphy a inceput sa aprecieze muzica de dans si sa dea petreceri impreuna cu Marcus. Aici ajungem in miezul E-storiei. La una din aceste petreceri de subsol unde punea muzica David Holmes, DJ si producator care vroia sa isi scoata un album de tip soundtrack pentru un film imaginar, Murphy, in vreme ce facea primul sau E-trip, s-a convertit la muzica de dans. Marcus il convinsese pe Holmes sa isi inregistreze albumul in studioul proaspat construit de Murphy...

Interesant e ca piesa pe care E-ul isi facea efectul era Tomorrow Never Knows de The Beatles. In creierul scurtcircuitat de MDMA al creatorului monstruosului sistem de sunet Death From Above - construit de Murphy special pentru turneele Six Finger Satellite - a aparut atunci ideea de a face o muzica de dans care sa reuneasca soundul tip Donna Summer cu cel al trupei The Stooges. Ideea s-a transformat in casa de discuri care poarta numele acelui amplificator de putere monstruos.

In 2002 soundul s-a regasit in piesa House of jealous lovers a trupei The Rapture. Restul, adica ce au facut si continua sa faca LCD Soundsystem, Shit Robot, The Rapture, Juan MacLean, Hot Chip, YACHT, Black Meteoric Star si ceilalti artisti de la DFA, e istorie, dupa cum s-a mai zis.

Richard Devine & his devine sound

Eventide Space - Sneak Peak from Richard Devine on Vimeo.

Richard Devine a debutat la WARP (the home of Aphex Twin & Boards of Canada) cu albumul Lipswitch (2000), a lucrat pentru producatorul german de softuri Native Instruments unde a facut parte din echipele care au realizat softurile Absynth si Battery, apoi pentru Clavia, Korg, Roland si a facut sound design pentru o multime de commercialuri si filme. Face asadar parte din acea categorie de muzicieni mai putini cunoscuti publicului: sound designeri si creatori care care stau in spatele intregii scene de electronica asa cum o stim, si fara de care aceasta nu ar fi ce este. Mai multe pe blogul devsnd si pe pagina lui de net, devinesound.

planningtorock: new track new album

PLANNINGTOROCK - Doorway by DFA Records

Janine Rostrone aka planningtorock face o muzica electro experimentala - o combinatie tușanta si stranie de pop si muzica de camera. Performance-urile ei sunt la fel de puternice si eerie, cu mastile facute de ea si care vin din alta lume. E din Anglia, pentru moment traieste in Berlin unde pregateste de trei ani albumul "W", pe care l-a mixat in Suedia cu un inginer de sunet care a lucrat si la albumul lui Fever Ray. Albumul va fi scos la DFA Records (NY) in mai. Pat Mahoney de la LCD Soundsystem a contribuit si el cu ceva drumming la acest album. Planningtorock colaboreaza cu James Murphy din 2007, cand a fost invitata la un concert de deschidere pentru LCD Soundsystem' Sound of Silver Tour. In acelasi an a fost invitata si la Rokolectiv unde am vazut-o si pot sa spun ca lasa o impresie adanca si de nesters. Pana la aparitie, piesa Doorway e un preview numai bun de descarcat.

karpovkasparov live: proto-electronikraut & alte paradigme

Dintre toate paradigmele de muzica electronica live, karpovkasparov au ales-o pe cea mai putin confortabila: cea in care unul din membrii trupei se joaca cu ritmurile pe un fel de drum machine mai performant, si in principiu functioneaza ceas, pentru ca masina e programata sa faca treaba, iar celalalt improvizeaza/interpreteaza/creeaza live melodii, acorduri, sectiuni ritmice  la un synth cu claviatura, si in principiu este mai vulnerabil la greseli. Totusi, karpovkasparov nu apar pe scena pentru a impresiona prin precizia sincronizarii si a  interpretarii. Nu o fac nici pentru a epata cu sunete procesate din nshpe surse, nici cu ritmuri programate minutios de la zero. Sau cu lanturi de efecte surprinzatoare si neaspteptate prin decontextualizare (cum fac de exemplu Electroguzzi, trupa care canta un fel de techno dub la instrumente clasice de rock: tobe, chitara solo, chitara bass si multe efecte).

What's the hype atunci? E simplu: karpovkasparov se intalnesc live in fata publicului pentru a experimenta combinatii de ritmuri, efecte, patchuri, arpegiatoare pre-existente. Exact asa cum o partida de sah intre doi maestri indexeaza toate partidele de sah de pana la ei, alegand deschideri, mutari, inchideri etc. (nu ma pricep prea bine la sah, dar cam asta e ideea), tot asa si karpovkasparov se folosesc cu sinceritate dezarmanta de preseturile pe care le ofera setupul existent (construit maniacal in jurul sculelor hardware Korg - poate fiindca incepe cu aceeasi litera ca si trupa?) si improvizeaza pornind de la ele. Sunt cam singurii care fac asta. Si e remarcabil, fiindca de obicei, trupele si artistii de electronica vin cu un set si cu un setup atent construit pentru a preintampina orice eroare. La karpovkasparov as zice ca demersul e invers: ei incearca sa previna orice perfectiune care sa fie prea inumana.

Ce iese din toate astea mi s-a (re)confirmat ascultand o parte din live-ul lor de 40' de la Atelierul de Productie, in cadrul festivalului ShortsUp (visuals by micro si corruptdream; pentru o cronica foto vezi la ei pe blog). Am simtit intre performeri aceeasi placere a unei intalniri care are un aer foarte homee, cu cei doi care stau pe scaune fata in fata si isi desfasoara jocul foarte cerebral (cum altfel, la asa nume?). Piesele lor par sa nu se grabeasca sau sa se termine si se situeaza cumva in afara mersului industriei, raportandu-se dupa alte reguli la istoria muzicii electronice. Asa cum s-a intamplat cu krautul anilor '60-'70, karpovkasparov vine cu o muzica care nu vrea sa fie nici anglo-saxona, nici rock, nici romaneasca, nici house, nici dubstep, nici techno si nimic din ce e consacrat ca gen comercial. Un fel de kraut proto-electronic care are momente foarte bune si foarte legate: cum e cel al piesei inregistrate mai sus care mi-a ramas in cap multa vreme. Se cheama "Byzantin",  e un kraut oriental cu broderii atent construite si care suna mai bine live decat in varianta de studio, care pare ceva mai neprelucrata decat cea de pe scena. De fapt, mi se pare ca cei doi reusesc si in piesele live si in cele de studio sa isi creeze un spatiu numai al lor, cu acea candoare plina de potentialitati si erori a inceputurilor repliate asupra lor.

(Apropo de raportare la muzica electronica recenta, piesa contine exact aceleasi acorduri pe care le foloseste Benga in piesa "Pleasure". Coincidenta sau nu, sunt niste acorduri perfecte pentru a fixa piesa ce altfel serpuieste pe game orientale de la inceput pana la sfarsit).

A personal take on Circus din Carpati 1.0

Si daca totusi exista disco mayas, bolero zulu, geisha funk...? Si daca ar exista un party in care DJii sa puna back to back cate o piesa pentru care trebuie scrise pe loc regulile de mixat si dansat?

Ne construim identitatile prin muzica la modul foarte serios: ascultam piesele si trupele care spun ceva despre noi, despre valorile noastre, personalitatile proiectate dezirabile sau indezirabile, fricile si aderentele noastre. Mergem la concerte in care vrem sa vedem skilluri, cumparam inovatii tehnologice din cutare sau cutare piesa, avem un playlist virtual care ne emotioneaza si vrem sa se intample asta si cu altii. Muzica it's a serious business. Ne luam foarte in serios cand e vorba de muzica, si e normal sa fie asa fiindca, da, muzica ne conecteaza, e un liant social bazat pe emotie.

Si daca totusi exista si o altfel de abordare? Daca partyurile si genurile de care aminteam la inceput ar exista? Ei bine, Circus din Carpati 1.0 promite sa fie pe undeva pe acolo. Daca in ritualurile orgiastice pagane de sfarsit/inceput de an erau abolite toate normele care tineau societeatea in viata, pentru a se elibera pret de o noapte de corsetul de reguli, in party-ul propus de Circus din Carpati 1.0 am impresia ca o sa facem cam acelasi lucru cu regulile nescrise de urban clubbing, alea care se iau in serios. O incursiune in kraut indian, mambo sudanez, ceva ritmuri de amfibrah spondeu (aka ritm de manele) si mai ales  in partea aceea de personalitate pe care DJ si artistii o pastreaza pentru ei, tocmai ca sa nu compromita luatul in serios. Cine sapa si asculta mult da peste tot felul de chestii savuroase care au nevoie de un context anume ca sa apara. Contextul asta e chiar Circus din Carpati.

Daca nu am asteptari prea mari, cred ca Khidja, Sillyconductor si Rekabu o sa ridice un val de pe aceasta lume ascunsa si funny. Khidja, eroii mei pe care i-am vazut punand doua nopti la rand, la modul serios si fun, au multe de aratat in celalalt DJ bag. Sillyconductor e un tip pe care l-am vazut apropiindu-se intotdeauna de muzica cu mult umor, cu o anumita detasare amuzata, deci o sa fie in elementul lui (risc sa afirm ca, proportional, playlistul lui de piese rare, obscure, surprinzatoare si autoironice e mai mare decat cel de trackuri serioase de clubbing). Iar Rekabu cu toate explorarile empatice pe care le face in rock progresiv turcesc din anii '70, cu istorii intregi de legaturi si increngaturi intre genuri, piese, artisti si muzica, are laptopul plin de suprize. Deci, nu mai ramane decat sa dam un refresh orgiastic la clubbingul de rutina, si poate sa ne distram in alt fel, in absenta regulilor consacrate.

Pentru cine vrea mai mult, aici e pagina de facebook a eventului. Ne vedem, care ne mai vedem, acolo.

Haules Baules 001 (Scurt interviu)

  Haules Baules 001- A1 "Buch" by HaulesBaules

Nu stiu daca Haules Baules (proiectul lui Logan Fisher -  DJ englez, producator, graphic designer si fondatorul Haules Baules Records) e analog sau digital si m-a bucurat ca a evitat elegant raspunsul la intrebarea mea (care devine obsesiva, desi nu e obsesia mea): ce echipament folosesti? Intr-adevar, echipamentul folosit de cineva nu e important, cata vreme piesa finala suna intr-un fel. Iar piesa aleasa aici, de pe EP-ul de debut al lui Haules Baules - cu intro-ul ei de 1 minut, cu evolutia lenta, cu arpegiatoarele si filtrele folosite cu o mana zen aflata in afara timpului - imi aduce aminte de energia tripanta a unei piese clasice de house, energia aia care te ia pe sus si te face una cu toata lumea din club, intr-un anumit moment din noapte. Am vrut sa aflu mai multe despre piesa, si mai ales de unde s-a inspirat. Mai jos sunt raspunsurile lui Logan, direct in engleza.

Logan Fisher aka Haules Baules: "Buch" is one track off the debut EP from Haules Baules. Most tracks I make start with a sample which I take from something non dance music related. "Argo" and "Hit Me Slowly" (celelalte piese de pe album) started like that. "Buch" however I just banged out after coming back from a dj gig that went well (I think it was with 8 bit boy). I was in the mood, wasn't really trying to do anything sincere, just a trippy club tune to break the monotony so to speak. It turned into quite a trip!

The Ep's coming out on vinyl, March 18th I think. It's the easiest way for me to get my music in front of the people I want to hear it. Record shops are still the best, most enjoyable way of discovering and buying music for me, even though living in Bucharest that doesn't happen as often as it used to. Everytime I visit a major city, it's the record shop where you'll find me.

The Ep is getting good support already from scene dj's such as Rodion, Mugwhump and Hardway Bros and I'm actually just posting a teaser for the 2nd EP on soundcloud right now."

The Ambassadeurs of a new sound

The Ambassadeurs e un tip din Brighton, muzician care evolueaza lejer intre dub, edm, hip hop, ambient, deci intr-o zona de downbeat. Nu e singurul si nu pentru asta e aici, ci pentru ca, intre piesele lui scoase pe un EP omonim aparut in nov. 2010, sunt si cateva care apartin noii paradigme downbeat: un spatiu sonor fara tensiuni, copilaresc asumat, cu toate naivitatile de rigoare, cu synth-uri care pulseaza in sincron cu beat-urile soft de hip-hop,  triluri 8-bit. Sound epurat de ideologia hip-hop a luptei de clasa, fara abisurile psihedelice ale ambientului, fara intelectualismul manierist al IDM, fara hedonismul de club, fara erotismul disco (soundul lui Rustie?). Are chiar si un remix la Ain' That Peculiar a lui Marvin Gaye, la fel de sexy in globul lui de cristal.

  Marvin Gaye - Aint That Peculiar (Ambassadeurs Reconstruct) by Ambassadeurs


  Klara by Ambassadeurs

  Can We Pretend by Ambassadeurs

Odissey - Who

O piesa din 1974 descoperita accidental, a unei formatii despre care nu am gasit nicaieri informatii... E scoasa in 1974, in UK, pe un single rar cu inca o piesa (Sad Face). E compusa de Robert Fitoussi si are versuri de Richelle Dassin, doua nume cu care Vangelis a colaborat in 1973 la albumul Earth. De altfel, Demis Roussos, partener al lui Vangelis in Aphrodite's Child, avea sa preia piesa pe un single din 1977. A doua piesa pe care nu am gasit-o nicaieri e compusa chiar de Vangelis, care isi foloseste al doilea prenume ca pseudonim. Pare ca single-ul e atat de rar incat nu exista informatii despre el pe Discogs si All Music. (Sub numele de Odissey figureaza o formatie din US, infiintata de doua din cele trei surori nascute in Virgin Islands care cantau armonie pe la nunti, botezuri si alte evenimente de familie sub numele de Lopez Sisters. Soundul nu are nici o legatura cu piesa de mai jos).Vezi mai jos si reeditul facut peste 25 de ani de Todd Terje, care lasa in urma orice feeling cosmic si sensibilitate prea accentuata pentru a creea un infectios track discosmic. Daca ai ceva mai multe informatii despre acest Odissey, please let me know.

Gil Scott-Heron goes XX

Nu as fi zis ca Gil Scott-Heron, cu puternica lui revenire de anul trecut dupa o absenta de 16 ani, (I'm new here la Insound), cu texturile lui grele, poetice si confesive de artist-poet al Americii fracturate si anxioase din '70-'80 se preteaza la ceva dance vibe stralucitor facut de un pusti de 22 de ani. Dar uite ca Jamie XX, percutionist si producator al trupei The XX, MPC master si remixer redutabil, o face. Albumul de remixuri a iesit tot la Insound, in acest an. E un dialog interesant, desi fugitiv, intre un iconoclast si un pusti teribil care, fireste, e ceva mai zgomotos in a-si pune amprenta post-dubstep pe opera maestrului al carui fan este. Lipseste complet o reinterpretare a celei mai grele piese a albumului: Me and the devil. Trebuie sa ai un background de homeless de bronx dependent de cocaina ca sa o faci.

Bulletproof acoustic

La Roux, un nume pe care il apreciez enorm pentru versuri, pentru voce si pentru remixurile facute in colaborare cu cele mai sonore nume ale scenei de dubstep din Anglia. Si un touch de comercial necomercial pe care nu stiu de unde sa il apuc dar simt ca e acolo (probabil vine din versuri si maniera personala de a canta - aproape ca o confesiune). Acum apare cu o aceasta inregistrare acustica a piesei Bulletproof in celebrul studio Abbey Road. Inca si mai multa caldura. Piesa, impreuna cu In for the kill tot in sesiune acustica va face parte din noua versiune Gold Edition, care va include versiuni demo, b-side-uri, fotografii inedite si, in general, material exclusiv. Poate fi descarcata pe iTunes sau se poate face comanda pe Amazon disc on demand.

Happy new (re)thinking

De inceput de an, cu ocazia (si a) revelionului sarbesc,  iti doresc sa ai parte de party/uri elaborate si festivaluri care sa tina cont atat de urechi cat si de sensibilitatea ta profunda si standardele tale de confort interior si exterior; de ceva transcendentza (care sa faca macar odata pe luna trecerea de la simplul animal party la the mystic animal party), si, ca sa scurtez, de cat mai multe lucruri bune in this badmad world si de cat mai mult RETHINKING in viata. Si nu doar de dragul regandirii, ci de dragul raspunsurilor si al solutiilor:) Dar sigur o sa mai fie ceva party/uri pe unde sa ne vedem - poate, si multe evenimente, albume si remixuri la fel de surprinzatoare sau boring ca cele de anul trecut, despre care sa scriem entuziast sau absolut deprimant.

Si, for the sake of the twisted, te las cu aceasta colectie de remixuri la faimosul album Caribou din 2010 (pentru care am iertat deja prestatia live de la Bragadiru care imho a fost mecanica pura). E o colectie de mixuri facuta de crema electronica a zilei, de la Gold Panda si Ikonika la DJ Koze, Motor City, Gavin Russom, Holden si restul.

  Swim Remixes by Caribouband